pe...trecere

Numai timpul vorbea singur.
Medicii tăceau făcând.
M-au răstignit în pat, legându-mi mâina stângă și înfigându-mi într-o venă acul perfuziei cocoțate-n ”pomul vieții”; de cea dreaptă, mi-a înfășurat un colac care, din când în când, torcea umflându-se, momindu-mi inima să-și afiseze toate intimitățile.
”Credeți voi, zic în sinea mea, că se va lăsa așa ușor, așa cum s-a lăsat trupul dezbracat!”
Mi-au rulat pe picioare niște ciorapi albi, lungi, până la inghinală. 

În dreptul degetelor, aveau niște ferestre tivite-n albastru.
”Na! îmi zic, precum zicea Cornelia , iată-mă cum mă hlizesc la picioarele mele!
Acu să vadă ARMeeee, cum mi-ajunge zâmbetul până la urechi.”
Din când în când, ochii celor tăcuți, mă cercetau lărgindu-se sau îngustându-se... că de!... nu presimțeam ce va urma…
Așa că îmi legară și picioarele.
Ca și când acum era sigur că nu-l mușc, a apărut Domn Profesor, care ținea în mâini o carte. (Hei, Ioanițescule, iată unde se plimbă unele Cărți!) 
A făcut un ”hmmm” către mine, a-ntrebat dacă doctorul B este gata…
Toți au dat din cap, afirmativ.
Și-a zis – ”Băgați 450 de…(habar n-am cum suna mai departe cuvântul acela).
Iar ceasul de pe peretele din față, măsura timpul care tot vorbea singur..
8,30…scad vibrațiile voinței – dar încă sunt!
8,31…se duc și sentimentele, dar las aceste vibrații în seama Irisului Blue.
8,32…na, că nu-mi mai pot imagina ni'ca, dar simt în palma stângă cum se așează o altă palmă...(Oana Cozea) !
8,33…nici mintea nu se mai înălța (heiii, Măriuca maichii, fă o analiză!)
Ce-o fi urmat?
O cădere?
Un salt?
Ceva-ceva fără fo intenție.
Și…
...
La-nceput a fost Cuvântul:
”Trezește-te!”
Și eram într-un întuneric…confortabil.
”Deschide ochii!”
Și s-au deschis în fața mea, două halouri ovale, lăptoase prin care vedeam ceasul de pe perete, înțepenit la ora 11.
”Nu închide ochii, zicea vocea, iar eu mă-ndoiam că aș fi închis ochii, fiind tare atrasă de acele două halori care-mi deranjase întunericul.
”Gata, să-i deschidem gura și să scoatem tubul.”
Nu era de glumă!... 
S-a căscat încă o ușă de m-a lăsat năucă. 
Priveam acum, dintr-o cavitate bucală, călare pe un tub care se pierdea în întuneric.
Am văzut o mână din exterior, cum prinde capătul tubului și-l trage către ea.
Uauuuuuu!

Întunericul catifelat era de fapt lăuntrul trupului meu, iar eu eram…orice!
Și priveam printre dinți. :)
Mi-am dat cu presupusu, până m-a lovit coada tubului de m-a-ntors pe dos de durere.
Mă pierdusem de acel loc și-mi priveam mâinile și vârful nasului.
Păcat!
Eram în tridimensiunea asaltată de timp.
Ceasul de pe perete a făcut prima mutare a minutarului când am horcăit prima gură de aer.
Și...iată-l pe profesor, la picioarele mele, zâmbindu-mi larg:
”A revenit simpatica doamnă M...”
Aș, îmi zic, simțind cum îmi cad colțurile gurii-n bărbie, ciorapii-s di vină, poate și găurile din abdomen, drenul, sau poate că umflată cu țeava înainte de începerea laparoscopiei, arătam precum mielul sacrificat și pregătit să fie jupuit…
Și mi-am mutat privirea către ceas.
Dar s-a repezit spre pat o doamnă doctor care m-a întrebat rapid dacă sunt doamna M...
Și la fel de rapid am zis DA!
Profu, s-a așezat pe fotoliul din dreapta, și a poruncit:
” Băgati Al..( doar începutul cuvântului l-am procesat...Restu era ..altceva )
Pe perete, lângă ceas, mi-a atras privirea un loc care se albea, se tot albea, până m-am trezit că privesc în ochi cel mai alb si cel mai frumos Lup!
Îi zăream firele din blană, cum se mișcau de câte ori respiram…
Încet, a-ntors capul spre dreapta lui și imediat a luat-o spre perfuzia mea... o pasăre colibri, bleu, transparentă!!!
Se rotea în jurul burdufului, precum în jurul unei flori .
Apoi, simplu, a trecut în lichidul perfuziei continuând să se rotească de parcă era în aer.
Iată, însa că mă-ntrerupe donna doctor și mă-ntreabă la fel de repezit ca și prima oară dacă eu sunt doamna M…
Gata, m-a supărat și, mi-am ridicat drăcește zâmbetul și i-am răspus la fel de rapid – NU!
Biata femeie a făcut ochii cât cepele.
Profu hohotea-n fotoliu.
”Zău, domn Profesor, acum ce fac?”
”Doamna doctor, mâine nu plecați în concediu…Ți-am zis eu că-i simpatică!”
Doamne, oare gura mea rămasă fără mine, o fi dat fo reprezentație de circ?
Hmmmm…acum mi-i rușine!
”O mai întreb?”
”Nu, doamnă doctor, că precis acum are puterea să-și aleagă alt nume.”
Pasărea nu mai era în perfuzie, în schimb un pestișor cât un mormoloc, care avea aceeași rapiditate în codiță cât cea a aripilor de colibri, tot lovea cu capul, într-o sfera asemănătoare cu floarea vieții....
Oare cu ce seamana?! …poate cu un spermatozoid încercând să pătrundă ovulul.
Il cau pe Cel-Alb care nu se mișcase din acel loc și îl simt că nu-l interesează năvala gândurilor mele.
Ceasul se făcuse 12, deci timpul își începuse de mult monologul…
Profu a mai dat o poruncă, să vină fetele să mă ridice la marginea patului.
Și m-au ridicat, dar am urlat săgetată în abdomen, așa că Profu, a dat comanda la încă o perfuzie dar cu un derivat din morfină.
Tare aș fi privit această lume chiar și dintr-o cavitate bucală, decât să-ndur durerea…
Acele halouri se puteau oare, deschide într-o dimensiune mai blândă?
Poate că în altă ocazie, Cuvatul va face asta.
...
Și timpul și-a tot mutat minutarul până s-a făcut 14,30.
Și m-am ridicat!
Și odată cu mine și Cel Alb, care m-a-nsoțit încă o zi.

Visez zilnic, niște trepte frânte, răsucite-n spirală. Îmi aud târăâitul tălpilor goale și refuz să urc, mai ales când, dintr-odată, o voce mă anunță că acesta-i drumul ”înăuntru”...La ce bun parfumul violent al unei flori ce s-ar deschide, sonor, cu sunet de ghitară, în colbul sterp al ”înauntrului”, dacă nu dau de ...VOI?!

 

murmurul...

Mi s-au închis pleoapele și mă făcea Visul înotătoare prin dune de nisip.
Îmi îmblânzeam gesturile c-un murmur...
Eram într-un timp uitat, nici măcar părăsită, mai-rău-zis, eram neîntâlnită (încă!), da, asta știam și-n murmurul meu, tânjeam să fii fost...
Îmi întrebam Visul de unde mă-sa știa Oracolul câți pași voi face în nisip?
Eram pe ultimul pas, saliva-mi era salină la colțurile gurii și, cuvinte sărate-mi umblau prin minte, că cele nesărate deja le-njurasem.
Atunci am auzit cum o poartă și-o încuietoare scrâjneau, înfiripând în fața mea un...cub!
Înalți cât să le ating muchia de sus, transparenți, fără umbră și, priviți de foarte aproape, pereții cubului erau făcuți din infinite si infime cuburi ce se mișcau scânteind de un verde fosforescent si blând.
Știam (?) că pot să trec prin el.
Și-a aparut de dincolo de perete o fetiță îmbrăctă într-o robă cernită, strigând disperată să nu trec...
Și ca să o iau în seamă, lângă ea s-a ivit un bătrân bărbos, în același fel de robă, sprijinindu-se-ntr-un toiag patriarhal.
”Bine ai făcut, îi zise fetei, ea este din poporul Eonilor și, nu asta-i poarta lor!”
Am alunecat în genunchi, cu mâinile înfipte-n nisip, încercând să-mi amintesc dacă Oracolul mi-a spua ceva de vo poartă....
Eram așa de obosită, încât abia mi-am prins un gând ce mă asemăna cu nisipul (eram în cădere sau numa la-ndemâna furtunii?)
”Murmurul acela te-a salvat! Și-acum îți dau ca umbră...o frunză.”
Îl auzeam pe bătrân, dar mi se-nchideau pleoapele, știind că ieșeam din Vis, urmând ca Viața să mă facă și, eu s-o-ntreb, cine-s Eonii și de ce m-am rătăcit de ei?




***

poveste din alta dimensiune

Cu toate ca, am privit cu incordare, nu am putut sa descopar ce era in urma mea;
si nici in fata.
Poalele rochiei se-ngreunase de la ploaia care cadea des si repezit peste mine.
Simteam sub talpile goale ,dalele aleei, si ma intrebam in ce vis am innimerit si de ce atata ploaie.
Am incercat sa plutesc dar nu am reusit decat la cateva palme de pamant.
Cand am atins din nou aleea, am auzit limpede, plescaitul apei, si-am amuzit clopoteii de cristal pe care-i aveam legati de glezna. Se zbateau intr-o neliniste blanda.
Am ajuns la o poarta intredeschisa, am impins-o, si mi-au aparut peretii albi ai unei case.
Si-abia atunci am stiut ce nu sunt...
Si tot trecutul mi s-a strans in silueta ce se agita in dreptul ferestrei larg deschise.
Te stiam, si-ti simteam durerea ce-o stransesesi in licoarea verde din paharul pe care-l tineai in causul palmelor.
Erai pe o alta orbita si uitasei ce ai promis.
Aplecandu-ma peste golul dintre noi, am sarit de nebuna spre tine.
Tremurai de viata si ai simtit cand m-am infipt in tine, lasand sa-ti cada paharul.
Te-am tras , cu manie, aruncandu-te in iarba ce mustea de-atata apa, jeturile tasnind in sus, biciuindu-te .
Doar pleoapele ti s-au zbatut, cand te-am lovit dusmaneste in piept...
Incercai un gest, parca iti miscai buzele pregatindu-le pentru o vorba.
Dar nu mai aveam timp.
Asa ca, te-am rezemat de peretele casei si-ncalecandu-te, te-am prins cu putere, inconjurandu-te cu picioarele , tu reusind , in sfarsit, sa-ti deschizi ochii, la auzul copoteilor ce-ti loveau spatele.
Mana stanga ti-am infipt-o-n ceafa iar cu dreapta iti sprijineam sacrumul.
Erai spre mine , si recunoscandu-ma ai lasat focul din tine sa se repeada-n fulgere ...
Apoi,  fiecare a luat-o navalnic in venele lumii...despartindu-ne pentru inca o viata, dar nu pentru o eternitate.

douazecisisaseseptembriedouamiiunsprezece

Am iesit ieri, nu sa sa "alerg” dupa vreo problema, nici sa ma plimb pur-si-simplu.

Am iesit sa ma caut … sa-mi caut asemanari printre case si strazi , pe unde nu ajunsesem vreodata .
Priveam cu atentie marginea drumului, fiecare tufa , peretii caselor, amintindu-mi visele primei tinereti, celei de-a doua tinerete ..si urmatoarelor :))
Toate visele aveau un fel de zbor : foarte sus, mai sus , sau la cateva palme de pamant .
In toate traiam o dragoste asemanatoare unui anotimp.
(Dar nu-mi aminteam visul si dragostea de dinainte de a ma naste.
Sa fi fost un rasarit de soare si dragostea ce-si lungea umbra departandu-se ,iar eu primind ca rost sa o gasesc in lume ?
Sa fi fost un amurg in care ma lasam zidita in numele dragostei care nu se lasa dezvaluita ?Hmmmm ?)

Si m-am zidit din vise ce m-au implinit dar si din cele ce m-au rapus.
Am pus temelia pe orizontala si am indraznit si ...verticala !
Si-am ajuns in fata unui zid din caramizi rosii .
Mai vazusem acele caramizi , chiar si pe cele ciobite in semene doar de mine stiute .
Era dintr-un vis de acum 12 ani in care ma opream in fata unei cladiri cu vita-de-vie la fereastra , iar de pe acoperis curgea o iedera.

Eram in fata unor ziduri trecute prin varste si anotimpuri, atinse parca de thyrsus-ul zeului extazului .
Oare am gasit-o prea tarziu ?
N-am descifrat mesajul visului de-atunci si mi se lasa inca un mesaj transmis prin materie, acum cand precum aceasta casa sunt trecuta prin varste si anotimpuri ?

Astazi implinesc 57 de ani, dar astazi stiu simbolul sa-l citesc .
Si-mi este bine !
Nu-i sfarsitul drumului, iar al meu ...niciodata !

"echilibrul"

Ma visez pe plaja marii, iar din largul ei , ma strigau ...delfinii.

Briza imi onduleaza pletele albite.

Raman nemiscata, lasandu-mi mintea sa masoare vocalele luuungiiiteee ale numelui meu .

Imi pun inelarul mainii drepte pe frunte si trag , apasat, o dunga de la stanga la dreapta .

Sau...poate , doar sonarul delfinilor mi-a echilibrat emisferele creierului :)

Ma visez, pe aceeasi plaja si ma trezesc dupa ce delfinii-si iau ramas bun invartindu-se-n sensul antiorar...

( pictura : Jim Warren )

Draga mea Totem,

Si-mi va fi de-acum atata toamna ...

De ceva vreme mi se repeta –un vis:
Eu intr-o nelamurita asteptare pe malul unui rau ce trece printr-un oras .
De unde sa stiu daca-i Parisul sau de-i Sena ?
Doar ca in timpul zilei tot murmur „ les... longs des voilons de l’automne...”
Un vers dintr-un poem uitat ...uitat si autorul !
Si cate am uitat !
(Inca mai stiu sa citesc in franceza, dar nu mai inteleg sensul din cuvinte)
Asa ca, am „cantat-o”...de m-am lungit vioara , facandu-mi-se inima-cutie-de-rezonanta .
Auzi cum „suna „!

"Les sanglots longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte."
..................

Si-n zborul visului, ce se repeta, pana ajung in locul nelamuritei asteptari ...mi-e teama doar de ce ramane-n urma mea !
„Urma„ mea lasata-n oamenii de-aproape .
De ce imi pasa? 
Am pus in colturi pietre sa nu-mi mai scartie vreo amintire !
De ce imi pasa? 
Ca doar musc din gutuia ce s-a copt pe masa si-mi fac o perna din petalele uscate !
De ce imi pasa, abia acum cand imi este numai toamna ?


( - pictura: Maria Zeldis )

Sentinta...

Eram deja langa zidul miscator si gris ...

Imi sprijineam palma pe usa masiva din aur .

Am cautat spre locul gardienilor ...uimita ca am putut trece de ei ... Erau linistiti si nemiscati .

Asa ca ...am impins in usa intredeschisa si am pasit intr-o sala inalta , cu coloane impresionante in stil si ferestre prin care intra o lumina laptoasa .Totul era din marmura cu un luciu ca de oglinda .

Mi-am vazut silueta reflectata in perete ...Purtam un fel de roba stacojie iar parul , alb era impletit intr-o coada lunga pe spate .Fata mea avea o expresie ...aspra!

In mana dreapta aveam un baston cu capul din piatra alburie, semitransparenta .

In mana stanga tineam, infasurata, o sfoara impletita rezistent, la capatul careia era legata o piatra asemanatoare cu cea a bastonului.

Linistita, m-am indreptat catre usa de la capatul salii ...Am simtit pasi in urma mea si am vazut ca ma urma o femeie cu voil pe cap ...Am continuat sa merg . Din fata s-a apropiat o a doua femeie care m-a anuntat speriata ca-n sala de baie , pe candelabru , este un sarpe...

Am intrat intr-o sala asemanatoare , doar ca in pardoseala erau mai multe cazi , nu prea adanci cu apa foarte limpede ...Iar pe candelabru , incolacit , era un sarpe ...azuriu stralucitor ...cu capul in aer, indreptat catre mine .

Am prins bastonul de la jumatate, iar cu stanga am inceput sa invart sfoara cu piatra la capat ...Am aruncat-o infasurandu-i capul ...L-am tras cu putere intr-una din cazi si cu bastonul am inceput sa-i lovesc capul sub apa ...Am vazut ca din capul zdrobit al sarpelui iese un cap de vultur ...dar am continuat sa lovesc ...pana au disparut solzii azurii , lasand corpul de sarpe golas ... Am dat uneia dintre femei sa tina capatul sforii pana apune soarele , zicandu-i ca abia atunci sa-l ingroape . Cealalta mi-a intins o panza alba cu care mi-am sters bastonul de apa ...Apa din cada era la fel de limpede ...nu era pic de sange ....

M-am intors cu gand sa parasesc sala ...dar in cadrul usii sta un batran cu plete si barba ...tinand , la un pas, in fata, un baston asemanator cu al meu, pe care se sprijina cu amandoua mainile ...Ma privea mustrator .

“ Ai ucis un Om ...L-ai ucis pe fiul Initiatului.”

Am impietrit , neindraznind sa intorc capul si sa privesc in cada .Am luat pozitia batranului , sprijinindu-mi amandoua mainile pe baston . Am plecat capul ...asteptand .

“A cerut sa vina el sa te invete “transformarea “...si banuiesc ca a vrut sa-ti faca o surpriza , venind chiar el transformat “

“Nimeni nu mai are ingaduinta sa te invete asa ceva ...”

“TREBUIA SA INVETI SA-TI FOLOSESTI PUTEREA SPIRITULUI SI A GANDULUI;

SI UNINDU-LE SA PATRUNZI IN SANGE ...CAT MAI PROFUND SA PATRUNZI ,

PANA SPARGI BARIERA MATERIEI;

SI TRECAND IN CAMPUL COMUN VIETUITORELOR

SA ALEGI O SINGURA AMPRENTA ...

SI SA TE TRANSFORMI IN ACEA VIETATE...

FARA SA FI ACEA VIETATE. “
“Aici a gresit trimisul ...a urmarit prada ( sarpele) ca sa prinda vanatorul ( vulturul) ...nu s-a hotarat la timp si a luat ambele amprente ...”

Am lasat bastonul jos, in fata , am ingenunchiat incrucisandu-mi mainile pe piept ...

Am plecat mai mult capul ...resemnata , asteptand sentinta ...

***

Dar ..m-a trezit o durere scurta , violenta in toata pielea corpului ...

Nu-mi amintesc sentinta ...

forma visului

Am prins un gand al unei marete Entitati care-mi transmitea :

" Tu Omule, care te nasti cand eu inspir si mori cand eu respir, reusesti sa faci atatea ...
Cum sa nu te iubesc !"

Nu demult, intr-un vis...

Pluteam...la nu mai mult de o jumătate de metru deasupra solului.
Lumina crepusculară, se amesteca cu metalul auriu al unor scări largi, semicirculare, cu șapte trepte, care se terminau cu un podeț de acces spre un perete misterios.
Pe axul central al treptelor, erau doi gardieni, impunători, echipați precum legionarii anticei Rome ...
Pluteam lângă prima treaptă și privindu-i din față, am remarcat că cel din stânga mea, avea partea dominantă Stânga (scutul era rezemat de genunchiul drept, iar sabia era prinsa de șoldul drept), celălalt avea partea dominantă Dreapta (scutul era rezemat de genunchiul stâng, iar sabia era prinsă de șoldul stâng). 
Cu mâinile dominante țineau, sulițile încrucișate.
Am înteles că nu aveam voie să trec.
Fascinată de echipmentul gardienilor, am continuat să analizez coiful care se prelungea pe față, ca o mască.
Cămașa era albă, tivită cu verde, lungă până deasupra genunchiului, armura din acelasi metal auriu și sandalele legate de gleznă cu o împletitură frumoasă.
M-am gândit să înaintez, plutind,  ca să vad mai bine.
Dar aud o voce, aproape „tunând”:
- "Pășește pe fiecare treaptă!"
M-am supus fară urmă de teamă, dar am pășit râzând, ținând mâinile deschise lateral. 
Am observat că în trepte, metalul auriu avea încrustat simbolul dublei spirale, mătuit de timp.
Când am ajuns în fața gardienilor, aceștia și-au retras sulițile.
Trec printre ei, și urmăresc același simbol și pe podest.
Am ajuns lângă zid - înalt, mișcator ca o gelatină groasă, de un verde întunecat... 
Îl pipai, îl miros - busuioc uscat!
Mă pregăteam să pun limba, să-l „gust”, dar mi-a atras atenția o lumină gălbuie ce venea printr-o fereastră rotundă, mărginită cu același metal (aur!).
Imediat, văd lângă fereastră, o ușă masivă din aur.
Dar mă atrage fereastra.
Puteam să întind mâna prin ea.
În interioar, lângă fereastră era o masă, iar pe ea o carte mare, cu coperta legată în cuarț verde.
Îmi aminteam că am mai fost pe-aici și bombăn, oarecum , supărată:
-"Dacă îmi mai scri, iarăși, în latină...te chinui degeaba! 
Nici acum nu am întâlnit pe cineva să-mi traducă mesajul anterior!
Știu doar ca VIA SINIS VIA sunt cuvintele pe care le-ai aruncat în calea meu."
Cartea...s-a deschis și (culmea!), am reușit să citesc :

CÂND ZILELE DIN CALENDARUL TĂU, SE VOR APROPIA DE ZIUA APOSTOLULUI ANDREI ...OMUL VA ATACA OMENIREA.

Simt că-mi ard ochii și mă întorc, înmărmurită.
Mă opresc între gardieni și-i întreb dacă se poate face ceva și ...cine este Omul ăla .
-„Așează-te cu fața la noi. 
Cu fața ai venit, cu fața vei pleca.”
Mă execut, dar insist să întreb ...
- "Cobori treptele cu spatele sau poți să te intorci plutind."
Iarași râd, și-aleg să plutesc. 
N-am coborât niciodată, treptele, cu spatele.
M-am îndepătrat, cu fața spre gardieni, supărată că nu au răspuns la întrebarea mea.
Dar îi aud și chiar le văd "măștile" zâmbind:
"Nu-ți face griji, NOI, păzim, dar și apărăm!”
Deschid iarși, brațele și le strig că sunt cei mai frumoși gardieni pe care i-am văzut vreodată.


***