"Într-o pădure îndepărtată, pe care hărmălaia şi zgomotul oamenilor nu o mai atinsese de mult, se afla un brad.
Era un brad care ar fi sărit oricui în ochi, prin felul lui diferit în care arăta.
Nu era la fel ca toţi brazii pentru că nu mai era verde şi dădea impresia că este cu totul lipsit de viaţă.
Părea ca şi cum ar fi fost lovit de un trăsnet şi de atunci nu ar mai fi crescut deloc.
Sau ca şi cum cineva, de mult, i-ar fi retezat ramurile lui cele mai semeţe.
Copacii din jur credeau despre el că murise, chiar dacă încă mai stătea în picioare.
Ei ştiau că orice copac este capabil să rămână drept după ce îl părăseşte viaţa.
Însă acum se înşelau. Foarte adânc , în interiorul bradului, încă mai circula prin el seva vieţii, încă mai avea viaţă în el.
Însă, pentru că mai demult fusese lovit de un trăsnet care îl arsese şi oamenii au început să taie crengi din el,…bradul acum nu mai ştia cum să crească şi să se dezvolte.
Uitase cum să devină din nou frumos, falnic, puternic, cu cetina verde, aşa cum erau vecinii lui, ceilalţi brazi.
De multe ori, după ce e ars şi se uită la crengile lui cum sunt smulse, un copac refuză să îşi mai dorească să crească şi să trăiască la fel ca la început.
Aşa că după şocul unui trăsnet sau a unei furtuni necruţătoare, copacii încep să creadă că nu mai pot creşte niciodată.
Ajung să simtă că nu le mai rămâne nimic altceva de făcut decât să stea aşa urâţi, cionţiţi, arşi şi îngălbeniţi, aşteptându-şi sfârşitul.
Într-o zi s-a nimerit să treacă pe acolo un pădurar care iubea mult pădurea.
Crezând şi el că bradul a murit, a început să-l lovească cu toporul la rădăcină, ca să-l taie.
- Aaau! Ce-mi faci? – a strigat bradul.
Foarte speriat, pădurarul s-a uitat împrejur şi a strigat şi el:
- Cine-i acolo? Cine strigă la mine?
- Eu sunt, a scâncit bradul. Nu mă mai lovi că mă doare.
- Doamne, nu-mi vine să cred că eşti încă în viaţă, s-a mirat pădurarul.
Eşti mai uscat şi mai ars decât orice uscătură din pădurea asta! Te-ai uitat la tine cum arăţi?
- Mda, m-am uitat, spuse trist copacul. Ce pot să mai fac? Asta mi-a fost soarta.
- Hmmm, eu aş zice că eşti norocos. Dacă nu treceam pe aici şi nu te vedeam?
- Şi ce dacă ai trecut şi m-ai văzut? Ce mare noroc mai e şi ăsta?
- Ha, ha, ha, râse pădurarul. Cum adică, şi ce dacă?
Eşti norocos pentru că eu iubesc pădurea şi nu mă lasă inima să te ţin aşa, mai ales că încă mai ai viaţă în tine.
Iartă-mă că te-am lovit, dar credeam că ai murit!
- Nu, încă mai trăiesc, chiar şi aşa cum mă vezi. Şi să ştii că nici măcar nu sunt bolnav.
În timp ce pădurarul îl privi din toate părţile cu suspiciune, la un moment dat îi spuse,
- Păi dacă nu eşti nici mort şi nici bolnav, cum dracu’ arăţi aşa de jalnic? Ce mama dracului se întâmplă cu tine?
- M-a lovit un trăsnet şi de atunci nu mai ştiu cum să cresc.
- Poftim?
- Da! Nu mai ştiu cum să fac cetină verde, nu mai ştiu cum să mă simt din nou plin de viaţă.
….Pur şi simplu am uitat cum să cresc din nou.
- Ha, ha, ha! (pădurarul începuse să se tăvălească pe jos de râs). Auzi la el, cică a uitat cum să crească. Hă, hă, hă!
- Cel puţin, aşa am ajuns să cred, îi răspunse dezamăgit copacul, privind reacţia neaşteptată a pădurarului. Şi, la urma urmei, ce e de râs în asta?
- Păi cum să nu râd? Dacă tot eşti atât de uituc cum de nu ai uitat şi să crezi asta?
- Cum adică?
- Ai auzit bine. Cum de nu ai uitat faptul că ai uitat să mai creşti?
Uitucule! Sau uiţi doar ce îţi convine ţie?
Bradul a căzut pe gânduri. Devenise confuz.
Era pentru prima dată când începuse să se îndoiască de propria lui îndoială, dându-şi seama că, pe undeva, pădurarul avea dreptate.
“Chiar aşa”, îşi repeta el în gând, dacă sunt chiar aşa de uituc, cum de nu am uitat să cred că nu mai ştiu cum să cresc?
Pădurarul iubea mult pădurea şi avea multă experienţă. Aşa că s-a decis să-l ajute, iar bradul, din confuzia în care se afla, se învoise să primească ajutorul.
Ca şi cum ar fi un copac tânăr, care abia învăţa cum să facă muguri, pădurarul îi explică bradului fiecare pas pe care îl va face.
Mai întâi i-a spus că o să-i înlăture toate părţile arse.
Apoi, cu multă pricepere, pădurarul s-a apucat să scoată cioturile de crengi uscate, iar trunchiul copacului a rămas pregătit pentru a da viaţă unor noi crengi.
Bradul rămăsese surprins de faptul că nu simţea absolut nici o durere.
Pădurarul a adus un îngrăşământ special şi l-a presărat în jurul lui. S-a asigurat că locul era destul de luminat de soare şi că avea apa necesară.
Ca prin minune, într-un timp foarte scurt, bradul începuse să-şi amintească cum să crească.
Şi uituc cum era, chiar a uitat să mai creadă că nu e în stare să facă din nou cetină verde şi bogată şi să devină falnic şi frumos la fel ca ceilalţi brazi din jur.
În scurt timp, dacă îl vedeai, nici nu mai ziceai că a fost lovit de fulger şi că ramurile sale au fost rupte.
Bradul era din nou fericit şi mulţumit de semeţia lui. Aşa că s-a hotărât să facă şi el ceva pentru pădurar, ca semn al prieteniei lor.
A dat o umbră aşa de deasă, că fiecare trecător care trecea pe potecă se odihnea cu plăcere în răcoarea trunchiul său.
Fiecare om, care îl privea acum, îşi dădea seama că pădurarul care l-a îngrijit, nu putea fi decât un adevărat prieten, un om de încredere.
-SFÂRŞIT-
Acum, poate te aştepţi să-ţi spun care este concluzia acestei poveşti.
NU! Să ştii că nu am s-o fac.
Nu am s-o fac pentru că povestea de faţă nu este o fabulă care să conţină o morală fixă şi logică pentru toată lumea.
Tu o poţi vedea şi simţi într-un fel,… eu o pot percepe altfel,… iar pe altcineva, această poveste îl poate inspira într-un mod diferit.
Fiecare om are posibilitatea să lărgească învăţătura ascunsă în ea, uitându-se la proprial lui viaţă dinspre trecut înspre viitor.
Aşa că priveşte această poveste strict prin ochii tăi, ascultă dialogul din ea cu urechile tale şi simte-o în interior, doar în felul tău."
Ciprian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu