.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




joi, 31 iulie 2014

pe...trecere


Numai timpul vorbea singur.
Medicii tăceau făcând.
M-au răstignit în pat, legându-mi mâina stângă și înfigându-mi într-o venă acul perfuziei cocoțate-n ”pomul vieții” ; 

de cea dreaptă, mi-a înfasurat un colac , care din când în când, torcea umflându-se, momindu-mi inima să-și afișeze toate intimitățile :))))
”Credeți voi , zic în sinea mea, că se va lăsa așa ușor, așa cum s-a lăsat trupul dezbracat!”
Mi-au rulat pe picioare niște ciorapi albi, lungi, până la inghinală, care, în dreptul degetelor, aveau niște ferestre tivite-n albastru.
”Na! îmi zic, iată-mă cum mă hlizesc la picioarele mele !”
Din când în când, ochii celor tăcuți, mă cercetau lărgindu-se sau îngustându-se... că de! nu presimțeam ce va urma…
Așa că îmi legară picioarele și, ca și când era acum în siguranță că nu-l mușc, a apărut Domn Profesor, care ținea în mâini o carte.
A facut un ”hmmm” către mine , a-ntrebat dacă doctorul B este gata…
Toți au dat din cap, afirmativ.
Și-a zis – ”Băgați 450 de…( habar n-am cum suna mai departe cuvântul acela).
Iar ceasul de pe peretele din față, măsura timpul care, tot vorbea singur..
8,30…scad vibrațiile voinței – dar încă sunt!
8,31…se duc și sentimentele.
8,32…na, că nu-mi mai pot imagina ni ca, dar simt în palma stângă cum se așează o altă palmă... !
8,33…nici mintea nu se mai înalță.
Ce-o fi urmat?
O cădere?
Un salt?
Ceva-ceva fără fo intenție.
Și…
La-nceput a fost Cuvantul:
”Trezește-te!”
Și eram într-un întuneric…confortabil.
”Deschide ochii!”
Și s-au deschis în fața mea , doua halouri ovale, lăptoase, prin care vedeam ceasul de pe perete, înțepenit la ora 11.
”Nu închide ochii, zicea vocea, iar eu mă-ndoiam că aș fi închis ochii, fiind tare atrasă de acele doua halori care-mi deranjase întunericul.
”Gata, sa-i deschidem gura si sa scoatem tubul.”
Nu era de gluma, s-a cascat inca o usa de m-a lasat nauca – priveam acum, dintr-o cavitate bucala, calare pe un tub care se pierdea in intuneric.
Am vazut o mana din exterior, cum apuca capatul tubului si-l trage catre ea.
Uau! Întunericul catifelat era de fapt launtrul trupului meu, iar eu eram…orice!
Si priveam printre dinti )
Mi-am dat cu presupusu, pana m-a lovit coada tubului de m-antors pe dos de durere.
Ma pierdusem de acel loc si-mi priveam mainile si varful nasului.
Pacat!
Eram in tridimensiunea asaltata de timp.
Ceasul de pe perete a facut prima mutare a minutarului cand am horcait prima gura de aer.
Si..iata-l pe profesor, la picioare, zambindu-mi larg
”A revenit simpatica doamna ...”
Aș, imi zic, simtind cum imi cad colturile gurii-n barbie, ciorapii-s di vina :)), poate si gaurile din abdomen, drenul, sau poate ca umflata cu teava inainte de inceperea laparoscopiei, aratam precum mielul sacrificat si pregatit sa fie jupuit…
Si mi-am mutat privirea catre ceas.
Dar s-a repezit spre pat o doamna doctor care m-a intrebat rapid daca sunt doamna ... . și la fel de rapid am zis DA!
Profu, s-a asezat pe fotoliul din dreapta si a poruncit:
” Bagati Al..( doar inceputul cuvantului l-am procesat...Restu era ..altceva )
Pe perete, langa ceas, mi-a atras privirea un loc care se albea , se tot albea, pana m-am trezit ca privesc in ochi cel mai alb si cel mai frumos Lup!
Îi zaream firele din blana cum se miscau de cate ori respiram…
Incet, a-ntors capul spre dreapta lui si imediat a luat-o spre perfuzia mea, o pasare colibri, bleu, transparenta…
Se rotea in jurul burdufului , precum in jurul unei flori .
Apoi, simplu, a trecut in lichidul perfuziei continuind sa se roteasca de parca era in aer.
Iata, insa ca ma-ntrerupe donna doctor si ma-ntreaba la fel de repezit ca si prima oara daca eu sunt doamna…
Gata, m-a suparat si, mi-am ridicat draceste zambetul si i-am raspus la fel de rapid – NU!
Biata femeie a facut ochii cat cepele.
Profu hohotea-n fotoliu
”Zau, domn Profesor, acum ce fac?”
”Doamna doctor, maine nu plecati in concediu…Ti-am zis eu ca-i simpatica!”
Doamne, oare trupul meu fara mine, o fi dat fo reprezentatie de circ?
Hmmmm…acum mi-i rusine!
” O mai intreb?”
”Nu, doamna doctor, ca precis acum are puterea sa-si aleaga alt nume.”
Pasarea nu mai era in perfuzie, in schimb un pestișor cat un mormoloc, care avea aceeasi rapiditate in codita cat cea a aripilor de colibri, tot lovea cu capul, intr-o sfera asemanatoare cu floarea vietii....
Oare cu ce seamana?! …poate cu un spermatozoid incercand sa patrunda ovului.
Il cau pe Cel-Alb care nu se miscase din acel loc si il simt ca nu-l intereseaza navala gandurilor mele
Ceasul se facuse 12, deci timpul isi incepuse de mult monologul…
Profu a mai dat o porunca, sa vina fetele sa ma ridice la marginea patului.
Si m-au ridicat, dar mii de sageti imi sagetau abdomenul iar Profu m-a citit, ca imediat m-a intins si a dat comanda la inca o perfuzie dar cu un derivat din morfina.
Tare as fi privit aceasta lume chiar si dintr-o cavitate bucala, decat sa-ndur durerea…
Acele halouri se puteau oare deschide in alta dimensiune mai blanda ?
Poate ca in alta ocazie, Cuvatul va face asta.
...
Si timpul si-a tot mutat minunatrul pana s-a facut 14,30.
Si m-am ridicat!
Si odata cu mine si Cel Alb, care m-a insotit inca o zi.





3 comentarii:

  1. Draga mea..... draga mea, am citit cu sufletul la gura. Nu gasesc cuvintele potrivite sa spun ceea as vrea sa spun...Esti o Zeita!
    Fiecare cuvant si fiecare virgula isi au locul perfect in aceasta poveste - povestea dintre doua Lumi... sau trei Lumi?
    Sufletul tau are atata noblete si frumusete, cum putini Pamanteni poseda!
    E trist, e cumplit de trist ca a trebuit sa treci prin asa ceva, insa ma bucur enorm ca te-ai intors! ♡

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Nima, citesc si recitesc acest articol si sunt profund miscata. Rar intalnesti la cate un scriitor atata talent! Ai descris cu atata sensibilitate acest pasaj de viata, sunt deosebit de impresionata. >:D<

    RăspundețiȘtergere