ultimul anotimp...

vineri, 4 septembrie 2026

"Să îmbătrânești e nasol.
Aş fi putut spune:
Să îmbătrânești este o rușine,
acest lucru este insuportabil,
doare, e oribil.
e deprimant, e mortal.
Dar am preferat "enervant" pentru că e un adjectiv puternic care nu te întristează.
Să îmbătrânești e nasol pentru că nu știi când a început și nici nu știi când se va termina.
Nu, nu e adevărat că îmbătrânim de la naștere.
Am fost atât de proaspeți, atât de tineri, atât de apetisanți de mult timp.
Ne simțeam bine în pielea lui.
Simțeam nevoia să cucerim. Invulnerabil.
Viața din fața ta. Chiar și la 50 de ani tot era foarte bine. Chiar și la șaizeci
Da da va asigur ca tot eram plin de muschi proiecte dorinte flacari
Întotdeauna sunt, dar aici, între timp...
dar când - am văzut privirea tinerilor și a femeilor în forța vârstei că nu mă mai consideră unul de-al lor, chiar rudă, nici măcar pe margine.
Citesc în ochii lor că nu se vor mai răsfăța niciodată cu mine.
Că vor fi politicoși, diferiți, lăudați, dar nemiloși. Fără să-mi dau seama, am intrat în "apartheidul epocii".
Cel mai teribil lucru a venit din dedicațiile scriitorilor, mai ales începători.
"Cu respect",
"În respectuos tribut",
"Cu sentimentele mele foarte respectuoase. "
Ticăloșii! Probabil au crezut că fac mișto de ei decapitând stiloul lor?
Ticăloşilor!
Și un lung și solemn "dragă Monsieur Pivot" ca un citat din Ordinul Artelor și Literelor care vă va mai lua zece ani!
Într-o zi în metrou a fost prima dată când o tânără s-a ridicat să-mi dea locul ei.
Aproape că am pălmuit-o...
Apoi am implorat-o să se bărbierească, am întrebat-o dacă sunt foarte bătrân, dacă arăt obosit.
„Nu, nu, deloc”, a răspuns ea, jenată.
Mă gândeam că..

"Eu imediat:
"Credeai că...?
- M-am gândit, nu știu, nu mai știu, că ai vrea să stai jos.
- Pentru că părul meu este alb?
- Nu, nu este, te-am văzut stând și cum ești mai mare ca mine, a fost o reflexie, m-am ridicat...
- Arăt mult mai în vârstă decât tine?
- Nu, da, puțin, dar nu e vorba de vârstă...

- O întrebare despre ce atunci?
- Nu știu, o chestiune de politețe, ei bine, cred... "
Am încetat să o mai tachinez, i-am mulțumit pentru gestul ei generos și am condus-o la stația unde era jos să-i ofer ceva de băut.
Lupta împotriva îmbătrânirii este, pe cât posibil, să nu renunți la nimic.
Nici la muncă, nici la călătorie.
Nici în spectacole, nici în cărți,
Nici la dulciuri, nici la dragoste, nici la vis.
A visa înseamnă a-ți aminti atât cât trebuie să faci, ore rafinate.

Ne gândim la programările drăguțe care ne așteaptă.
Este să-ți lași mintea să rătăcească între dorință și utopie.
Muzica este un puternic excitator al viselor.
Muzica este un drog dulce. Aș vrea să mor visând într-un fotoliu, ascultând – să fie adagio-ul Concertului nr. 23 pentru pian de Mozart în La major, sau poate andante-ul Concertului său nr. 21 în Do major –, muzici la sfârșitul cărora să mi se dezvăluie, de ce nu, peisajele sublime de dincolo.
Dar Mozart și cu mine nu ne grăbim. Nu ne grăbim.
Cu vârsta timpul trece, fie prea repede, fie prea încet.

Nu știm cât mai merge capitalul nostru.
În ani de zile? în luni de zile? în zile?
Nu, nu ar trebui să considerăm capitală timpul rămas.
Dar ca un uzufruct din care, atâta timp cât suntem în stare, trebuie să jucăm fără moderație.
După noi potopul?

Nu, Mozart."

(Cuvintele vieții mele de la Bernard Pivot)

joi, 3 septembrie 2026

Atunci când nu îți mai găsești locul.

"Atunci când nu îți mai găsești locul.
Atunci când nu mai accepți nimic din viața ta așa cum este.
Când lucrurile care înainte îți erau suficiente încep să te sufoce.
Când oamenii cu care puteai vorbi ore întregi nu îți mai spun nimic.
Când casa în care ai trăit ani de zile nu mai pare „acasă”.
Când rolurile pe care le-ai jucat atât de bine — femeia puternică, mama, soția, fiica, cea care are grijă de toți — încep să devină prea strâmte.
Și începi să te întrebi:
„Ce se întâmplă cu mine?”
Poate că nu se întâmplă nimic rău cu tine.
Poate că, pentru prima dată după mult timp, începi să te auzi.
Ani întregi putem construi o viață în jurul nevoilor celorlalți.
Învățăm să fim ceea ce se așteaptă de la noi.
Să nu deranjăm.
Să fim înțelegători.
Să acceptăm.
Să iertăm.
Să rămânem.
Să ne mulțumim cu puțin.
Și facem asta atât de mult timp, încât ajungem să confundăm adaptarea cu fericirea.
Până într-o zi când ceva în interiorul nostru spune:
„Nu mai pot.”
Nu mai poți să taci.
Nu mai poți să accepți relații care te golesc.
Nu mai poți să spui „nu-i nimic” când pentru tine este ceva.
Nu mai poți să fii disponibilă pentru toată lumea și absentă pentru tine.
Nu mai poți trăi o viață care arată bine din exterior, dar în care tu nu te mai recunoști.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante momente ale transformării:
momentul în care ceea ce ai acceptat cândva nu mai poate fi acceptat de femeia care ai devenit.
Nu pentru că ai devenit dificilă.
Nu pentru că ai devenit egoistă.
Nu pentru că „nu mai ești ca înainte”.
Ci pentru că nu mai ești cea de înainte.
Iar uneori, creșterea nu se simte ca fericire.
Se simte ca neliniște.
Ca iritare.
Ca nemulțumire.
Ca dorința de a pleca.
Ca nevoia de a schimba tot.
Pentru că vechea ta viață nu mai încape în noua ta conștiință.
Dar aici este capcana:
Să nu distrugi totul doar pentru că nu te mai regăsești în nimic.
Mai întâi, oprește-te.
Ascultă.
Și începe să faci diferența între ceea ce trebuie cu adevărat schimbat și ceea ce are nevoie doar să fie văzut, înțeles și vindecat.
CE POȚI FACE CONCRET?
1. Fă inventarul vieții tale
Ia o foaie și scrie:
Ce îmi place în viața mea?
Ce nu îmi mai place?
Ce mă încarcă?
Ce mă golește?
Ce tolerez deși nu mai vreau?
Ce fac doar pentru că „așa trebuie”?
Nu încerca să găsești răspunsuri frumoase.
Fii sinceră.
2. Identifică ce nu mai este negociabil
Alege 3 lucruri pe care nu mai vrei să le accepți.
De exemplu:
* lipsa de respect;
* să fii mereu disponibilă pentru ceilalți;
* să spui „da” când vrei să spui „nu”.
Transformă-le în limite concrete.
„De acum, când cineva îmi vorbește lipsit de respect, închei conversația.”
O limită nu este o amenințare.
Este o decizie despre ceea ce vei face tu.
3. Recuperează-ți timpul
În fiecare zi, rezervă măcar 30 de minute doar pentru tine.
Fără telefon.
Fără să rezolvi problemele altora.
Fără obligații.
Folosește acel timp pentru ceva care te reconectează cu tine: plimbare, scris, citit, creat, liniște.
Nu este egoism.
Este reconectare.
4. Începe să spui „nu”
Nu trebuie să justifici fiecare limită.
Începe cu un „nu” mic.
„Nu pot.”
„Nu vreau.”
„Nu mi se potrivește.”
„Am nevoie să mă gândesc.”
Uneori, primul semn că începi să te întorci la tine este că nu mai poți spune „da” împotriva ta.
5. Alege o singură schimbare
Nu încerca să-ți reconstruiești întreaga viață într-o săptămână.
Alege un singur domeniu:
relația, munca, corpul, banii, casa, prieteniile sau timpul tău.
Și întreabă-te:
„Care este cel mai mic lucru pe care îl pot schimba chiar săptămâna aceasta?”
Apoi fă-l.
Schimbarea reală nu începe întotdeauna cu o decizie uriașă.
Uneori începe cu un telefon pe care îl dai.
O conversație pe care nu o mai amâni.
O limită pe care o pui.
O ușă pe care o închizi.
Sau una pe care, în sfârșit, ai curajul să o deschizi.
6. Nu lua decizii din revoltă
Când ai acumulat ani de nemulțumire, este tentant să arunci totul în aer.
Dar libertatea nu înseamnă să reacționezi.
Libertatea înseamnă să alegi conștient.
Înainte de orice decizie majoră, întreabă-te:
„Fug de ceva sau mă îndrept către ceva?”
Răspunsul poate schimba totul.
7. Construiește versiunea de viață în care vrei să trăiești
Nu te întreba doar:
„De ce nu mai vreau viața mea?”
Întreabă-te:
„Cum vreau să mă simt în viața mea?”
Apoi construiește în jurul acelui răspuns.
Mai multă liniște?
Mai multă libertate?
Mai multă iubire?
Mai multă autonomie?
Mai multă creativitate?
Mai mult sens?
Nu trebuie să vezi întregul drum.
Trebuie doar să faci următorul pas care este al tău.
Pentru că atunci când nu îți mai găsești locul, poate că nu înseamnă că nu mai ai un loc.
Poate că ai crescut din locul în care ai încercat atât de mult timp să încapi.
Iar schimbarea începe în momentul în care încetezi să mai încerci să te potrivești într-o viață care nu te mai reprezintă."

(Irina Olariu)