"Albastrul nu face zgomot.
Este o culoare timidă, fără gânduri ascunse, fără preziceri, fără proiect, care nu se aruncă brusc, dintr-o dată, asupra privirii precum galbenul ori roşul, dar le atrage spre sine, le domesticeşte încetul cu încetul, lăsându-le să sa vină de buna voie, astfel să alunece, să se înece fără a-şi da seama cît de puţin.
Albastrul este o culoare potrivită dispariţiei.
O culoare unde se moare, culoare care mântuiește, culoarea însăşi a sufletului după ce s-a dezbrăcat de trup, după ce sângele a ţâşnit şi toate măruntaiele au ieşit la iveală, buzunare de tot felul, părăsind odată pentru totdeauna mobilierul gândurilor.
Albastrul este neobosit fugar.
De fapt, nu este chiar o culoare.
Mai degrabă o tonalitate, un timp, o rezonanţă specială a aerului. Maldăr de lumină, o nuanţă ce se naşte din vidul adăugat altui vid, la fel de schimbătoare şi transparentă în mintea omenească precum în ceruri.
Aerul pe care îl respirăm, aparenţa de vid în care chipurile noastre se mişcă, spaţiul pe care îl traversăm, nu sînt nimic altceva decât albastrul acesta terestru, invizibil căci într-atât de apropiat, urmărindu-ne, îmbrăcându-ne gesturile şi glasurile.
Prezent până în încăpere, chiar când obloanele sunt trase, iar lămpile stinse, haină uşoară a vieţii noastre."
(Jean-Michel Maulpoix - "Nu-mi mai cautati sufletul")
