"Arhanghelul Rafael este reprezentat prin simbolul Halu in Reiki Karuna. Te ajuta sa constientizezi traumele trecutului si sa le vindeci. Rupe schemele mentale negative inconstiente. Intareste increderea in sine. Protejeaza impotriva agresiunilor mentale si a manipularii.
Culoare reprezentativa: verde
Arhanghelul Rafael este arhanghelul vindecarii fizice, emotionale, sufletesti, mentale. Numele lui inseamna, „Dumnezeu vindeca”. Rafael ii ajuta pe toti cei specializati in munca de vindecare: medici, ghizi, terapeuti, etc. Ofera ghidare oamenilor spre a se ajuta pe ei insisi, cat si pe ceilalti catre vindecare, blandete, iertare. Te ajuta sa intelegi de ce a aparut o problema de santate in corp pentru a o putea vindeca. El ne ocroteste pe parcursul calatoriilor."
M-am gândit în dimineața asta cât adevăr poate încăpea în câteva cuvinte. Fiecare dintre noi ar trebui să aibă undeva un loc al lui. Nu neapărat o casă, o adresă sau un punct pe hartă. Un loc unde să poți ajunge atunci când ai obosit de toate, când nu mai ai chef să explici nimănui ce simți, când nu mai vrei sfaturi și nici întrebări. Pur și simplu, să mergi acolo și să poți sta.
Pentru unii, locul acesta este o pădure. Pentru alții, un munte, o biserică, o cameră, o bancă undeva departe de lume sau un drum pe care îl cunosc de ani întregi. Uneori poate fi chiar un om. Acel om lângă care nu trebuie să demonstrezi nimic și în fața căruia nu trebuie să pari altceva decât ești.
Dar mai există un loc. Și pe acesta nu ni-l poate arăta nimeni. Este locul din noi în care ajungem atunci când toate celelalte uși par închise. Putem trăi o viață întreagă fără să-l cunoaștem. Alergăm spre oameni, cerem răspunsuri, căutăm confirmări, ne umplem timpul cu tot felul de lucruri numai ca să nu rămânem singuri cu noi înșine. Iar într-o zi descoperim că avem o mulțime de locuri unde putem merge, dar niciunul în care să ne putem întâlni cu noi înșine.
Aici începe, pentru mine, și întrebarea despre libertate. În momentul în care simți nevoia să-ți proclami libertatea, să o transformi într-un titlu, într-o imagine despre tine sau într-o identitate pe care trebuie să o aperi în fața celorlalți, riști să construiești o altă închisoare. Devii prizonierul propriei definiții.
Libertatea nu are nevoie să fie anunțată și nici purtată ca o insignă. Dacă ajungi să spui mereu „eu sunt un om liber”, într-o zi s-ar putea să începi să trăiești tocmai pentru a demonstra asta. Iar atunci nu mai alegi după ceea ce simți, ci după imaginea pe care vrei să o păstrezi în ochii celorlalți.
Am fost învățați să credem că libertatea este ceva ce trebuie obținut. Voi avea mai mulți bani și voi fi liber. Voi ajunge acolo și voi fi liber. Voi pleca de lângă omul acesta și voi fi liber. Voi câștiga lupta aceasta și voi fi liber. Mai urc puțin și, undeva aproape de vârf, trebuie să existe ceea ce caut. Numai că ajungem acolo și apare imediat următorul lucru de cucerit.
Poate tocmai aici ne înșelăm. Libertatea nu începe întotdeauna când obții ceva. Uneori începe când încetezi să mai construiești lucrurile care te țin captiv. Frica poate deveni o închisoare. Părerea celorlalți poate deveni alta. Nevoia de a avea întotdeauna dreptate, încă una. Dar una dintre cele mai grele închisori rămâne trecutul, pentru că îl purtăm cu noi și ajungem să credem că ceea ce ni s-a întâmplat spune pentru totdeauna cine suntem.
Nu fi prizonierul trecutului tău. A fost o lecție, nu o condamnare pe viață. Ce ai făcut ieri nu trebuie să hotărască fiecare pas pe care îl vei face mâine. Ce ți-au făcut alții nu trebuie să devină felul în care vei privi fiecare om care va veni după ei. Ai voie să-ți amintești fără să te întorci. Ai voie să înțelegi fără să mai retrăiești. Ai voie să ierți fără să redeschizi ușa. Și, mai ales, ai voie să pleci dintr-un loc interior în care ai stat mult prea mult.
Trecutul trebuie cunoscut, nu locuit. Dacă te întorci mereu la aceeași rană, la aceeași nedreptate, la aceeași greșeală și la același om, încetul cu încetul începi să-ți construiești prezentul din ceea ce nu mai există. Lecția trebuie păstrată, dar lanțul trebuie lăsat jos. Altfel, anii trec, lumea se schimbă, oamenii pleacă, iar tu continui să porți o sentință pe care poate nimeni nu ți-a dat-o vreodată, în afară de tine.
