"Poate că într-o zi o să mă târăsc spre casă bătută, înfrântă.Dar nu atâta vreme cât pot crea povești din inima mea rănită, sa fac frumusețe din tristețe."
(- Sylvia Plath -)

douăzecișișaseseptembrieomienouăsutecincizecișipatru

(Rita Cardelli. art.)

Doamne, m-au ajuns ...anii!
Deja sunt 71.
De-acum, ajută-mă să nu mă amăgească nimeni în capcana minciunii, pregătește-mi câțiva copaci care să-mi "vorbească" și mai dă-mi cîteva păsări în suflet.
Iartă-mi cuvintele ce vor mârâi întărâtate de trădările altora și nu-l lăsa pe Lear lângă mine, chiar dacă ai mei mă vor izgoni cu pietre.
Când mi-ai pus talanții în mână mi-ai poruncit să-i înmulțesc, dar eu i-am pus în mâinile altora.
În timpul ce mi-a rămas, lasă-mi omenia ca să nu ajung de nimic.

Reflexii in oglinda (124)

 

- Inițiativa: SoriN

- Preluat de Carmen

Reflexii in oglinda (120)

ORANT...și mantra de unificare și ocrotire

   - Inițiativa: SoriN

- Preluat de Carmen

șaptezeci

Cât o fi fost iluzie și cine mi-a luat anotimpurile lăsându-mi 70 de ani și-un mărunțiș de câteva zile?
(Prețios mărunțiș!)

"Toate emoțiile-au pălit, ochii privesc în gol, sufletul strigă dintr-un ungher că-i obosit, și-o voce rea-mi șoptește să plec... E timpul să plec. "

 

Marguerite Yourcenar

"Nu mă aflu niciodată într-o stare de indiferență, dar, o știu, vocea și atitudinile mele pledează împotriva mea.

 Am o anumită capacitate de a lăsa cuvintele jos și de a ridica capul. Vechi reflex al unei bătrâne care și-a construit o carapace, al unui cititor de o viață care trăiește cu fantome. 

S-ar putea să vă par străină în viața de zi cu zi și refugiată într-o formă de superbie. 

Cu toate acestea, sunt sensibilă la Nimic și la Tot.
Eu sunt unul, însă în mine se află mulțimi. 

Dați-mi posibilitatea de a mă pierde."

.
(traducere de Cătălina Frâncu)

Am simplitatea să cred... că nimeni nu poate defini existența dar toți o acceptăm cu bucurie. La mulți ani!

 

În această noapte, să ne bucurăm și să ne binecuvântăm unii pe alții. La mulți ani!

"Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!"

„Rugaciune catre mine insumi" de Oswaldo Antonio Begiato

"Să îmi permit să vad, să ascult și să visez mai mult.
Să vorbesc mai puțin.
Să plâng mai puțin.
Să vad în ochii celor care mă privesc, admirația pe care mi-o poarta . . . și nu invidia pe care îmi imaginez eu ca o simt.
Să ascult cu urechile atente
Și cu gura nemișcată,
Cuvintele care se transforma în gesturi
Și gesturile care devin cuvinte.
Să-mi permit să ascult întotdeauna ceea ce nu mi-am permis sa ascult.
Să știu să împlinesc visele care se nasc în mine și pentru mine, și care mor cu mine, pentru ca n-am știut ca sunt vise
Atunci, să pot trai visele posibile și cele imposibile; acelea care mor și reînvie cu fiecare nou fruct, cu fiecare noua floare, cu fiecare căldura nouă,
Cu fiecare nouă picătură de rouă, cu fiecare noua zi.
Fie să pot visa aerul, să pot visa marea, să pot visa iubirea.
Să îmi pot permite liniștea formelor, a mișcărilor, a imposibilului, și a imensității, cu toată profunzimea.
Să-mi pot înlocui cuvintele
Cu o atingere,
Cu un sentiment,
Cu înțelegerea,
Cu secretul lucrurilor celor mai rare și prețioase,
Prin rugăciunea interioara (aceea pe care o striga inima mea și
pe care numai ea o asculta,
Și la care numai ea răspunde).
Să pot da măsura potrivita afecțiunii,
Să experimentez forma,
Să zăresc curbele,
Să desenez liniile drepte,
Și să învăț savoarea exuberantei care ni se arata în micile întâmplări ale vieții.
Să pot reproduce în suflet,
Imaginea care pătrunde prin ochii mei devenind parte suprema a naturii, creându-mă și recreându-mă în fiecare moment.
Să pot plânge mai puțin de tristețe și mai mult de bucurie.
Lacrimile mele să nu fie în van,
Și nici îndoielile mele să nu fie zadarnice.
Să știu să rătăcesc calea,
Dar să pot să îmi recuperez destinul cu demnitate.
Să nu-mi fie teama de nimic, mai ales de mine însumi să nu mă tem:
– Sa nu-mi fie frica de fricile mele!
Să adorm atunci când vine timpul să vărs lacrimi inutile, și să mă trezesc cu inima plina de speranțe.
Să pot face din mine o persoana calmă, în mijlocul propriilor mele neliniști.
Înțelept în propriile mele limite, mici și inexacte.
Să fiu umil în fata măreției, a gafelor și naivității.
Să pot realiza cât de neînsemnate sunt materiile mele și cât de prețioasa este micimea mea.
Să-mi permit să fiu mamă, să fiu tată, si, dacă va fi necesar, să fiu orfan.
Să-mi permit să îi învăț pe ceilalți puținul pe care li știu și să învăț eu însumi nenumăratele lucruri pe care nu le știu.
Să împărtășesc ceea ce îmi vor arata maeștrii
Și să înțeleg bucuria cu care cei simpli își împărtășesc experiențele;
Să respect necondiționat ființa; ființa în sine, fără nimic altceva ce ar putea avea dincolo de esența ei.
Să însoțesc singurătatea celui care a sosit,
Să mă predau motivului celui care a plecat,
Și să accept bucuria celui care a rămas.
Să pot iubi și să fiu iubit.
Să pot iubi chiar dacă nu sunt iubit.
Să fiu blând atunci când primesc mângâieri;
Să mângâi chiar și atunci când nu am parte de blândețe.
Să nu fiu niciodată singur, nici măcar când îmi doresc să fiu singur.
Amin."

"Pathos-ul riscă, dar este temperat de profunzimea ethos-ului și luciditatea logos-ului"

***
Va trebui să mă înfrunt cu mine, să-mi cumpănesc bine cuvintele eu care nu sunt eu însămi , fiindcă sunt risipită în oamenii și-n țărâna-n care am crescut, în tot ce-am adunat și am pierdut...pietre, cărti, sentimente...
Mă ridic în efortul de a face faţă intemperiilor destinului c-apoi să pic în nepăsare și lene...păstrându-mi numa’ aerul de toamnă
"Mândrul vultur ce-n văzduh se cumpănește" mi-a rămas ca o nelămurită parolă în căutarea unei uși pe care lumea asta a dosit-o, forțându-mă să îmi târăsc Balanța între contraste - între "idei" conservatoare sau nonconformiste.
Cardinalismul nu mi-a permis desăvârşirea în acest sens, întrucât m-am lovit în permanenţă de o oarecare rezistenţă născută din frica de a-mi compromite echilibrul.
Și fiindcă-n nume mi-e scris destinul (nomen est omen), nu mi-a plăcut niciodată stacojiul ca și când asta ar fi schimbat ceva.
Deja s-a-mplinit, stacojiul (scarlat) a învins acum la sfârsit (nika lina).
Se ridică voalul pe care l-am purtat 40 de ani.
Îmi place portocaliul, dezlănțuirea furtunilor, vijelia toamnei, furia valurilor mării, ciocolata amară...scortisoara, înjurătura pathosului, tăcera mustrătoare a logosului si nu mai pot de dragul ethosului care timid stinge orice conflict dintre oameni.
Sunt intuitivă, nativ...
Singura forță cu care nu mă pun e...dragostea!
Așa că, dacă dragoste nu am, mă retrag în "pustie".
Am sacrificat o viață pentru famile, și-am pierdut din nesăbuință...(deh! nu am cumpănit corect!)
***
Dragilor, până asfințește soarele...îmi mut cursorul la o altfel de exprimare a felului meu de a fi.
Cu același aer de toamnă, îmi voi alege alte cuvinte, alt parfum și o altă nunață de pudră
Doar sunt o Balanță!
Nativ!

"Întâlnire-n noaptea de primăvară" - Magda Isanos

"Prin vreme, dintr-o altă primăvară,
se-ndreaptă către mine-agale-o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată! )
ea-ntinde mâna, parc-ar vrea să-mi ceară
un zâmbet, dintr-acele fără rost,
și mă privește-n față, cu mirare,
și tristă, fata asta despre care
fotografii și oameni spun c-am fost.
Aș vrea s-o iau de mâna și să plâng,
dar nu știu pentru ce nu pot s-o fac -
e-n jurul ei un farmec de copac
abia-nflorit - și-n scoica mea mă strâng,
s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară,
întocmai ca și-atuncea când o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată )
se-ndrăgostise pentru-ntâia oară."

douăzecișișaseseptembrieomienouăsutecincizecișipatru

"Le admir pe cele care fac eforturi să tragă de corp și de față și de tinerețe.

Să-ți petreci viața într-o competiție continuă cu timpul și distrugerea, știind din start că ești perdant, e genul acela de absurd sublim de care numai oamenii cu caractere puternice și cu mult suflu interior sunt capabili.

Narcisistul, în sensul presupus de patologiile contemporane, e un ins autosuficient care se dă în spectacol, fascinat fără discernământ de persoana propie.
Ca să arăți ca Cher la 73 de ani e necesară o disciplină spartană și eforturi continue, zilnice. 

Marii frumoși ai planetei sunt sportivi de performanță.
Eu recunosc că sunt genul care se descurajează foarte ușor. 

Genul care stă frumos la coadă la barca de salvare și care o pierde, indubitabil. 

Genul care moare discret, civilizat, fără bilet de adio.
Și asta nu pentru că aș avea puține resurse sau pentru că aș fi genul acela de „suflet bătrân” care a venit în lume deja înțelept. 

Nu. 

Pur și simplu vine o vreme când simți că nu mai poți decât să te repeți, când până și marile revărsări de patos ți se par puțin sau prea costisitoare sau deja fumante. 

Se numește oboseală.
Povestea Castaneda, într-una dintre cărțile lui, că unii mexicani cred că omul are patru inamici naturali: frica, urmată de certitudine, de ispita puterii și de oboseală. 

Cu primii trei te mai descurci.
Văd în oglindă o femeie în vârstă, cu ochii îmbătrâniți, care și-a pierdut strălucirea. 

Sufletul urmează corpul așa cum uneori corpul urmează sufletul. 

Am trecut cu destul de mult umor peste rateurile și umilințele sociale.
Frumusețea e o calitate de sinteză, alchimică, care le unifică și absoarbe pe toate, o calitate care nu poate fi instrumentalizată. 

Doi bărbați frumoși cu adevărat am cunoscut, i-am iubit fără ezitări și fără limite, din prima clipă. 

Și amândoi aveau un amestec fatal de sfințenie (generozitate/puritate/bunătate) și pasiune și senzualitate.

 Frumusețea are legătură cu tinerețea și cu formele fizice în măsura în care are legătură cu energia erotică și cu farmecul, pe scurt cu ceea ce ai de dăruit erotic. 

Când ai secat, când nu mai vrei și nu mai poți, se duce și frumusețea. 

Nu am sublimat niciodată nimic, nu am putut. 

Mă captivează doar suflul vital. 

Cei care mă cunosc îndeaproape știu. 

Scrisul era pentru mine un mod de a consuma un surplus de energie vitală care începe să mă părăsească.
Dacă se stinge pasiunea, s-ar putea să nu mai pot să scriu.
Îmbătrânirea vine brusc, spunea, superb, Camelia Iulian Radu. 

Vine la ușă, ca un personaj din acela nefast, de basm.
Îmbătrânirea se întâmplă dintr-o dată și vine cu daruri: cu o anumită detașare și indiferență. 

Nu mai e nimic sfâșietor. 

Apar cu noi temeri și superstiții interioare, altele.
Sufletul începe să se desprindă de corp… 

Nu știi care e prizonierul cui… 

Încetează să se mai condiționeze reciproc. 

E o pregătire pentru moarte.
Nu vreau să sune ca o jelanie sau ca o victimizare. 

Sunt multe lucruri de făcut pe lume. 

E trist când îmbătrânești singur, cu sentimentul tinereții ratate. 

Dar sunt oameni care își petrec tinerețea distrându-se cu boli cronice grave, sau, mai grav, care și-o îngroapă în droguri și cluburi și stiluri de viață care îi mențin somnambuli.
Tânjitul după absolut e sportul favorit și nu l-am ales eu, el m-a ales. Doar că încet încet mă lasă puterile și va trebui să mă retrag și din el.
Stingerea e un proces interesant… e ca atunci când, îndurerat fiind te pui pe băut sau ți se administrează calmante… e o anestezie. 

Simțurile se tocesc, libidoul se duce. 

La tinerețe îți pare insuportabil gândul. 

Mie și consoartei ni se părea de neadmis acum vreo trei ani că o să ajungem să găsim mai multă voluptate în faptul că îmi scrie mesaj la 3 noaptea că îl doare spatele și eu îl căinez, decât în faptul că ne spunem dulci obscenități…
Ne adaptăm, pierdem mereu câte ceva. 

Suntem doar în trecere prin lume și prin trupuri. 

Nu e bine să ne atașăm de ele. 

Îndrăgostitul e un personaj tragic. 

Mă revoltă eufemismele. 

Mă scârbește pudoarea, ipocrizia, faptul că unii /unele se trezesc să spună că se mută lucrurile pe alt plan. 

Nu se mută, pierzi ceva, îmbătrânirea e o boală letală cu care înveți să trăiești. 

Pasiunea rămâne, dar se alimentează mult și din memorie și, de la un punct în colo, din recunoștință.
Suntem prea bătrâni ca să ne mai despartă ceva sau cineva. 

Iată un avantaj. 

Bătrânețea, ca orice boală, te urâțește, te face ursuz, neputincios, pisălog, plicticos. 

Cine să îți suporte hachițele și cine să te vadă ca la 30 de ani, când erai irezistibil(ă) dacă nu un om care te știe de atunci și care te-a iubit când erai la înălțime?
Totul e să nu ceri și să nu te plângi încontinuu.
Lucrurile variază de la caz la caz. 

Sunt unii care nu suportă ideea de a fi iubiți pentru performanțele și meritele lor, ci doar pentru ceea ce rămâne când totul se duce. 

Sunt alții care nu suportă să fie iubiți decât pentru merite și calități. Chestiunile diferă pentru că ne identificăm cu lucruri diferite. 

Orice calitate e întrucâtva nativă și întrucâtva cultivată. 

Când mi-a mărturisit ce a găsit la mine și ce l-a adus în transă, mi-a fost limpede că o să mor împăcată. 

Sigur că ne degradăm… suntem doar în trecere pe aici. 

Dar există ceva mai presus chiar de memorie, cred.
Cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care o știu era dintr-un film cu doi bătrâni care trăiau la azil. 

Ea avea Alzheimer și el se străduia să o cucerească în fiecare zi. 

Peste noapte uita cine e.
Femeia aceea își pierdea memoria, dar tot avea ceva de dăruit.
Poate fi o parabolă despre suflet și vieți anterioare sau ulterioare."

( de Ilinca Bernea)

("Motivul pentru care doare atat de tare separarea este pentru ca sufletele noastre sunt conectate. Posibil sa fi trait 10 000 de vieti inainte si in fiecare dintre acestea ne-am regasit. 

Si posibil ca de fiecare data, am fost fortati sa ne separam pentru aceleasi motive. 

Asta inseamna ca acest adio este un adio de 10 000 ani si un preludiu a ceea ce va veni.")

Undeva cândva...

 

Cenușa, ce-mi umple acum toate crăpăturile existentei, îmi amintește că Timpul este măsura între ceea ce a fost și ceea ce-mi mai este …

Despre înfrângeri și căderi (16): "către sine"

Zadarnic încerc să-mi întorc vederea mentală spre mine însămi.

Prin ceața și obscuritatea “vedeniei”, toate trec fără formă definitivă.
La orice simt ca miros, sunet, PH-ul salivei din cerul gurii, atingerea șocantă a șuvițelor de păr ce-mi încrucișează privirea ...toate-mi schimbă rapid conținutul interior...
Instinctiv, suflu schimonosit spre frunte și-o eliberez, altfel animalu' din mine, deja sensibilos în sentimente, ar apuca imediat foarfeca și ar înlătura indisciplinata șuviță....

Noroc că-n lăuntrul mult pândit, există și viață omenească, a treia “entitate”, care-mi dă un gând-mură-n-gură că nu-i etic să mă ciuntesc si nici moral să vă sperii.
Da ....cum altfel și-ar schimba aspectul, conţinutul vostru interior , dacă aș înțepeni în cumințenia pământului ?!

douăzecișișaseseptembrieomienouăsutecincizecișipatru

 

Despre înfrângeri și căderi (10)

Va trebui să mă înfrunt cu mine, să-mi cumpănesc bine cuvintele  eu care nu sunt eu însămi,  fiindcă sunt risipită în oamenii și-n țărâna-n care am crescut, în tot ce-am adunat și am pierdut...pietre, cărti, sentimente...
Mă ridic în efortul de a face faţă intemperiilor destinului c-apoi să pic în nepăsare și lene...păstrându-mi numa’ aerul de toamnă
"Mândrul vultur ce-n văzduh se cumpănește" mi-a rămas ca o nelămurită parolă în căutarea unei uși pe care lumea asta a dosit-o, forțându-mă să îmi târăsc Balanța între contraste - între "idei" conservatoare sau nonconformiste.
Cardinalismul nu mi-a permis desăvârşirea în acest sens, întrucât m-am lovit în permanenţă de o oarecare rezistenţă născută din frica de a-mi compromite echilibrul.
Și fiindcă-n nume mi-e scris destinul (nomen est omen), nu mi-a plăcut niciodată stacojiul  ca și când asta ar fi schimbat ceva.
Deja s-a-mplinit, stacojiul a învins acum la sfârsit (scarlat nika lina).
Se ridică voalul pe care l-am purtat 40 de ani.
Îmi place portocaliul, dezlănțuirea furtunilor, vijelia toamnei, furia valurilor mării, ciocolata amară...scortisoara, înjurătura pathosului, tăcera mustrătoare a logosului si nu mai pot de dragul ethosului care timid stinge orice conflict dintre oameni.
Sunt intuitivă, nativ...
Singura forță cu care nu mă pun e...dragostea!
Așa că, dacă dragoste nu am, mă retrag în "pustie".
Am sacrificat o viață pentru famile, și-am pierdut din nesăbuință...

(deh! nu am cumpănit corect!)
***
 Dragilor, până asfințește soarele...îmi mut cursorul la o altfel de exprimare a felului meu de a fi.
Cu același aer de toamnă, îmi voi alege alte cuvinte, alt parfum și o altă nunață de pudră
Doar sunt o Balanță!
Nativ!

  ("Pathos-ul riscă, dar este temperat de profunzimea ethos-ului și luciditatea logos-ului")

"piatra care te lovește nu vine de departe"

La mulți ani, fiului-meu-cel-mic!

- Aveai 04 ani, eu 40....

Și te-ai rugat lângă mine, pentru mine:
„Doamne, ai grijă de iarbă, de copaci și de câinii rătăciți, dar n-o uita pe mama mea !”

- Aveai 15 ani, eu 51...
M-ai scos în noapte, pe bătătura din fața blocului si, lăsându-mă să simt pământul sub tălpi mi-ai arătat cerul spunându-mi cum îl simți pe Dumnezeu-în-tine și cum te simți tu-în-Dumnezeu.

- Aveai 26, eu 62...cand, m-ai sprijinit să stau dreaptă și să nu uit că de-aia te-am născut ca să-ți las spovedania mea ...ridicându-mă!

- Astăzi, în zori, ai împlinit 30 de ani !
Pentru mine a-nceput 03 la ..."ultima spovedanie".

Ție să-ti fie calea împlinită alături de aleasa ta nevastă!