Gândurile Tămăduitorului - Sâmbătă dimineața (Doru Parv)

„Fiecare om trebuie să aibă un loc unde să poată merge. Pentru că există un moment în care omul trebuie neapărat să meargă undeva.”

M-am gândit în dimineața asta cât adevăr poate încăpea în câteva cuvinte. Fiecare dintre noi ar trebui să aibă undeva un loc al lui. Nu neapărat o casă, o adresă sau un punct pe hartă. Un loc unde să poți ajunge atunci când ai obosit de toate, când nu mai ai chef să explici nimănui ce simți, când nu mai vrei sfaturi și nici întrebări. Pur și simplu, să mergi acolo și să poți sta.
Pentru unii, locul acesta este o pădure. Pentru alții, un munte, o biserică, o cameră, o bancă undeva departe de lume sau un drum pe care îl cunosc de ani întregi. Uneori poate fi chiar un om. Acel om lângă care nu trebuie să demonstrezi nimic și în fața căruia nu trebuie să pari altceva decât ești.
Dar mai există un loc. Și pe acesta nu ni-l poate arăta nimeni. Este locul din noi în care ajungem atunci când toate celelalte uși par închise. Putem trăi o viață întreagă fără să-l cunoaștem. Alergăm spre oameni, cerem răspunsuri, căutăm confirmări, ne umplem timpul cu tot felul de lucruri numai ca să nu rămânem singuri cu noi înșine. Iar într-o zi descoperim că avem o mulțime de locuri unde putem merge, dar niciunul în care să ne putem întâlni cu noi înșine.

Aici începe, pentru mine, și întrebarea despre libertate. În momentul în care simți nevoia să-ți proclami libertatea, să o transformi într-un titlu, într-o imagine despre tine sau într-o identitate pe care trebuie să o aperi în fața celorlalți, riști să construiești o altă închisoare. Devii prizonierul propriei definiții.
Libertatea nu are nevoie să fie anunțată și nici purtată ca o insignă. Dacă ajungi să spui mereu „eu sunt un om liber”, într-o zi s-ar putea să începi să trăiești tocmai pentru a demonstra asta. Iar atunci nu mai alegi după ceea ce simți, ci după imaginea pe care vrei să o păstrezi în ochii celorlalți.
Am fost învățați să credem că libertatea este ceva ce trebuie obținut. Voi avea mai mulți bani și voi fi liber. Voi ajunge acolo și voi fi liber. Voi pleca de lângă omul acesta și voi fi liber. Voi câștiga lupta aceasta și voi fi liber. Mai urc puțin și, undeva aproape de vârf, trebuie să existe ceea ce caut. Numai că ajungem acolo și apare imediat următorul lucru de cucerit.
Poate tocmai aici ne înșelăm. Libertatea nu începe întotdeauna când obții ceva. Uneori începe când încetezi să mai construiești lucrurile care te țin captiv. Frica poate deveni o închisoare. Părerea celorlalți poate deveni alta. Nevoia de a avea întotdeauna dreptate, încă una. Dar una dintre cele mai grele închisori rămâne trecutul, pentru că îl purtăm cu noi și ajungem să credem că ceea ce ni s-a întâmplat spune pentru totdeauna cine suntem.
Nu fi prizonierul trecutului tău. A fost o lecție, nu o condamnare pe viață. Ce ai făcut ieri nu trebuie să hotărască fiecare pas pe care îl vei face mâine. Ce ți-au făcut alții nu trebuie să devină felul în care vei privi fiecare om care va veni după ei. Ai voie să-ți amintești fără să te întorci. Ai voie să înțelegi fără să mai retrăiești. Ai voie să ierți fără să redeschizi ușa. Și, mai ales, ai voie să pleci dintr-un loc interior în care ai stat mult prea mult.
Trecutul trebuie cunoscut, nu locuit. Dacă te întorci mereu la aceeași rană, la aceeași nedreptate, la aceeași greșeală și la același om, încetul cu încetul începi să-ți construiești prezentul din ceea ce nu mai există. Lecția trebuie păstrată, dar lanțul trebuie lăsat jos. Altfel, anii trec, lumea se schimbă, oamenii pleacă, iar tu continui să porți o sentință pe care poate nimeni nu ți-a dat-o vreodată, în afară de tine.

Și poate că locul despre care vorbeam la început are legătură tocmai cu această libertate. Omul trebuie să aibă unde să meargă atunci când obosește să mai fie ceea ce lumea așteaptă de la el. Uneori, plecarea aceasta nu înseamnă să-ți faci bagajul. Înseamnă să ieși pentru o vreme din toate rolurile tale. Să nu mai fii funcția, numele, reputația, succesul, eșecul sau povestea pe care ai repetat-o ani întregi despre tine. Să rămâi doar tu.
Va veni un moment pentru fiecare dintre noi când va trebui neapărat să meargă undeva. Poate după o pierdere. Poate după o trădare. Poate după ce se termină ceva ce credeai că va dura toată viața. Sau poate într-o dimineață absolut obișnuită, când te uiți la ceea ce ai construit și apare întrebarea pe care ai amânat-o prea mult: eu unde sunt în toate astea?
Atunci trebuie să ai unde să mergi. Iar dacă acel loc nu mai există în afara ta, trebuie să fi învățat până atunci drumul către tine. Să poți rămâne singur fără să simți nevoia să explici nimănui cine ești. Să nu trebuiască să demonstrezi că ești puternic, fericit, înțelept sau liber.
Poate că libertatea începe chiar acolo: când nu mai ai nimic de demonstrat. Când poți pleca fără să simți nevoia să-ți anunți plecarea, când poți rămâne fără să te justifici și când poți schimba drumul fără să ceri aprobarea unei lumi care, oricum, nu îl va parcurge în locul tău.
Omul poate pierde bani, case, prietenii, poziții și drumuri pe care le credea sigure și, totuși, poate continua. Poate pierde chiar și omul care a fost cândva și să descopere că nu aceasta este tragedia. Tragedia ar fi să rămână toată viața legat de el doar pentru că îi este cunoscut.
Nu ești obligat să duci ieri în fiecare zi de mâine.

Vine uneori o zi în care trebuie neapărat să mergi undeva. Și ar fi bine ca, atunci când vine ziua aceea, să știi drumul.
Poate că adevărata libertate este tocmai asta: să existe în tine un loc în care poți ajunge fără să ceri voie nimănui, fără să fii condamnat de ceea ce ai fost și fără să mai simți nevoia să strigi lumii că ești liber."

- miercurea fara cuvinte (609)

  - initiativa : Carmen

@QRC Sail beyond familiar waters.

"Bucurie" - Nina Cassian

"Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă,

să fug prin pădurea nebuna, căzând și râzând,
și să-mi zgârii obrazul, în scoicile voastre scorțoase …
Mă bucur să-mplânt
în toamna roșcată strigătul meu adânc, singuratic,
sub bolțile pline de aer uscat, de foșnet de vânt,
să fug, să cad și să râd pe pământul împodobit
de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă!"

Atunci când nu îți mai găsești locul.

"Atunci când nu îți mai găsești locul.
Atunci când nu mai accepți nimic din viața ta așa cum este.
Când lucrurile care înainte îți erau suficiente încep să te sufoce.
Când oamenii cu care puteai vorbi ore întregi nu îți mai spun nimic.
Când casa în care ai trăit ani de zile nu mai pare „acasă”.
Când rolurile pe care le-ai jucat atât de bine — femeia puternică, mama, soția, fiica, cea care are grijă de toți — încep să devină prea strâmte.
Și începi să te întrebi:
„Ce se întâmplă cu mine?”
Poate că nu se întâmplă nimic rău cu tine.
Poate că, pentru prima dată după mult timp, începi să te auzi.
Ani întregi putem construi o viață în jurul nevoilor celorlalți.
Învățăm să fim ceea ce se așteaptă de la noi.
Să nu deranjăm.
Să fim înțelegători.
Să acceptăm.
Să iertăm.
Să rămânem.
Să ne mulțumim cu puțin.
Și facem asta atât de mult timp, încât ajungem să confundăm adaptarea cu fericirea.
Până într-o zi când ceva în interiorul nostru spune:
„Nu mai pot.”
Nu mai poți să taci.
Nu mai poți să accepți relații care te golesc.
Nu mai poți să spui „nu-i nimic” când pentru tine este ceva.
Nu mai poți să fii disponibilă pentru toată lumea și absentă pentru tine.
Nu mai poți trăi o viață care arată bine din exterior, dar în care tu nu te mai recunoști.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante momente ale transformării:
momentul în care ceea ce ai acceptat cândva nu mai poate fi acceptat de femeia care ai devenit.
Nu pentru că ai devenit dificilă.
Nu pentru că ai devenit egoistă.
Nu pentru că „nu mai ești ca înainte”.
Ci pentru că nu mai ești cea de înainte.
Iar uneori, creșterea nu se simte ca fericire.
Se simte ca neliniște.
Ca iritare.
Ca nemulțumire.
Ca dorința de a pleca.
Ca nevoia de a schimba tot.
Pentru că vechea ta viață nu mai încape în noua ta conștiință.
Dar aici este capcana:
Să nu distrugi totul doar pentru că nu te mai regăsești în nimic.
Mai întâi, oprește-te.
Ascultă.
Și începe să faci diferența între ceea ce trebuie cu adevărat schimbat și ceea ce are nevoie doar să fie văzut, înțeles și vindecat.
CE POȚI FACE CONCRET?
1. Fă inventarul vieții tale
Ia o foaie și scrie:
Ce îmi place în viața mea?
Ce nu îmi mai place?
Ce mă încarcă?
Ce mă golește?
Ce tolerez deși nu mai vreau?
Ce fac doar pentru că „așa trebuie”?
Nu încerca să găsești răspunsuri frumoase.
Fii sinceră.
2. Identifică ce nu mai este negociabil
Alege 3 lucruri pe care nu mai vrei să le accepți.
De exemplu:
* lipsa de respect;
* să fii mereu disponibilă pentru ceilalți;
* să spui „da” când vrei să spui „nu”.
Transformă-le în limite concrete.
„De acum, când cineva îmi vorbește lipsit de respect, închei conversația.”
O limită nu este o amenințare.
Este o decizie despre ceea ce vei face tu.
3. Recuperează-ți timpul
În fiecare zi, rezervă măcar 30 de minute doar pentru tine.
Fără telefon.
Fără să rezolvi problemele altora.
Fără obligații.
Folosește acel timp pentru ceva care te reconectează cu tine: plimbare, scris, citit, creat, liniște.
Nu este egoism.
Este reconectare.
4. Începe să spui „nu”
Nu trebuie să justifici fiecare limită.
Începe cu un „nu” mic.
„Nu pot.”
„Nu vreau.”
„Nu mi se potrivește.”
„Am nevoie să mă gândesc.”
Uneori, primul semn că începi să te întorci la tine este că nu mai poți spune „da” împotriva ta.
5. Alege o singură schimbare
Nu încerca să-ți reconstruiești întreaga viață într-o săptămână.
Alege un singur domeniu:
relația, munca, corpul, banii, casa, prieteniile sau timpul tău.
Și întreabă-te:
„Care este cel mai mic lucru pe care îl pot schimba chiar săptămâna aceasta?”
Apoi fă-l.
Schimbarea reală nu începe întotdeauna cu o decizie uriașă.
Uneori începe cu un telefon pe care îl dai.
O conversație pe care nu o mai amâni.
O limită pe care o pui.
O ușă pe care o închizi.
Sau una pe care, în sfârșit, ai curajul să o deschizi.
6. Nu lua decizii din revoltă
Când ai acumulat ani de nemulțumire, este tentant să arunci totul în aer.
Dar libertatea nu înseamnă să reacționezi.
Libertatea înseamnă să alegi conștient.
Înainte de orice decizie majoră, întreabă-te:
„Fug de ceva sau mă îndrept către ceva?”
Răspunsul poate schimba totul.
7. Construiește versiunea de viață în care vrei să trăiești
Nu te întreba doar:
„De ce nu mai vreau viața mea?”
Întreabă-te:
„Cum vreau să mă simt în viața mea?”
Apoi construiește în jurul acelui răspuns.
Mai multă liniște?
Mai multă libertate?
Mai multă iubire?
Mai multă autonomie?
Mai multă creativitate?
Mai mult sens?
Nu trebuie să vezi întregul drum.
Trebuie doar să faci următorul pas care este al tău.
Pentru că atunci când nu îți mai găsești locul, poate că nu înseamnă că nu mai ai un loc.
Poate că ai crescut din locul în care ai încercat atât de mult timp să încapi.
Iar schimbarea începe în momentul în care încetezi să mai încerci să te potrivești într-o viață care nu te mai reprezintă."

(Irina Olariu)

- miercurea fara cuvinte (608) : Păducel

 - initiativa : Carmen

Septembrie..."Strălucește ca chihlimbarul vechi.”