***

Egon Schiele art.

***

 

- miercurea fara cuvinte (39)

   - initiativa : Carmen
                                      -  preluată de  Zina

Cele 7 Păcate (IV) eseu de Florin Otrocol - "Desfrânarea"

(În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginți", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" și "mânia".)

„Ce face un bărbat când iubește o femeie? O pregătește pentru următorul ...”
Lloyd Douglas

Desfrânarea merită “bârfită” pornind de la premisa că iubirea nu are legături reale cu eternitatea. 

Pentru că iubirea există, noi considerăm că este suficient să trecem prin toate trăirile adiacente ei, să atingem toate formele brute ale sentimentelor compatibile cu iubirea, să ne plictisim pe rând de adorație, de tandrețe, de romantism, de amăgire, de ură și într-un final apoteotic să ne lăsăm în mrejele provocatoare ale disprețului provenit din noi, din relația distrusă, din ceea ce a fost și cu precădere din ceea ce a mai rămas. 

Nimănui nu-i este străin conceptul regretului. 

Regretul de a te fi implicat, de a te fi regăsit în jumătatea ta, de a te fi împlinit prin vrerea celor cărora ne-am dăruit necondiționat. 

La ce ne folosesc regretele? 

Orice eșec își are motivele lui. 

Suntem maeștrii în arta denigrării și arta deghizării adevărului. Întotdeauna noi vom considera că greșelile ne aparțin în mică parte. Iubind, considerăm că totul ne este permis, că orice greșeală poate fi iertată. 

Nimeni nu iartă adulterul. 

Intrebați-vă dacă ați trece peste infidelitatea partenerului. 

Nici cei mai învenerați creștini nu vor reuși să treacă peste deșertăciunile sufletului înșelat. 

Ce rost au întrebările, ce rost au iertările în războiul cu certitudinea precedentului creat? 

Știm cu toții că o ieșire în décor nu rămâne niciodată nepedepsită și că acest derapaj ne va urmării toată viața. 

Odată dovedit, adulterul devine sursa tuturor reproșurilor.

"Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atâta timp cât nu o iubește."
Oscar Wilde

Ce ne determină să comitem adulterul? 

Cu certitudine, nu plictiseala survenită în cadrul unei relații. Dualitatea noastră, nevoia de aprobare a viiciilor, de adulare a bărbăției noastre. 

Suntem purtători ai virusului iubirii, dar și purtători ai implantului natural numit instinct. 

Instinctul poate fi depășit numai de o rațiune intens educată și exersată în canonizatele filtre ale afectului. 

Fiecare pas în libertate înseamnă o nouă ispită, o altă tentație. Ignoranța va fi permanent răsplătită cu alte provocări, mult mai profunde, chiar lascive. 

Bărbatul ca și femeia emană natural sexualitate. 

Face parte din educația de grup pe care ne-o însușim încă din adolescență. 

Tendința de a cuceri cât mai multe teritorii și permisivitatea celor care se doresc ocupați se completează perfect. 

Oricare dintre sexe poate domina sau accepta dominația. 

Nimic nu contează sub impusul instinctului. 

Contează doar fnalitatea. 

Realele probleme apar după marele eveniment. 

Atunci când se cere sau cerșești puțintică tandrețe, o fărâmă de atenție. 

De ce trebuie să ne prefacem că avem ceva de oferit? 

De ce preferăm falsitatea când scopul a fost deja atins? 

Sinceritatea nu este în acest caz un act de curaj, ci mai degrabă o eliberare. 

Natura unei relații strict sexuale, dacă este stabilită de la început ne poate scuti de șocul căldurii unui corp străin, dar nu ne iartă de frisoanele conștiinței. 

Fiecare dintre noi va alege varianta pentru care este pregătit: adicția de sexualitate și finalitatea formelor ei, sau echilibrul din cuplu.

"Un intelectual este cineva care a găsit ceva mai interesant decât sexul"
Edgar Wallace

Ne-am născut vânători; așadar, excesul de masculinitate trebuie potolit. 

Sursa perpetuă a împlinirii orgoliului masculin este femeia. Necesitatea de a survola viața este dată de gustul experiențelor extreme. 

Cine spune că nu și-a dorit vreodată să petreacă o noapte în compania a doua femei eliberate de prejudecăți este ori un om fără capacitatea de a-și recunoaște sexualitatea, ori un mitoman mai mult sau mai puțin declarat. 

Cei care au refuzat un asemnea experiment, ori suferă de un excesiv puritanism, ori intră prea des în catedrale, sau cel mai fericit caz – au cunoscut împlinirea prin iubire. 

Ai nevoie de astfel de experiențe!? 

Este perfect! 

Ai dreptul la orice, oriunde și cu oricine. 

Tu ai ales să-ți îngrădești libertatea. 

Să renunți la tine! 

Atunci cînd alegem viața de cuplu știm de ce am ales. 

Atunci să rămânem consecvenți alegerii făcute în detrimentul instinctului și plăcerii de moment. 

Să recunoaștem: orice personaj adulterin dacă este suficient de inteligent nu va renunța la ceea ce are acasă pentru un amor ratat din fașă. 

Îmi amintesc despre cel mai rar tip de sex întâlnit – din punct de vedere al calității superioare, este sexul filozofic: ai unde, ai cu cine, ai cu ce, dar … de ce!?

“Marea diferență dintre sexul plătit și sexul gratis este că sexul plătit e mai ieftin … ”
Brendan Francis

- pink mondays

 

- initiativa: cybershamans.blogspot.ro

Fragment din “A Patra Cale” de P.D. Ouspensk

"Cred că mai bine vă spun o poveste. 

E o poveste veche, spusă în timpul grupurilor de la Moscova în 1916, în ceea ce privește originea sistemului și munca, precum și referitor la amintirea de sine. 

– A fost odată, într-o țară necunoscută, un om dibaci care tocmai trecea pe lângă o cafenea și l-a întâlnit pe diavol. 

Diavolul părea că o duce foarte prost, era însetat și înfometat, astfel că omul dibaci l-a luat cu el în cafenea, a comandat niște cafea și l-a întrebat de necazurile lui. 

Diavolul i-a răspuns că nu prea mai are treabă de facut. 

Pe vremuri, obișnuia să cumpere suflete și să le ardă pe cărbuni aprinși, pentru că atunci când oamenii mureau, aceștia aveau suflete foarte bine făcute și grase, pe care le putea lua în iad spre bucuria tuturor diavolilor. 

Însă acum, toate focurile din iad erau stinse, pentru că atunci când oamenii mureau, nu mai existau suflete.
Atunci, omul dibaci i-a sugerat să încerce să facă niște afaceri împreună. 

“Învață-mă cum să fac suflete”, spuse el, “și iți voi arăta un semn prin care vei vedea care din oameni au suflete făcute de mine”, după care și-a mai comandat niște cafea. 

Diavolul a explicat atunci că va trebui să-i învețe pe oameni să-și amintească de ei înșiși, să nu se identifice și așa mai departe, iar după ceva timp, oamenii vor rodi suflete.
Omul dibaci s-a pus pe treabă, a organizat grupuri și i-a învățat pe oameni să-și amintească de ei înșiși. 

Unii dintre ei au început să muncească serios și au încercat să pună în practică ceea ce îi învățase el. 

După care, oamenii mureau și atunci când ajungeau la porțile Raiului, apărea Sfântul Petru, cu cheile ținute într-o parte, fiind însoțit și de diavol, care stătea în cealaltă parte. 

Când Sfântul Petru se pregătea să deschidă porțile, diavolul spunea, "Aș putea pune doar o singură întrebare – ți-ai amintit de tine însuți?", "Da, cu siguranță", răspundea omul, la care diavolul spunea, "Scuză-mă, sufletul ăsta e al meu". 

Şi uite-așa s-au petrecut lucrurile pentru o bună bucată de vreme, până când oamenii au reușit cumva să ducă vestea la urechile celor de pe Pământ, despre ceea ce se întâmpla la porțile raiului. 

Auzind asta, învățăceii au venit la omul dibaci și i-au spus, "De ce ne mai înveți să ne amintim de noi înșine, dacă atunci când spunem că ne-am amintit de noi înșine, diavolul ne ia imediat?"
La care omul dibaci i-a întrebat la rândul său, "V-am învățat eu să spuneți că vă amintiți de voi înșivă? V-am învățat să nu vorbiți." Atunci ei au spus, "Bine, dar acolo erau însuși Sfântul Petru și diavolul!", iar omul dibaci le-a spus, "I-ați văzut voi oare, pe Sfântul Petru și pe diavol pe la grupuri? Așa că nu vorbiți."

Unii oameni nu au vorbit și au reușit să ajungă în cer. 

Nu numai că am făcut un aranjament cu diavolul, ba chiar am făcut un plan ca să-l păcălesc pe diavol."

Ioan F. Pop