„Acum însă, biet muritor, părăseşte-ţi, pentru un timp, treburile şi lasă-ţi, o clipă, gîndurile cele neodihnite.
Îndepărtează grijile care te apasă şi uită de trudnicele tale ocupaţii.
Ocupă-te, un pic, de Dumnezeu şi odihneşte-te în El.
Intră în chilia duhului tău, alungînd din ea totul în afară de Dumnezeu şi de ceea ce te-ar putea ajuta să-L cauţi; şi după ce ai închis uşa, caută-L!
Şi vorbeşte acum, o, inimă a mea, vorbeşte cu fiinţa ta întreagă către Domnul:
«Chipul tău îl caut, Dumnezeule, caut chipul tău» (Ps. XXVI, 8). De aceea, Doamne, Dumnezeul meu, dă inimii mele învăţătură unde şi cum trebuie să Te caute, unde şi cum să Te găsească.
Dacă nu eşti aici, Doamne, unde oare să Te regăsesc?
Iar dacă eşti peste tot, cum de nu Te văd ca pe o Prezenţă? Locuieşti, fireşte, într-o lumină de neatins.
Dar lumina aceasta unde este şi cum să ajung pînă la ea?
Cine mă va călăuzi şi mă va aduce înlăuntrul ei, acolo unde să Te pot vedea?
Sub ce înfăţişări, sub ce chip Te voi căuta?
Nu Te-am văzut niciodată, Doamne, Dumnezeul meu, şi nu ştiu Faţa Ta.
Ce va face atunci, Doamne preaînalte, ce va face acest surghiunit care sînt; surghiunit în imediata Ta apropiere?
Ce va face slujitorul Tău, ars de iubirea Ta şi alungat departe de Faţa Ta?
El doreşte atît de mult să Te vadă, iar chipul Tău e atît de îndepărtat!
El vrea să se apropie de Tine, iar lăcaşul Tău e de neatins!
Vrea să Te găsească şi nu ştie unde eşti.
Vrea să Te caute şi nu ştie cum arăţi.
Doamne, Tu eşti Dumnezeul şi stăpînul meu, dar nu Te-am văzut niciodată.
Tu m-ai făcut; toate ale mele, Tu mi le-ai dat – iar eu încă nu Te cunosc!
Am fost făcut pentru a Te vedea şi iată că n-am împlinit încă lucrul pentru care am fost făcut.
Nenorocită soartă i-a fost dată omului, să piardă tocmai lucrul pentru care a fost făcut.
O, aspră şi nemiloasă cădere! Vai!
Ce am pierdut şi ce am găsit? Ce a pierit şi ce a rămas?
A pierit fericirea pentru care am fost făcuţi şi a rămas chinul pentru care n-am fost făcuţi.
S-a depărtat de noi ceea ce, lipsind, ne nefericeşte şi a rămas ceea ce nu ne poate face decît vrednici de milă.
Cîndva, omul mînca aceeaşi pîine cu îngerii şi încă îi e foame de pîinea aceea; acum însă el mănîncă din pîinea durerii de care, atunci, nu ştia. Vai!
Doliu fără margini al oamenilor, întristare a tuturor fiilor lui Adam, cel care era sătul, în vreme ce noi gemem înfometaţi.
El trăia în îndestulare şi noi cerşim.
El era avut întru bucurie şi a părăsit în chip jalnic ceea ce avea; iar noi, noi trăim în nenoroc şi într-o zadarnică dorinţă.
De ce nu ne-a pus deoparte – cînd putea s-o facă atît de uşor – de ce nu ne-a pus deoparte ceea ce acum ne lipseşte amarnic?
De ce ne-a lipsit de Lumină, pentru a ne înveli în întuneric?
De ce ne-a luat Viaţa pentru a ne da morţii?
Nefericiţi ce sîntem, de unde am fost alungaţi şi unde am fost azvîrliţi?
De unde am căzut şi unde sîntem îngropaţi?
Din ţara de baştină în surghiun; de la vederea lui Dumnezeu, în orbire; de la bucuria nemuririi la amărăciunea şi groaza morţii. Necruţătoare schimbare a unui Bine atît de mare într-un atît de mare rău!
Grea pagubă, grea pedeapsă, grea între toate!
Ci eu, vai eu, unul din nefericiţii, de Dumnezeu îndepărtaţii, fii ai Evei, ce-am pus la cale? Ce-am făcut? Către ce m-am străduit şi unde-am ajuns?
Ce mi-am dorit şi acum, iată, suspin în mijlocul relelor!
Am căutat fericirea şi sînt în necaz.
Am tînjit către Domnul şi am recăzut în mine însumi.
Am căutat odihna în ascunsul fiinţei mele şi am găsit acolo durerea şi chinul.
Vroiam să rîd întru bucuria duhului meu şi am ajuns să mă jeluiesc, cu geamătul inimii mele.
Cînd bucuria tocmai apărea, au venit suspinele şi au înecat-o.
Iar Tu, Doamne, pînă cînd? Pînă cînd, Doamne, ne vei uita? Pînă cînd Îţi vei întoarce Faţa de la noi? Cînd Te vei uita la noi şi cînd ne vei mîntui? Cînd vei lumina lumina ochilor noştri şi cînd ne vei arăta chipul Tău? Cînd Te vei dărui iarăşi nouă?
Priveşte-ne, Doamne!
Ascultă-ne, lămureşte ne, arată-Te nouă!
Dă-ni-Te nouă, întru fericirea noastră, Tu, fără de care sîntem atît de nefericiţi!
Ai milă de încercările noastre şi de strădaniile noastre către Tine, căci fără de Tine nu putem nimica.
Tu ne chemi, dar ajută-ne!
Te rog, Doamne, fă ca nădejdea să nu se sleiască, ci să trăiesc din ea.
Te rog, Doamne: inima mea s-a amărît de atîta suferinţă; îndulceşte-o cu mîngîierea Ta.
Te rog, Doamne; foamea m-a împins să încep a Te cînta; nu mă lăsa flămînd; m-am apropiat înfometat, nu mă alunga nesătul. Sărac, am venit către Cel bogat; nenorocit, am venit către Cel plin de milostenie.
Nu mă lăsa să plec pustiit şi încărcat de dispreţul Tău.
Şi dacă suspin înainte de a fi mîncat, dă-mi măcar să mănînc după ce voi fi suspinat.
Doamne, nu pot, încovoiat cum sînt, să privesc în sus; îndreaptă-mă, ca să pot să-mi îndrept privirea spre Tine.
Păcatele mele s-au adunat asupra creştetului meu; mă învăluie şi mă apasă ca un jug greu. Uşurează-mă!
Descarcă-mă de povară, pentru ca abisul ei să nu-şi închidă gura asupra mea.
Îngăduie-mi să văd lumina Ta, fie şi de departe, fie şi din fundul prăpastiei!
Învaţă-mă să Te caut; arată-Te celui care Te caută, căci nu Te pot căuta, dacă nu mă înveţi, nici nu Te pot găsi, dacă nu Te arăţi.
Fă astfel încît să Te caut dorindu-Te, să Te doresc căutîndu-Te, să Te găsesc iubindu-Te şi să Te iubesc găsindu-Te.
Doamne, e adevărat că Tu eşti Cel ce ai creat în mine imaginea Ta, pentru ca amintindu-mi de Tine să mă gîndesc la Tine şi să Te iubesc.
E adevărat şi îţi mulţumesc.
Dar imaginea aceasta e atît de tremurată de hîrşeala păcatelor, atît de adumbrită de fumul greşelii, încît nu-şi mai poate împlini rostul decît dacă o reînnoieşti şi o reaşezi.
Nu voi încerca, Doamne, să pătrund în adîncul Înălţimii Tale căci nu e asemănare între Tine şi înţelegerea mea; doresc totuşi să pricep atît cît se poate Adevărul în care inima mea crede şi pe care ea îl iubeşte.
Căci nu caut să înţeleg pentru a ajunge să cred: ci cred pentru a înţelege; şi cred că dacă n-aş crede, n-aş înţelege. (…)“
Cap. XXVI: „Mă rog Ţie, Dumnezeul meu, fă-mă să Te cunosc şi să Te iubesc, ca să pot sta în Bucuria Ta.
Şi dacă aceasta nu e cu putinţă pe de-a întregul în această viaţă, ajută-mă măcar să înaintez pînă-ntr-atît încît Bucuria Ta să mă cuprindă cu totul, altcîndva; fie ca ce ştiu despre Tine aici să crească atît cît să ajungă la împlinire dincolo; fie ca Iubirea de Tine să crească aici, pentru a fi totală dincolo; fie ca bucuria mea de-acum să fie uriaşă în speranţă, pentru ca dincolo ea să fie totală în fapt!
Doamne, Tu porunceşti şi îndemni prin Fiul Tău să cerem şi promiţi că vom primi «ca bucuria noastră să fie deplină».
Ei bine, Doamne, iată că cer, aşa cum mă îndemni prin minunatul Tău sfătuitor, să primesc ceea ce ai promis prin Adevărul Tău «ca bucuria mea să fie deplină».
Dumnezeul încrederii mele, cer să primesc „ca bucuria mea să fie deplină“.
Dar pînă atunci, fie ca spiritul meu să reflecteze la ea, limba mea să vorbească de ea, inima mea s-o iubească, gura mea s-o propovăduiască, sufletul meu să fie înfometat de ea, trupul meu însetat de ea; şi toată fiinţa mea s-o dorească pînă cînd mă voi cufunda în Bucuria Domnului, care este un Dumnezeu întreit şi unu, binecuvîntat în vecii vecilor. Amin.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu