Atunci când nu îți mai găsești locul.

"Atunci când nu îți mai găsești locul.
Atunci când nu mai accepți nimic din viața ta așa cum este.
Când lucrurile care înainte îți erau suficiente încep să te sufoce.
Când oamenii cu care puteai vorbi ore întregi nu îți mai spun nimic.
Când casa în care ai trăit ani de zile nu mai pare „acasă”.
Când rolurile pe care le-ai jucat atât de bine — femeia puternică, mama, soția, fiica, cea care are grijă de toți — încep să devină prea strâmte.
Și începi să te întrebi:
„Ce se întâmplă cu mine?”
Poate că nu se întâmplă nimic rău cu tine.
Poate că, pentru prima dată după mult timp, începi să te auzi.
Ani întregi putem construi o viață în jurul nevoilor celorlalți.
Învățăm să fim ceea ce se așteaptă de la noi.
Să nu deranjăm.
Să fim înțelegători.
Să acceptăm.
Să iertăm.
Să rămânem.
Să ne mulțumim cu puțin.
Și facem asta atât de mult timp, încât ajungem să confundăm adaptarea cu fericirea.
Până într-o zi când ceva în interiorul nostru spune:
„Nu mai pot.”
Nu mai poți să taci.
Nu mai poți să accepți relații care te golesc.
Nu mai poți să spui „nu-i nimic” când pentru tine este ceva.
Nu mai poți să fii disponibilă pentru toată lumea și absentă pentru tine.
Nu mai poți trăi o viață care arată bine din exterior, dar în care tu nu te mai recunoști.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante momente ale transformării:
momentul în care ceea ce ai acceptat cândva nu mai poate fi acceptat de femeia care ai devenit.
Nu pentru că ai devenit dificilă.
Nu pentru că ai devenit egoistă.
Nu pentru că „nu mai ești ca înainte”.
Ci pentru că nu mai ești cea de înainte.
Iar uneori, creșterea nu se simte ca fericire.
Se simte ca neliniște.
Ca iritare.
Ca nemulțumire.
Ca dorința de a pleca.
Ca nevoia de a schimba tot.
Pentru că vechea ta viață nu mai încape în noua ta conștiință.
Dar aici este capcana:
Să nu distrugi totul doar pentru că nu te mai regăsești în nimic.
Mai întâi, oprește-te.
Ascultă.
Și începe să faci diferența între ceea ce trebuie cu adevărat schimbat și ceea ce are nevoie doar să fie văzut, înțeles și vindecat.
CE POȚI FACE CONCRET?
1. Fă inventarul vieții tale
Ia o foaie și scrie:
Ce îmi place în viața mea?
Ce nu îmi mai place?
Ce mă încarcă?
Ce mă golește?
Ce tolerez deși nu mai vreau?
Ce fac doar pentru că „așa trebuie”?
Nu încerca să găsești răspunsuri frumoase.
Fii sinceră.
2. Identifică ce nu mai este negociabil
Alege 3 lucruri pe care nu mai vrei să le accepți.
De exemplu:
* lipsa de respect;
* să fii mereu disponibilă pentru ceilalți;
* să spui „da” când vrei să spui „nu”.
Transformă-le în limite concrete.
„De acum, când cineva îmi vorbește lipsit de respect, închei conversația.”
O limită nu este o amenințare.
Este o decizie despre ceea ce vei face tu.
3. Recuperează-ți timpul
În fiecare zi, rezervă măcar 30 de minute doar pentru tine.
Fără telefon.
Fără să rezolvi problemele altora.
Fără obligații.
Folosește acel timp pentru ceva care te reconectează cu tine: plimbare, scris, citit, creat, liniște.
Nu este egoism.
Este reconectare.
4. Începe să spui „nu”
Nu trebuie să justifici fiecare limită.
Începe cu un „nu” mic.
„Nu pot.”
„Nu vreau.”
„Nu mi se potrivește.”
„Am nevoie să mă gândesc.”
Uneori, primul semn că începi să te întorci la tine este că nu mai poți spune „da” împotriva ta.
5. Alege o singură schimbare
Nu încerca să-ți reconstruiești întreaga viață într-o săptămână.
Alege un singur domeniu:
relația, munca, corpul, banii, casa, prieteniile sau timpul tău.
Și întreabă-te:
„Care este cel mai mic lucru pe care îl pot schimba chiar săptămâna aceasta?”
Apoi fă-l.
Schimbarea reală nu începe întotdeauna cu o decizie uriașă.
Uneori începe cu un telefon pe care îl dai.
O conversație pe care nu o mai amâni.
O limită pe care o pui.
O ușă pe care o închizi.
Sau una pe care, în sfârșit, ai curajul să o deschizi.
6. Nu lua decizii din revoltă
Când ai acumulat ani de nemulțumire, este tentant să arunci totul în aer.
Dar libertatea nu înseamnă să reacționezi.
Libertatea înseamnă să alegi conștient.
Înainte de orice decizie majoră, întreabă-te:
„Fug de ceva sau mă îndrept către ceva?”
Răspunsul poate schimba totul.
7. Construiește versiunea de viață în care vrei să trăiești
Nu te întreba doar:
„De ce nu mai vreau viața mea?”
Întreabă-te:
„Cum vreau să mă simt în viața mea?”
Apoi construiește în jurul acelui răspuns.
Mai multă liniște?
Mai multă libertate?
Mai multă iubire?
Mai multă autonomie?
Mai multă creativitate?
Mai mult sens?
Nu trebuie să vezi întregul drum.
Trebuie doar să faci următorul pas care este al tău.
Pentru că atunci când nu îți mai găsești locul, poate că nu înseamnă că nu mai ai un loc.
Poate că ai crescut din locul în care ai încercat atât de mult timp să încapi.
Iar schimbarea începe în momentul în care încetezi să mai încerci să te potrivești într-o viață care nu te mai reprezintă."

(Irina Olariu)

Nu te vei vindeca NICIODATĂ până nu vei înfrunta ACEST lucru despre mama...

Metoda de auto-vindecare a lui Leonardo da Vinci

"Leonardo da Vinci nu a fost doar un geniu al stiintei si artei. 

De asemenea, a venit cu un mecanism psihologic simplu pentru a-si echilibra starea prin desen.
Datorita acestor 23 de puncte, vei scapa de tensiunea nervoasa, te vei calma si iti vei imbunatati concentrarea.
Si iata ce trebuie sa faci:

Obosit – deseneaza flori.

Infuriat - traseaza linii.

Te doare ceva – sculpteaza.

Plictisit – umple o bucata de hartie cu flori de diferite culori.

Esti trist – deseneaza un curcubeu.

Ti-e frica - lucreaza macrame sau fa aplicatii din tesaturi.

Esti agitat -  fa o papusa

Daca esti indignat - rupe o hartia in bucati mici.

Daca esti ingrijorat - fa origami.

Daca esti tensionat - deseneaza modele.

Ai uitat ceva – deseneaza labirinturi.

Daca esti dezamagit - fa o copie a unui tablou.

Daca esti disperat - deseneaza drumuri.

Daca trebuie sa intelegi ceva - deseneaza mandale.

Daca trebuie sa iti recapeti rapid fortele - deseneaza peisaje.

Daca vrei sa-ti intelegi sentimentele - deseneaza un autoportret.

Daca vrei sa stii care este starea ta – deseneaza pete de culoare.

Daca trebuie sa-ti pui in ordine gandurile - deseneaza celule sau patrate.

Daca vrei sa te intelegi pe tine si dorintele tale - fa un colaj.

Este important sa te concentrezi asupra gandurilor – deseneaza puncte.

Pentru a gasi calea optima de iesire dintr-o situatie - deseneaza valuri si cercuri.

Daca simti ca esti „blocat” si trebuie sa mergi mai departe - deseneaza spirale.

Daca doresti sa te concentrezi asupra unui obiectiv - deseneaza plase si tinte.

Incearca, acesta metoda chiar functioneaza.
Vei observa cum incepe sa ti se limpezeasca capul. 

Poti gasi o cale de iesire din situatie sau macar sa-ti dai seama ce trebuie sa faci in acest moment"

„Dacă vrei să fii sănătos, respectă acest regim. 

Nu mânca dacă nu ai poftă de mâncare și mănâncă încet. 

Orice ai mânca, hrana trebuie să fie bine gătită și din ingrediente simple. 

Cel care ia medicamente, nu este bine sfătuit. 

Ferește-te de furie și de aerul închis. 

Stai puțin în picioare când te ridici de la masă. 

Asigură-te că nu dormi la prânz. 

Amestecă vinul cu apă și nu-l bea între mese sau pe stomacul gol. 

Nu amâna dar nici nu prelungi vizita la toaletă. 

Dacă faci exerciții fizice, nu trebuie să fie prea obositoare. 

Odihnește-te bine noaptea și păstrează-ți mintea veselă.”

(Leonardo da Vinci)

(text preluat)

Creierul îndurerat

 

"Doliu reface arhitectura creierului

Este dificil să înveți să trăiești fără cel pierdut, dar nu poti evita asta.

În durere, creierul nostru trebuie să se recalibreze pentru a funcționa într-o lume fără persoana iubită.
Ce se întâmplă cu neuronii care s-au dezvoltat special pentru a răspunde la prezența persoanei iubite cand aceasta dispare?
Evitând sentimentele dureroase, nu dai creierului tău posibilitatea de a învăța să le gestioneze.
"Durerea face parte din viață."
O metaforă utilă pentru viață și pentru durere.
„Gândindu-ne la doliu ca la o formă de învățare, face durerea puțin mai familiară și ne ajută să înțelegem”, a spus psihologul Mary-Frances O'Connor, autoarea cărții : 

"Creierul îndurerat: știința surprinzătoare a modului în care învățăm din dragoste și pierdere.’’

Înainte de a începe să studieze durerea, O’Connor avea convingeri banale despre aceasta. 

„Am avut o viziune foarte tradițională că acesta este un eveniment care ni se întâmplă și așa că trebuie să reacționăm la acest stres și să ne recuperăm.”
Dar a ajuns curând să înțeleagă că durerea nu era doar un plus de stres, este mai important, este o pierdere profundă, și la nivel fiziologic. 

„Nu mi-a trecut prin cap că creierul trebuie să se adapteze la pierderea persoane iubite care ne oferea confort și recompensă, și că trebuie să ne dăm seama cum să trăim în lume cu acea absență.”
A învăța să trăiești cu absența este lectia primordială din Durere!
Durerea este ca o grădinița in haos.
Durerea în prima parte este un haos pentru toți, pe plan intern. Creierul nostru se învârte ca un hard disk rupt încercând să localizeze persoana pe care am pierdut-o. 

Parcurgem scenariu după scenariu, totul se termină cu supraviețuirea celui iubit. 

Noi ne luptăm să dăm sens unui viitor de neimaginat. 

Și toate acestea în timp ce trăim și necesitățile vieții: trezirea, dușul, hrănirea. 

Sau trebuie să facem sarcini mai complexe - să lucrăm, să fim părinți și să ne implicăm cu ceilalți.
La începutul durerii, acest haos este în regulă. 

Este dureros, dar nu surprinzător. 

Durerea timpurie este ca o grădiniță scăpată de sub control, cu gânduri și emoții noi si dificile care se găsesc în creier. 

Este de mirare că durerea este și epuizantă fizic? 

„Este ca și cum ai încerca să înveți calculul în timp ce alergi și un maraton”, a spus O’Connor – de aici, ,,ceața’’ creierului de care suferim mulți dintre noi.

Doliu neuronal.
Creierul nostru cheltuiește energie doar căutând pe cei dragi pierduți. 

Cercetătorii au identificat ceea ce ei numesc „aici, acum, aproape” neuroni care au evoluat pentru a ne ajuta să ținem evidența celor dragi de care depindem. 

Când prezența corporală a persoanei dragi dispare brusc (și se simte brusc, chiar și atunci când este de așteptat), creierul nostru nu se oprește să uite imediat. 

Ei trebuie să învețe în timp că persoana respectivă nu mai este aici, acum, aproape.
Și, studiind relațiile, cercetătorii au observat ceea ce ei numesc „neuroni de abordare a unui partener” în amigdală. 

Aceștia sunt „neuroni care se declanșează în mod special pe măsură ce te apropii de partenerul tău”, spune O’Connor. 

„Pe măsură ce legăturile devin mai puternice, există mai mulți neuroni.” 

Ce se întâmplă cu acei neuroni când persoana iubită dispare? 

Încă nu știm. 

Acest domeniu de cercetare este destul de nou, iar studiile longitudinale nu au fost finalizate.

Mindfulness și Durere
Creierul nostru trebuie, de asemenea, să învețe să gestioneze emoțiile intense, inclusiv tristețea și emotiile care o însoțesc: vinovăție, ruminare și regret. 

În timp ce tristețea este inevitabilă și sănătoasă, emoțiile de vinovăție, ruminare și regret, împiedică vindecarea. 

O ipoteză presupune că ruminația este o modalitate de a încerca să evităm tristețea sfâșietoare a durerii pure, fie distrăgându-ne atenția cu vinovăție și regret, fie trăind într-un la-la-land cu rezultate mai bune.
„Toate acele povești pe care ni le spunem nouă înșine, acele realități virtuale pe care le inventăm, toate acele povești se termină cu „și apoi a trăit iubită/ iubit...”, a spus O’Connor. 

„Dar desigur, aceasta nu este realitatea. 

Pe cât de profund dureros este să înfrunți pierderea, mai este și lumea în care trăiești acum. 

Petrecerea mult timp în această lume imaginara nu ne ajută să ne conectăm cu oamenii din jurul nostru, nu ne ajută să ne dăm seama ce este necesar să facem astăzi.”
Astăzi, aici, acum, este locul în care poate fi găsită puțină liniște: da, a plecat, dar cerul este albastru și există o pasăre care se scaldă în apă și cafeaua mea este fierbinte. 

Aș prefera să fie aici să se bucure de dimineața cu mine? 

Desigur. 

Dar nu este, și dorința aduce doar durere.

Aceasta este o practică de mindfulness, de a observa când mintea ta rătăcește spre pasaje întunecate și de a o aduce înapoi în momentul prezent. 

Recablare neuronală
Neuronii care se declanșează împreună se conectează împreună, așa că strategia mea pentru durere a fost să alung vinovăția, ruminarea și regretul iar și iar. 

Nu vreau ca creierul meu să mă ducă în locuri întunecate de fiecare dată când mă gândesc la Tom. 

Când mintea mea începe să meargă pe o cale întunecată, voi spune, adesea, cu voce tare: 

„Este prea târziu”. 

Uneori blochez gândurile cu o vizualizare a ceva care îl reprezintă pe Tom pentru mine, sau, mai bine, o amintire iubitoare despre el, pentru a întări acea conexiune neuronală.
Poate că sună oarecum clinic. 

Crede-mă: au fost și multe plânsuri si durere strivitoare. 

Dar valurile de durere sunt altceva pe care învățăm să gestionăm. 

În primele luni după moartea lui Tom, am ținut lacrimile la distanță, temându-mă că, odată dezlegate, nu se vor opri niciodată. 

În cele din urmă, barajul s-a rupt, dar am învățat că, având spațiu(temporalitatea), până și cele mai primare vaiete s-au stins în cele din urmă. 

Au venit și au trecut prin mine. 

Așa că, când am simțit nevoia de a plânge, am plâns până când s-a oprit plânsul, ceea ce a făcut întotdeauna, până data viitoare, când l-am lăsat să se miște din nou prin mine. 

Folosesc în continuare această abilitate pentru că lacrimile nu s-au terminat încă și s-ar putea să nu se termine niciodată. 

M-am priceput să plâng discret în supermarketuri și în alte locuri publice. 

(Ochelari de soare, desigur.)
Nu ocoli acest nivel de învățare.
Este important de remarcat că a ține la distanță adevărata durere a durerii, cu droguri sau alcool sau muncă sau ruminare sau orice folosești pentru a scăpa nu este același lucru cu a o gestiona. 

Sigur, a face pauze de la durere este perfect. 

Am făcut devreme o călătorie de o săptămână, fugind de durere cât am putut, înainte de a mă întoarce acasă pentru a lăsa plânsul să înceapă.
Dar evitarea pe termen lung a durerii nu vă învață creierul cum să o proceseze. 

Să stai singur acasă nu ajută creierul tău să învețe cum să funcționeze în lume fără iubitul/iubita ta. 

Evitarea locurilor, a oamenilor sau a activităților care îți amintesc de persoană „ne scot din viața noastră de zi cu zi”, spune O’Connor. „Ne împiedică să avem interacțiunile profunde și adesea semnificative pe care le putem avea.” 

Este recomandat să solicitați sprijin pentru a face față locurilor sau activităților de care vă temeți si a parcurge doliul.
Durerea pierderii nu e o lectie usoara; este o sarcină lungă și dificilă, iar lecțiile vin in diverse ocazii și la început. 

Când persoana iubită a murit, harta din care a lucrat creierul nostru – atât a lumii noastre interioare, cât și a celor exterioare – a fost profund modificată. 

Pentru o vreme, neuronii se declanșează în toate direcțiile, încercând să dea sens lucrurilor. 

În cele din urmă – și putem ajuta – ei fac noi conexiuni pe măsură ce își învață drumul în jurul acestui nou teren.
„Desigur, învățarea durează mult, desigur, învățarea este frustrantă, desigur, nu poți învăța totul în prima zi”, spune O’Connor. „Învățarea reprezintă noi conexiuni neuronale, iar creierul tău este acolo pentru a te sprijini să înveți.”

Adaptare dupa ,,How Grief Rewires the Brain’’, autor Sophia Dembling (Psychlogy Today)

Bert Hellinger:

"Viața te dezamăgește ca să înveți să nu mai trăiești în iluzii și să vezi realitatea.

Viața distruge tot ceea ce este de prisos, până când rămâne doar ceea ce este important.

Viața nu-ți dă pace, ca să încetezi să te mai lupți și să accepți tot ceea ce este.

Viața îți ia ceea ce ai, până când vei înceta să te mai plângi și vei începi să mulțumești.

Viața trimite oameni conflictuali ca să te vindece, astfel încât să nu te mai uiți în afară și să începi să reflectezi cine ești în interior.

Viața te lasă să cazi iar și iar, până când decizi să-ți înveți lecția.

Viața te scoate de pe cale și îți arată răscrucile, până când încetezi să vrei să controlezi totul și începi să curgi prercum un râu.

Viața îți așterne dușmani pe drumul tău, până nu mai „reacționezi”.

Viața te sperie și zguduie de câte ori este nevoie, până îți vei pierde frica și îți vei recăpăta credința.

Viața te ține  departe de iubirea adevărată, nu ți-o dă și nici nu ți-o permite, până când nu încetezi să încerci s-o mai cumperi cu mărunțișuri.

Viața te îndepărtează de oamenii pe care îi iubești, până când înțelegi că nu suntem acel trup, ci sufletul pe care acesta îl conține.

Viața râde de tine de multe ori, până când nu mai iei totul atât de în serios și înveți să râzi de tine însuți.

Viața te rupe și te desparte în oricâte câte părți sunt necesare pentru ca lumina să te pătrundă.

Viața îți pune rebeli pe cale, până când încetezi să mai încerci să o controlezi.

Viața repetă același mesaj, dacă este cazul chiar cu țipete și palme, până când, în sfârșit, îl auzi.

Viața îți trimite fulgere și furtuni pentru a te trezi.

Viața te umilește și uneori te învinge iar și iar, până când decizi să-ți lași ego-ul să moară.

Viaţa îţi refuză bunurile şi măreţia până când nu mai vrei bunuri şi măreţie şi începi să serveşti.

Viața îți taie aripile și rădăcinile, până când nu mai ai nevoie de aripi sau rădăcini, ci doar să dispari în forme și să zbori dinspre Sine.

Viața îți neagă miracole, până când înțelegi că totul este un miracol.

Viața îți scurtează timpul, pentru a te grăbi să înveți să trăiești.

Viața te ridiculizează până când devii nimic, până când devii nimeni, devenind, în acest mod, Totul.

Viața nu îți oferă ceea ce îți dorești, ci ceea ce ai nevoie pentru a evolua.

Viața te întristează, te rănește și te chinuie până când renunți la capricii și istericale și înveți să fii recunoscător pentru că respiri.

Viața îți ascunde comori până când începi să călătorești, până când începi să le cauți.

Viața te ține la distanță de Dumnezeu, până când Îl vezi în toți și-n toate.

Viața te trezește, te taie, te privează, te rupe, te dezamăgește, te zgârie, te deșiră … până când, în interiorul tău nu mai rămâne decât Iubirea."

Cele 5 stadii psihologice ale unei pierderi

"Ați auzit vreodată despre Elisabeth Kubler-Ross și despre cartea sa, “On Death and Dying”? 

 Dacă nu, atunci ar fi bine să o căutați. Pentru că veți descoperi cât de comună este durerea în viețile noastre și cum reacționează oamenii când se confruntă cu ea.
Fiecare reacționează diferit atunci când se confruntă cu o despărțire, însă atunci când sentimentele au fost autentice, un singur lucru ne unește pe toți: DUREREA.
Durerea nu iartă pe nimeni și în anumite circumstanțe ale vieții noastre devenim sclavii ei. 

Travaliul de doliu în iubire și “jelirea” sunt însă fireșți în momentul în care o persoană a ieșit din viață noastră.
După "doliu", vine și momentul în care devenim noi stăpânii durerii. În acel moment învățăm cum să supraviețuim durerii pentru că apoi să o luăm din nou de la capăt. 

Iubind.
Cele cinci etape ale durerii au fost aduse inițial în centrul atenției de Elisabeth Kubler-Ross, în cartea să “On Death and Dying”.
Cele cinci etape sunt generale și chiar dacă în cartea sa psihologul făcea referire la durerea cauzată de pierderea fizică a unei persoane dragi, ele pot fi aplicabile și durerii cauzate de o despărțire (divorț, ruperea unei relații, părăsirea de către persoană iubită etc).
Deces, despărțire, divorț sau orice altă pierdere… cele cinci etape ale suferinței rămân aceleași… 

Cunoscând cele cinci etape, poți învața cum să supraviețuieșți durerii cauzate de despărțirea de persoana iubită:

1. NEGAREA – Stadiul “Nu, nu mie..”
Negarea este primul val care însoțește durerea unei despărțiri. 

În acest stadiu, lumea devine imensă, grea, copleșitoare, mai mult decât putem duce. 

Viața devine înăbușitoare, fără logică și rost. 

Viitorul pare difuz, acoperit total de trecut. 

În afară de durere nu mai simțim nimic. 

Sau simțim. 

O amorțire. 

O amorțire plăcută în care, din când în când, aruncăm unele întrebări: cum de putem respira… cum de ne putem trăi viața fără persoana respectivă… cum și de ce am vrea să mergem mai departe…
Fiecare zi este o bătălie cu noi înșine, o bătălie în care marea faptă pe care o facem este aceea de a supraviețui. 

Negând, încercăm să ținem pasul cu durerea și să încercăm să nu o lăsăm să ne copleșească: “nu mi se întâmplă tocmai mie acest lucru”… 

Negând, încercăm să rămânem unde eram înainte de durere.
Negând, ne apărăm de durere. 

Negarea este mecanismul natural de apărare împotriva durerii copleșitoare sau a șocului despărțirii. 

Este primul pas înspre acceptarea despărțirii. 

Negând, refuzăm conștient sau inconștient să acceptăm ceea ce ni se întâmplă/ ni s-a întâmplat.

2. FURIA – Stadiul “De ce tocmai mie?”
După “nu eu” va urma “de ce eu?”, “de ce tocmai mie”?. 

După negare, va urma furia. 

Va urma învinovățirea persoanei de care te-ai despărțit, dorința de fi chit față de ea, dorința de a o trage la răspundere pentru faptul că a ieșit din viața ta, cauzându-ți durere.
Mânia este doar o altă etapă care te conduce către acceptare și vindecare. 

Nu-ți nega furia. 

Și nu fi mânios pe tine pentru că simți furie și nici nu te simți vinovat pentru mânia ta. 

Este un sentiment absolut firesc și natural care însoțește depășirea durerii cauzate de despărțire. 

Cu cât conștientizezi mai mult existența acestui sentiment și nu încerci să îl suprimi sau să îl negi, cu atât mai repede îl vei depăși.

3. NEGOCIEREA – Stadiul “Eu o să fac asta, tu o să faci asta”
Negocierea este cea de-a treia etapă a pierderii. 

De multe ori după o despărțire, mulți dintre noi adresează fostului partener întrebarea “putem rămâne prieteni?” 

Negocierea este o formă de a compensa durerea, de a căuta compromisuri care pot ușura această pierdere sau pot schimba cursul actual al lucrurilor.
Este o reacție absolut firească la sentimentele de neputință și deznădejde, este o încercare de a păcăli durerea. 

Atunci când realitatea doare, negocierea devine doar o încercare de a recâștiga controlul asupra situației și de a căpăta iluzia unei speranțe. 

Ne dorim să credem că nu totul este pierdut, că încă stă în puterea noastră de a mai schimba ceva…
În negociere “ne pierdem în labirintul afirmațiilor de genul “cum ar fi fost dacă”, “doar dacă”. 

Ne dorim ca viață noastră să se întoarcă la ceea ce a fost și vrem ca cel care a plecat din viață noastră să revină în locul pe care l-a lăsat gol. 

Vrem de asemenea să ne întoarcem în timp și să schimbăm lucruri care ar fi putut fi schimbate astfel încât să nu ajungem în această situație.
Vinovăția este adesea companionul negocierii. 

Aceste "doar dacă” ne determină să nu ne învinovățim pe noi înșine. Negociem cu durerea însăși pentru că am face orice să nu simțim durerea pierderii. 

Rămânem de aceea uneori prinși în trecut, încercând să negociem scăparea noastră din această durere”.

4. DEPRESIA – Stadiul “S-a întâmplat cu adevărat!”
Depresia este covârșitoare după o despărțire, mai ales dacă au existat sentimente reale investite în acea relație. 

Dacă este temporară și este învinsă, depresia este o reacție absolut firească cauzată de ieșirea cuiva din viață ta.
Sunt mii de visuri, planuri, speranțe, proiecte, care se fac praf peste noapte… nu te aștepta să te ridici imediat cu fruntea sus de la locul bătăliei. 

Avalanșă de tristețe, regret, incertitudine, frustrare, tendința de a-ți plânge de milă, sentimentul de a fi pierdut, gustul amar... toate acestea sunt normale.
În acest stadiu, suferința devine familiară, tolerabilă. 

Ești atât de amorțit încât te obișnuiești cu durerea și ea cu tine și ajungi să crezi că face parte din nouă ta viață. 

Depresia este însă pasul care precede acceptarea.

5. ACCEPTAREA – Stadiul “Asta este ceea ce s-a întâmplat”
Acceptarea este ultimul pas spre vindecare. 

Dar nici acceptarea nu este ușoară. 

Durerea nu este nici ea absentă în totalitate.

Nici acum. 

Acum însă, spre deosebire de celelalte etape, persoana în cauza își poate privi cu o oarecare detașare și luciditate situația. 

Poate întrezări un soi de speranță, poate căuta din nou gustul vieții în alte lucruri, poate percepe această despărțire ca pe o etapă a vieții sale din care a avut ceva de învățat.
Poate păstra în mintea și sufletul sau amintirile frumoase cu persoana respectivă, nu doar pe cele negative. 

Fără să doară…
Zbuciumul și autotortura interioară își pierd din intensitate, depresia dispare și în locul ei se instalează calmul. 

Fericirea adevărată nu este însă posibilă. 

Nu acum. 

Dar în curând.
Acceptarea înseamnă vindecare și ea lasă loc bucuriei și mulțumirii viitoare. 

“Există o diferență între resemnare și acceptare.

Trebuie să accepți pierderea, nu doar să o suporți în mod tăcut, liniștit”

(Articol scris de Andreea Vasilescu)

Dragoste și psihanaliză

„Toate poveștile de dragoste sunt povești despre frustrare…
A te îndrăgosti, înseamnă a-ți aminti de o frustrare pe care nu știai că o ai. 

Ai dorit pe cineva, te-ai simțit lipsit de ceva, iar apoi, dintr-odată, aceasta pare a fi prezentă, acolo.
Iar ceea ce este nou în această experiență este intensitatea; atât cea a frustrării cât și cea a satisfacției. 

Este ca și cum ai fi așteptat pe cineva, fără însă a ști cine este. 

Știi asta abia în momentul în care apare.
Indiferent dacă ai știut sau nu că ceva lipsea în viața ta, vei conștientiza asta în momentul în care te întâlnești cu persoana pe care o dorești.
Ceea ce psihanaliza aduce în plus acestei povești de dragoste este faptul că persoana de care te îndrăgostești este cu adevărat bărbatul sau femeia visurilor tale, că l-ai visat, sau ai visat-o, încă cu mult timp înainte de a-l sau a o întâlni. 

Persoana aceasta nu a apărut în visele tale din neant, din nimic (nimic nu se naște din nimic), ci a apărut din experiențe anterioare, reale și dorite.
Vei recunoaște cu destulă siguranță această persoană atunci când apare, pentru că, într-un anume sens, o cunoșteai deja; și pentru că realmente o așteptai, atunci când va veni, vei simți ca și cum o cunoști dintotdeauna, deși o percepi că este totuși străină de tine. Paradoxal cumva, o vei percepe ca pe o foarte familiară persoană străină.
Oricât de mult ai așteptat, ai visat și ai sperat să întâlnești persoana visurilor tale, doar din momentul întâlnirii ei vei percepe absența sa din viața ta.
Pare că doar prezența cuiva poate face perceptibilă absența sa.
Poate că o anumită formă de dor sau dorință a precedat întâlnirea cu persoana iubită, dar e nevoie să o întâlnești pentru a putea simți întreaga forță și intensitate a frustrării tale în absența ei.
A te îndrăgosti, este mereu o încercare de a căuta, de a localiza, de a acorda o formă și o imagine acelui ceva ce inconștient te frustra înainte.”

(Adam Phillips, psihanalist – Missing out; In praise of the unlived life)

Observare de Sine Însuşi

"Auto-Observarea intimă de sine însuşi este un mijloc practic pentru a obţine o transformare radicală.
A cunoaşte şi a observa sunt lucruri diferite. Mulţi confundă observarea de sine cu faptul de a cunoaşte. Cunoaştem că suntem aşezaţi pe un scaun într-o sală, însă aceasta nu înseamnă că vom observa scaunul.
Cunoaştem că la un moment dat suntem într-o stare negativă, poate faţă de o problemă, sau preocupaţi de o chestiune sau alta, sau într-o stare de nelinişte sau de incertitudine etc., dar aceasta nu înseamnă că o vom observa.
Simţiţi antipatie pentru cineva? Nu vă place o anumită persoană? De ce? Veţi spune că cunoaşteţi acea persoană… Vă rog!, observaţi-o, a cunoaşte nicicând nu înseamnă a observa; nu confundaţi faptul
de a cunoaşte cu faptul de a observa…
Observarea de sine, care este sută la sută activă, este un mijloc pentru schimbarea de sine, în timp ce cunoaşterea, care e pasivă, nu este.
Cu siguranţă, a cunoaşte nu este un act de atenţie. Atenţia dirijată spre interiorul nostru înşine, spre ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru, este într-adevăr ceva pozitiv, activ…
În cazul unei persoane faţă de care avem antipatie, numai aşa, pentru că aşa avem chef şi de multe ori fără nici un motiv, remarcăm multitudinea de gânduri care se acumulează în minte, grupul de voci care vorbesc şi strigă dezordonat înăuntrul nostru înşine, ceea ce spun, emoţiile dezagreabile care apar în interiorul nostru, savoarea neplăcută pe care toate acestea o lasă în psihicul nostru etc. etc.
Evident, într-o asemenea stare ne dăm seama, deopotrivă, de faptul că în interior tratăm foarte urât persoana faţă de care avem antipatie.
Însă, pentru a vedea toate acestea, este nevoie indiscutabil de o atenţie dirijată în mod intenţionat spre interiorul nostru înşine; nu de o atenţie pasivă.Atenţia dinamică provine într-adevăr de la partea observatoare, în timp ce gândurile şi emoţiile aparţin părţii observate.
Toate acestea ne fac să înţelegem că faptul de a cunoaşte este ceva pe de-a-ntregul pasiv şi mecanic, în contrast evident cu observarea de sine, care este un act conştient.
Nu vrem să spunem cu asta că nu există observarea mecanică de sine, însă un asemenea tip de observare nu are nimic de-a face cu auto-observarea psihologică la care ne referim.
A gândi şi a observa se dovedesc a fi, de asemenea, foarte diferite. Orice subiect îşi poate oferi luxul de a gândi despre el însuşi tot ceea ce vrea, dar asta nu înseamnă că se va observa cu adevărat.
Trebuie să vedem diferitele „Euri” în acţiune, să le descoperim în psihicul nostru, să înţelegem că înăuntrul fiecăruia dintre ele există un procentaj din propria noastră conştiinţă, să ne căim că le-am creat etc.
Atunci vom exclama: „Dar ce face acest EU?” „Ce spune?” „Ce este ceea ce vrea?” „De ce mă chinuieşte cu desfrâul său, cu mânia sa?” etc. etc. etc.
Atunci vom vedea în interiorul nostru înşine toată acea înlănţuire de gânduri, emoţii, dorinţe, pasiuni, comedii private, drame personale, minciuni elaborate, discursuri, scuze, morbidităţi, paturi de plăcere, scene de lascivitate etc. etc. etc.
De multe ori înainte de a adormi, tocmai în clipa de trecere de la starea de veghe la cea de somn, percepem înăuntrul propriei noastre minţi diferite voci care vorbesc între ele, sunt diferitele Euri care trebuie să rupă în acele momente orice conexiune cu diferiţii centri ai maşinii noastre organice, cu scopul de a se cufunda apoi în lumea moleculară, în a „Cincea Dimensiune”.

( Samael Aun Weor )

Bunul Stăpân al Casei

"A te îndepărta de efectele dezastruoase ale vieţii, în aceste vremuri tenebroase, cu siguranţă este foarte dificil, dar indispensabil, altfel eşti devorat de viaţă.
Orice muncă pe care cineva o face asupra sa însuşi, cu scopul de a obţine o dezvoltare sufletească şi spirituală, se relaţionează întotdeauna cu izolarea –foarte bine înţeleasă–, căci sub influenţa vieţii, aşa cum
o trăim mereu, nu este posibil să dezvoltăm altceva decât personalitatea.
În nici un caz nu încercăm să ne opunem dezvoltării personalităţii, în mod evident aceasta este necesară în existenţă, însă desigur este ceva pur şi simplu artificial, nu este adevărul, realul din noi.
Dacă bietul mamifer intelectual, în mod greşit numit om, nu se izolează, ci se identifică cu toate faptele vieţii practice şi-şi iroseşte forţele în emoţii negative şi în auto-consideraţii personale şi în deşartă pălăvrăgeală insubstanţială, de discuţie ambiguă, în el nu se va putea dezvolta nimic înălţător, nici un element real, cu excepţia a ceea ce aparţine lumii mecanicităţii.
Fără doar şi poate, cine vrea într-adevăr să obţină dezvoltarea Esenţei în el, trebuie să ajungă să fie închis în mod ermetic. Acest lucru se referă la ceva intim strâns legat de tăcere.
Fraza provine din timpurile străvechi, când se preda în mod secret o Doctrină despre dezvoltarea interioară a omului, legată de numele lui Hermes.
Dacă o persoană vrea ca, în interioritatea sa, să crească ceva real, este clar că trebuie să evite scurgerea energiilor sale psihice.
Când cineva are scurgeri de energie şi nu se află izolat în intimitatea sa, este incontestabil că nu va putea obţine în psihicul său dezvoltarea a ceva real.
Viaţa comună, obişnuită vrea să ne devoreze în mod implacabil; noi trebuie să luptăm zilnic împotriva vieţii, trebuie să învăţăm să înotăm împotriva curentului…
Această muncă este contrară vieţii, este vorba de ceva foarte diferit faţă de viaţa de toate zilele şi care totuşi trebuie pus în practică clipă de clipă; vreau să mă refer la Revoluţia Conştiinţei.
Este evident că dacă atitudinea noastră faţă de viaţa zilnică este fundamental greşită; dacă noi credem că totul trebuie să ne meargă bine pur şi simplu, atunci vor veni dezamăgirile…
Oamenii vor ca lucrurile să le iasă bine „pur şi simplu”, pentru că totul trebuie să meargă în acord cu planurile lor; însă cruda realitate este diferită, cât timp o persoană nu se schimbă în interior, că-i place sau nu, va fi mereu victimă a circumstanţelor.
Se spun şi se scriu despre viaţă multe stupidităţi sentimentale, însă acest Tratat de Psihologie Revoluţionară este diferit.
Această Doctrină trece direct la subiect, la faptele concrete, clare şi definitive; afirmă în mod accentuat că „Animalul Intelectual”, în mod greşit numit om, este un biped mecanic, inconştient, adormit.
„Bunul Stăpân al Casei” niciodată nu ar accepta Psihologia Revoluţionară; îşi îndeplineşte toate îndatoririle de tată, de soţ etc. şi în consecinţă are despre el cea mai bună părere. Dar el serveşte doar scopurilor naturii şi atâta tot.
Prin opoziţie, vom spune că există şi „Bunul Stăpân al Casei” care înoată împotriva curentului, care nu vrea să se lase devorat de viaţă; însă în lume aceşti indivizi sunt foarte puţini, nu abundă nicicând.
Atunci când o persoană gândeşte în acord cu ideile acestui Tratat de Psihologie Revoluţionară, obţine o viziune corectă asupra vieţii. "

( Samael Aun Weor )

Creaturi Mecanice

"Nicidecum nu am putea nega Legea Recurenţei care se produce în fiecare moment al vieţii noastre.
În mod cert, în fiecare zi a existenţei noastre există o repetare de evenimente, stări de conştiinţă, cuvinte, dorinţe, gânduri, acte de voinţă etc.
Este clar că atunci când o persoană nu se auto-observă, nu-şi poate da seama de această neîncetată repetare zilnică.
Se dovedeşte a fi evident că cine nu simte nici un interes pentru a se observa pe sine însuşi, nu doreşte nici să muncească pentru a obţine o adevărată transformare radicală.
Dar, culmea culmilor, există oameni care vor să se transforme fără a lucra asupra lor înşişi.
Nu negăm faptul că fiecare are dreptul la adevărata fericire a spiritului, însă, de asemenea este sigur faptul că o astfel de fericire ar fi mai mult decât imposibilă, dacă nu lucrăm asupra noastră înşine.
O persoană se poate schimba în mod intim când într-adevăr reuşeşte să-şi modifice reacţiile în faţa diverselor întâmplări care îi survin zilnic.
Dar nu am putea să schimbăm modul nostru de a reacţiona în faţa întâmplărilor vieţii practice, dacă nu am lucra serios asupra noastră înşine.
Avem nevoie să schimbăm modul nostru de a gândi, să fim mai puţin neglijenţi, să devenim mai serioşi şi să luăm viaţa într-un mod diferit, în sensul său real şi practic.
Însă, dacă noi continuăm aşa cum suntem, comportându-ne la fel în fiecare zi, repetând aceleaşi greşeli, cu aceeaşi neglijenţă din totdeauna, orice posibilitate de schimbare va rămâne, de fapt, eliminată.
Dacă o persoană într-adevăr vrea să ajungă să se cunoască pe sine însăşi, trebuie să înceapă prin a-şi observa propria comportare în faţa evenimentelor oricărei zile a vieţii.
Nu vrem să spunem cu aceasta că o persoană nu trebuie să se observe pe ea însăşi zilnic, vrem doar să afirmăm că trebuie să începem prin a observa o primă zi.
În toate trebuie să existe un început, şi a începe prin a observa comportamentul nostru în oricare zi din viaţa noastră este un bun început.
A observa reacţiile noastre mecanice în faţa tuturor acelor detalii mărunte ale dormitorului, locuinţei, sufrageriei, casei, străzii, serviciului etc. etc. etc., ceea ce spunem, simţim şi gândim, este cu siguranţă lucrul cel mai indicat.
Important este să vedem apoi cum sau în ce mod putem schimba acele reacţii; însă dacă noi credem că suntem persoane bune, că nicicând nu ne comportăm în mod inconştient şi greşit, nicicând nu ne vom schimba.
Înainte de toate avem nevoie să înţelegem că suntem persoane-maşini, simple marionete controlate de agenţi secreţi, de Euri oculte.
Înăuntrul persoanei noastre trăiesc multe persoane, niciodată nu suntem identici; uneori se manifestă în noi o persoană meschină; alteori o persoană iritabilă; în orice altă clipă o persoană splendidă, binevoitoare; mai târziu o persoană scandaloasă sau calomniatoare; după aceea un sfânt, apoi un şarlatan etc. etc. etc.
Avem persoane de tot felul în interiorul fiecăruia dintre noi, Euri de toate felurile. Personalitatea noastră nu este altceva decât o marionetă, o păpuşă vorbitoare, ceva mecanic.
Să începem prin a ne comporta conştient pe durata unei mici părţi a zilei; trebuie să încetăm să fim simple maşini, chiar dacă va fi timp de câteva minute pe zi, acesta va avea o influenţă decisivă asupra existenţei noastre.
Când ne Auto-Observăm şi refuzăm să facem ceea ce vrea un Eu sau altul, este clar că începem să nu mai fim maşini.
Un singur moment în care suntem destul de conştienţi pentru a înceta să fim maşini, dacă se face în mod voluntar, de obicei modifică multe circumstanţe neplăcute…
Din nefericire, trăim zi de zi o viaţă mecanicistă, de rutină, absurdă. Repetăm fapte, obiceiurile noastre sunt aceleaşi, nicicând n-am vrut să le schimbăm, sunt calea ferată mecanică pe care circulă trenul existenţei noastre mizerabile; cu toate acestea, avem cea mai bună părere despre noi…
Peste tot abundă „MITOMANII”, cei care se cred Zei; creaturi mecanice, rutinare, personaje din noroiul pământului, mizerabile marionete manevrate de diverse Euri; astfel de persoane nu vor lucra asupra lor însele…"

( sursa )

Individualitatea

"A se crede „Unul”, desigur este o glumă de mult prost gust; din nefericire, această zadarnică iluzie există înăuntrul fiecăruia dintre noi.
În mod lamentabil, întotdeauna avem cea mai bună părere despre noi înşine, niciodată nu ne trece prin cap să înţelegem că nici măcar nu posedăm o individualitate adevărată.
Partea cea mai proastă este că ne oferim chiar falsul lux de a presupune că fiecare dintre noi se bucură de o conştiinţă deplină şi de o voinţă proprie.
Bieţii de noi! Cât de stupizi suntem! Fără nici o îndoială ignoranţa este cea mai rea dintre nenorociri.
Înăuntrul fiecăruia dintre noi există mai multe mii de Indivizi diferiţi, subiecţi distincţi, Euri sau persoane care se ceartă între ele, care se bat pentru
supremaţie şi care nu au nici o ordine sau concordanţă.
Dacă am fi conştienţi, dacă ne-am trezi din atâtea visuri şi fantezii, cât de diferită ar fi viaţa…
Însă ca o culme a nefericirii noastre, emoţiile negative şi auto-consideraţiile şi amorul propriu, ne fascinează, ne hipnotizează, niciodată nu ne permit să ne amintim de noi înşine, să ne vedem aşa cum suntem…
Credem că avem o singură voinţă, când în realitate posedăm multe voinţe diferite. (Fiecare Eu o are pe a sa).
Tragi-comedia acestei întregi Multiplicităţi Interioare se dovedeşte înfiorătoare; diferitele voinţe interioare se ceartă între ele, trăiesc în conflict continuu, acţionează în direcţii diferite.
Dacă am avea o adevărată Individualitate, dacă am poseda o Unitate în locul unei Multiplicităţi, am avea de asemenea continuitate a scopurilor, conştiinţă trezită, voinţă particulară, individuală.
Ceea ce este indicat e să ne schimbăm; cu toate acestea, trebuie să începem prin a fi sinceri faţă de noi înşine.
Avem nevoie să facem un inventar psihologic despre noi înşine pentru a cunoaşte ceea ce avem în plus şi ceea ce ne lipseşte.
Este posibil să obţinem o Individualitate, însă dacă noi credem că o avem, acea posibilitate va dispărea.
Este evident că niciodată nu am lupta pentru a obţine ceva ce credem că avem. Fantezia ne face să credem că suntem posesori ai Individualităţii şi chiar există în lume şcoli în care aşa se predă.
Este urgent să luptăm împotriva fanteziei, aceasta ne face să părem ca şi cum am fi în felul acesta sau acela, când, în realitate, suntem mizerabili, neruşinaţi şi perverşi.
Credem că suntem oameni, când de fapt, suntem numai nişte mamifere intelectuale lipsite de Individualitate.
Mitomanii se cred Zei, Mahatmaşi etc., fără să bănuiască faptul că nici măcar nu au minte individuală şi Voinţă Conştientă.
Egolatrii îl adoră într-atât pe iubitul lor Ego, încât nicicând nu ar accepta ideea Multiplicităţii Egourilor înăuntrul lor înşişi.
Paranoicii, cu tot orgoliul clasic ce-i caracterizează, nici măcar nu vor citi această carte…
Este indispensabil să luptăm pe viaţă şi pe moarte împotriva fanteziei legate de noi înşine, dacă nu vrem să fim victime ale emoţiilor artificiale şi ale experienţelor false care pe lângă faptul că ne pun în situaţii ridicole, împiedică orice posibilitate de dezvoltare interioară.
Animalul intelectual este atât de hipnotizat de fantezia sa încât visează că este un leu sau o acvilă, pe când cu adevărat nu este nimic altceva decât un netrebnic vierme din noroiul pământului.
Mitomanul niciodată nu ar accepta aceste afirmaţii făcute în rândurile de mai sus; evident, el se simte arhihierofant, orice s-ar spune, fără să bănuiască faptul că fantezia nu este practic nimic, „nimic altceva decât fantezie”.
Fantezia este o forţă reală care acţionează în mod universal asupra omenirii şi care menţine umanoidul intelectual într-o stare de vis, făcându-l să creadă că este deja un om, că posedă adevărată Individualitate, voinţă, conştiinţă trezită, minte particulară etc. etc.
Când gândim că suntem unul, nu ne putem clinti din locul în care ne aflăm în noi înşine, batem pasul pe loc şi în cele din urmă degenerăm, involuăm.
Fiecare dintre noi se găseşte într-o anumită etapă psihologică şi nu vom putea ieşi din aceasta, decât dacă le vom descoperi în mod direct pe toate acele persoane sau Euri care trăiesc înăuntrul persoanei noastre.
Este clar că prin intermediul auto-observării intime vom putea vedea persoanele care trăiesc în psihicul nostru şi pe care trebuie să le eliminăm pentru a obţine transformarea radicală.
Această percepţie, această auto-observare, transformă în mod fundamental toate concepţiile greşite pe care le avem despre noi înşine şi, ca rezultat, vom evidenţia faptul concret că nu posedăm o adevărată Individualitate.
Atâta timp cât nu ne vom auto-observa, vom trăi cu iluzia că suntem Unul şi, în consecinţă, viaţa noastră va fi falsă.
Nu este posibil să ne relaţionăm corect cu semenii noştri când nu se realizează o schimbare interioară în adâncul psihicului nostru.
Orice transformare intimă cere eliminarea prealabilă a Eurilor pe care le purtăm în interior.
În nici un caz nu am putea elimina acele Euri, dacă nu le observăm în interiorul nostru.
Pentru aceia care se simt Unul, care au despre ei înşişi cea mai bună părere, care nicicând nu ar accepta doctrina celor multipli şi nici nu doresc să observe Eurile, aşadar orice posibilitate de schimbare devine imposibilă în ei.
Nu este posibil să ne schimbăm dacă nu eliminăm, însă cine se simte posesor al Individualităţii, dacă ar accepta că trebuie să elimine, nu ar şti în realitate ce este ceea ce trebuie să elimine.
Dar, nu trebuie să uităm că cine crede că este Unul, fiind auto-înşelat, crede că ştie într-adevăr ce trebuie să elimine, însă în realitate nici măcar nu ştie că nu ştie, este un ignorant cultivat.
Avem nevoie să ne „dezegoizăm” pentru a ne „individualiza”, însă cine crede că posedă Individualitatea este imposibil să se poată dezegoiza.
Individualitatea este sacră sută la sută; puţini sunt cei care o au, dar toţi cred că o au.
Cum am putea elimina „Eurile”, dacă noi credem că avem un „Eu” unic?
În mod sigur, numai cel care niciodată nu s-a Auto-Observat în mod serios, crede că are un Eu Unic.
Dar trebuie să fim foarte clari în această învăţătură întrucât există pericolul psihologic de a confunda Individualitatea autentică cu conceptul unui fel de „Eu Superior” sau ceva de acest gen.
Individualitatea Sacră se află mult dincolo de orice formă de „Eu”, ea este ceea ce este, ceea ce a fost din totdeauna şi ceea ce va fi mereu.
Legitima individualitate este Fiinţa, iar raţiunea de a fi a Fiinţei este însăşi Fiinţa.
Să se facă distincţie între Fiinţă şi Eu. Cei care confundă Eul cu Fiinţa, cu siguranţă că nicicând nu s-au auto-observat în mod serios.
Până când Esenţa, conştiinţa, va rămâne pe mai departe îmbuteliată în tot acest ansamblu de Euri pe care îl purtăm în interior, schimbarea radicală va fi mai mult decât imposibilă."

( sursa )

Gânduri Negative

"A gândi profund şi cu deplină atenţie se dovedeşte ciudat în această epocă involutivă şi decadentă.
Din Centrul Intelectual izvorăsc diverse gânduri care nu provin dintr-un Eu permanent cum presupun în mod stupid ignoranţii cultivaţi, ci din diferitele „Euri” ce există în fiecare dintre Noi.
Când un om gândeşte, crede cu fermitate că gândeşte el în sine însuşi şi prin sine însuşi.
Bietul mamifer intelectual, nu vrea să-şi dea seama că multiplele gânduri care trec prin
mintea sa îşi au originea în diversele „Euri” pe care le purtăm în interior.
Aceasta înseamnă că nu suntem adevăraţi indivizi gânditori; în realitate, încă nu avem minte individuală.
Totuşi, fiecare dintre diferitele „Euri” pe care le purtăm în interior foloseşte Centrul nostru Intelectual, îl utilizează de câte ori poate pentru a gândi.
Ar fi, deci, absurd să ne identificăm cu un anumit gând negativ sau dăunător, crezându-l proprietate particulară.
În mod evident, acest sau acel gând negativ provine dintr-un oarecare „Eu” care la un moment dat a folosit în mod abuziv Centrul nostru Intelectual.
Există gânduri negative de diferite feluri: suspiciune, neîncredere, rea-voinţă faţă de altă persoană, gelozie pasională, gelozie religioasă, gelozie politică, gelozie faţă de prietenii sau de tip familial, lăcomie, desfrâu, răzbunare, mânie, orgoliu, invidie, ură, resentiment, furt, adulter, lene, gurmandism etc. etc. etc…
În realitate, sunt atât de multe defectele psihologice pe care le avem, încât chiar dacă am avea cerul gurii din oţel şi o mie de limbi pentru a vorbi, nu am izbuti să le enumerăm complet.
Ca urmare sau corolar al celor spuse anterior, se dovedeşte necugetat să ne identificăm cu gândurile negative.
Cum se face că nu este posibil să existe efect fără cauză, afirmăm în mod solemn că nicicând un gând nu ar putea exista prin el însuşi, prin generare spontană…
Relaţia dintre gânditor şi gând este evidentă; fiecare gând negativ îşi are originea într-un gânditor diferit.
În fiecare dintre noi există atâţia gânditori negativi câte gânduri de acest fel.
Privită această problemă dintr-un unghi pluralizat, „Gânditori şi gânduri”, realitatea este că fiecare dintre „Eurile” pe care le cărăm în Psihicul nostru, e cu siguranţă un gânditor diferit.
Incontestabil, înăuntrul fiecăruia dintre noi există exagerat de mulţi gânditori; totuşi, fiecare dintre aceştia, deşi e doar o parte, se crede totul la un moment dat…
Mitomanii, egolatrii, narcisiştii, paranoicii nicicând n-ar accepta teza „Pluralităţii Gânditorilor”, deoarece se iubesc prea mult pe ei înşişi, se simt „tatăl lui Tarzan” sau „mama puiuţilor”…
Cum ar putea astfel de persoane anormale să accepte ideea că nu posedă o minte individuală, genială, minunată?…
Totuşi, acei pedanţi au cea mai bună părere despre ei înşişi şi chiar se îmbracă cu tunica lui Aristip pentru a da dovadă de înţelepciune şi umilinţă…
Legenda secolelor povesteşte undeva că Aristip, vrând să dea dovadă de înţelepciune şi umilinţă, s-a îmbrăcat cu o veche tunică, plină de petice şi găuri; a luat în mâna dreaptă Bastonul Filosofiei şi s-a dus pe străzile Atenei…
Se spune că atunci când Socrate l-a văzut venind, a exclamat cu voce tare: „O, Aristip, vanitatea ta se vede prin găurile veşmântului tău!”
Cine nu trăieşte mereu în stare de Alertă Noutate, de Percepţie Alertă, gândind că gândeşte, se identifică cu uşurinţă cu orice gând negativ.
Ca urmare a acestui fapt, se întăreşte în mod lamentabil puterea sinistră a „Eului Negativ”, autor al gândului corespunzător despre care e vorba.
Cu cât ne identificăm mai mult cu un gând negativ, cu atât mai mult vom fi sclavii „Eului” corespunzător care îl caracterizează.
În ceea ce priveşte Gnoza, Drumul Secret, munca asupra noastră înşine, tentaţiile noastre particulare se găsesc tocmai în „Eurile” care urăsc Gnoza, munca esoterică, deoarece nu ignoră că existenţa lor înăuntrul psihicului nostru este ameninţată mortal de Gnoză şi de muncă.
Acele „Euri Negative” şi certăreţe se înstăpânesc cu uşurinţă pe anumite încâlceli mentale depozitate în Centrul nostru Intelectual şi produc secvenţial curenţi mentali nocivi şi dăunători.
Dacă acceptăm aceste gânduri, acele „Euri Negative” care la un moment dat controlează Centrul nostru Intelectual, vom fi atunci incapabili să ne eliberăm de rezultatele lor.
Niciodată nu trebuie să uităm că orice „Eu Negativ” se „Auto-Înşeală” şi „Înşeală”, în concluzie: Minte.
De fiecare dată când simţim o subită pierdere de forţă, când aspirantul se decepţionează faţă de Gnoză, de munca esoterică, când îşi pierde entuziasmul şi abandonează ce este mai bun, este evident că a fost înşelat de vreun Eu Negativ.
„Eul Negativ al Adulterului” distruge cămine nobile şi-i face pe copii nefericiţi.
„Eul Negativ al Geloziei” înşeală fiinţele care se adoră şi distruge fericirea acestora.
„Eul Negativ al Orgoliului Mistic” îi înşeală pe devoţii Drumului, iar aceştia, simţindu-se înţelepţi, îşi abandonează Maestrul sau îl trădează…
Eul Negativ apelează la experienţele noastre personale, la amintirile noastre, la cele mai bune năzuinţe ale noastre, la sinceritatea noastră şi, prin intermediul unei riguroase selecţii a tuturor acestora, prezintă ceva într-o falsă lumină, ceva ce fascinează şi survine eşecul…
Totuşi, când o persoană descoperă „Eul” în acţiune, când a învăţat să trăiască în stare de alertă, o astfel de înşelătorie devine imposibilă…"


( Samael Aun Weor )

Observator şi Observat

"Este foarte clar şi nu se dovedeşte greu de înţeles că atunci când cineva începe să se observe pe sine însuşi în mod serios din punctul de vedere al faptului că nu este Unul, ci Mulţi, începe să lucreze realmente asupra a ceea ce poartă în interior.
Următoarele defecte Psihologice sunt obstacole, bariere, piedici, pentru munca de Auto-observare Intimă: Mitomania (Grandomania, a se crede un Zeu), Egolatria (Credinţa într-un Eu permanent; adorarea oricărui tip de Alter Ego), Paranoia (Paradă de erudiţie, Auto-suficienţă, înfumurare, a se crede infailibil, orgoliu mistic, persoana care nu ştie să vadă punctul de vedere al altuia).
Când continuăm cu convingerea absurdă că suntem Unul, că posedăm un Eu permanent, munca serioasă asupra noastră înşine se dovedeşte a fi mai mult decât imposibilă.
Cine se crede mereu Unul, nicicând nu va fi capabil să se separe de propriile sale elemente indezirabile. Va considera fiecare gând, sentiment, dorinţă, emoţie, pasiune, afect etc. etc. etc., ca funcţionalisme diferite, nemodificabile ale propriei sale naturi şi chiar se va justifica în faţa celorlalţi, spunând că anumite defecte personale sunt de natură ereditară…
Cine acceptă Doctrina Multiplelor Euri, înţelege pe baza observării că fiecare dorinţă, gând, acţiune, pasiune etc., corespunde acestui sau altui Eu distinct, diferit…
Orice atlet al Auto-observării intime lucrează foarte serios înăuntrul său însuşi şi se străduieşte să îndepărteze din psihicul său diversele elemente nedorite pe care le poartă în interior…
Dacă o persoană începe cu adevărat şi foarte sincer să se observe în interior, se divide în două: Observator şi Observat.
Dacă acea divizare nu s-ar produce, este evident că nicicând nu am face un pas înainte pe Calea minunată a Auto-Cunoaşterii.
Cum ne-am putea observa pe noi înşine dacă am comite greşeala de a nu vrea să ne divizăm în Observator şi Observat?
Dacă această divizare nu s-ar produce, este clar că niciodată nu am face un pas înainte pe drumul Auto-Cunoaşterii.
Fără îndoială, când această divizare nu are loc, continuăm identificaţi cu toate procesele Eului Pluralizat…
Cine se identifică cu diversele procese ale Eului Pluralizat, este mereu victimă a circumstanţelor.
Cum ar putea modifica împrejurările acela care nu se cunoaşte pe sine însuşi? Cum s-ar putea cunoaşte pe sine însuşi cel care niciodată nu s-a observat în interior? În ce mod ar putea cineva să se auto-observe, dacă nu se divide mai întâi în Observator şi Observat?
Ei bine, nimeni nu poate începe să se schimbe radical atâta timp cât nu este capabil să spună: „această dorinţă este un Eu animalic pe care trebuie să-l elimin”; „acest gând egoist este un alt Eu care mă chinuieşte şi pe care trebuie să-l dezintegrez”; „acest sentiment care-mi răneşte inima este un Eu intrus, pe care trebuie să-l reduc la praf cosmic” etc. etc.
Fireşte, acest lucru este imposibil pentru cine nicicând nu s-a divizat în Observator şi Observat.
Cine ia toate procesele sale Psihologice ca funcţionalisme ale unui Eu Unic, Individual şi Permanent, este atât de identificat cu toate erorile sale, le are atât de unite cu sine însuşi, încât a pierdut, din acest motiv, capacitatea pentru a le separa de Psihicul său.
Evident, astfel de persoane niciodată nu se pot schimba radical, sunt oameni condamnaţi la cel mai deplin eşec. "

( Samael Aun Weor )

Diferitele Euri

"Mamiferul Raţional în mod greşit numit om, în realitate nu posedă o individualitate definită.
Incontestabil, această lipsă de unitate Psihologică în umanoid este cauza atâtor dificultăţi şi amărăciuni.
Corpul fizic este o unitate completă şi funcţionează ca un întreg organic, mai puţin când este bolnav.
Dar viaţa interioară a umanoidului în nici un caz nu este o unitate psihologică.
Cel mai grav lucru din toate acestea –în pofida a ceea ce spun diversele şcoli de tip Pseudo-esoteric şi Pseudo-ocultist– este absenţa organizării Psihologice
în profunzimea însăşi a fiecărui subiect.
Cu siguranţă, în astfel de condiţii, în viaţa interioară a persoanelor, nu există o muncă armonioasă ca un tot.
Umanoidul, în raport cu starea sa interioară, este o multiplicitate psihologică, o sumă de „Euri”.
Ignoranţii cultivaţi ai acestei epoci tenebroase închină un cult „EULUI”, îl divinizează, îl pun pe altare, îl numesc: „Alter Ego”, „Eu Superior”, „Eu Divin” etc. etc. etc.
Nu vor să-şi dea seama, pedanţii acestei vârste negre în care trăim, că „Eu Superior” sau „Eu Inferior” sunt două secţiuni ale aceluiaşi Ego pluralizat…
Umanoidul nu are, în mod sigur, un „Eu permanent”, ci o multitudine de diferite „Euri” infraumane şi absurde.
Bietul animal intelectual, în mod greşit numit om, este asemănător unei case în dezordine, unde, în loc de un stăpân, există mulţi servitori care vor întotdeauna să comande şi să facă ceea ce poftesc…
Cea mai mare greşeală a Pseudo-esoterismului şi a Pseudo-ocultismului ieftin este de a presupune că ceilalţi posedă, sau că au un „EU Permanent şi Neschimbător”, fără început şi fără sfârşit…
Dacă aceia care gândesc astfel şi-ar trezi conştiinţa, chiar şi numai pentru o clipă, ar putea evidenţia în mod clar, prin ei înşişi, că umanoidul raţional nicicând nu este acelaşi pentru mult timp…
Mamiferul intelectual, din punct de vedere psihologic, se schimbă în mod continuu…
A crede că dacă o persoană care se numeşte Luis, rămâne mereu Luis, se dovedeşte a fi ceva asemănător cu o glumă de foarte prost gust…
Acest subiect care este numit Luis are în el însuşi alte „Euri”, alte egouri care se exprimă în diferite momente prin intermediul personalităţii sale şi chiar dacă lui Luis nu-i place lăcomia, altui „EU” din el –să-l numim Pepe– îi place lăcomia şi aşa mai departe.
Nici o persoană nu este aceeaşi în mod continuu; într-adevăr, nu este nevoie să fii foarte înţelept pentru a-ţi da seama exact de nenumăratele schimbări şi contradicţii ale fiecărui subiect…
A presupune că cineva are un „Eu Permanent şi Neschimbător” echivalează, desigur, cu un abuz faţă de semeni şi faţă de noi înşine.
Înăuntrul fiecărei persoane trăiesc multe persoane, multe „Euri”, aceasta o poate verifica, prin ea însăşi şi în mod direct, orice persoană trezită, conştientă…"

( Samael Aun Weor )

Evenimente Personale

"Deplina auto-observare intimă a Eului Însuşi se dovedeşte urgentă când încercăm să descoperim stări psihologice greşite.
Incontestabil, stările interioare greşite pot fi corectate prin intermediul unor procedee corecte.
Dat fiind faptul că viaţa interioară este magnetul care atrage evenimentele exterioare, trebuie, cu maximă urgenţă, neîntârziat, să eliminăm din psihicul nostru stările psihologice eronate.
A corecta stările psihologice greşite este indispensabil când vrem să schimbăm, în mod fundamental, natura anumitor evenimente nedorite.
A schimba relaţia noastră cu anumite evenimente, este posibil dacă eliminăm din interiorul nostru anumite stări psihologice absurde.
Situaţii exterioare distructive ar putea deveni inofensive şi chiar constructive, prin intermediul corectării inteligente a stărilor interioare eronate.
Putem schimba natura evenimentelor neplăcute care ni se întâmplă când ne purificăm în mod intim.
Cine niciodată nu-şi corectează stările psihologice absurde, crezându-se foarte puternic, se transformă într-o victimă a circumstanţelor.
A face ordine în dezordonata noastră casă interioară este vital, când dorim să schimbăm cursul unei existenţe nefericite.
Oamenii se vaietă de toate, suferă, plâng, protestează, ar vrea să-şi schimbe viaţa, să iasă din nenorocirea în care se găsesc; din nefericire, nu lucrează asupra lor înşişi.
Oamenii nu vor să-şi dea seama că viaţa interioară atrage circumstanţe exterioare, şi că, dacă acestea sunt dureroase, se datorează stărilor interioare absurde.
Exteriorul este doar reflectarea interiorului, cine se schimbă în sinea lui produce o nouă ordine a lucrurilor.
Evenimentele exterioare niciodată nu ar fi atât de importante cât modul de a reacţiona faţă de ele.
Ai rămas senin în faţa celui care te-a insultat? Ai primit cu bunăvoinţă manifestările neplăcute ale semenilor tăi?
În ce fel ai reacţionat în faţa infidelităţii fiinţei iubite? Te-ai lăsat dus de veninul geloziei? Ai ucis? Eşti în închisoare?
Spitalele, cimitirele sau cavourile, închisorile sunt pline de sinceri înşelaţi care au reacţionat în mod absurd în faţa evenimentelor exterioare.
Cea mai bună armă pe care un om o poate folosi în viaţă, este o stare Psihologică corectă.
O persoană poate dezarma fiare şi demasca trădători prin intermediul stărilor interioare adecvate.
Stările interioare greşite ne transformă în victime neajutorate ale perversităţii umane.
Învăţaţi să înfruntaţi situaţiile cele mai neplăcute ale vieţii practice cu o atitudine interioară potrivită…
Nu vă identificaţi cu nici un eveniment; amintiţi-vă că totul trece; învăţaţi să vedeţi viaţa ca pe un film şi veţi primi beneficiile…
Nu uitaţi că întâmplări lipsite de importanţă ar putea să vă ducă la nenorocire dacă nu eliminaţi din psihicul vostru stările interioare greşite.
Fiecare eveniment exterior are nevoie în mod incontestabil de biletul adecvat, adică, de starea Psihologică precisă."

( Samael Aun Weor )

Stări Greşite

"Indiscutabil, în riguroasa observare a Eului Însuşi, se dovedeşte a fi întotdeauna urgent şi de neamânat să facem o diferenţiere logică completă faţă de întâmplările exterioare ale vieţii practice şi stările intime ale conştiinţei.
Trebuie să ştim de urgenţă unde suntem situaţi la un moment dat, atât în ceea ce priveşte starea intimă a conştiinţei cât şi natura specifică a evenimentului exterior care ni se întâmplă.
Viaţa în sine însăşi este o serie de evenimente care se succed în timp şi spaţiu…
Cineva a spus: „Viaţa este un lanţ de martirii pe care omul îl poartă încâlcit în Suflet”.
Fiecare este foarte liber să gândească cum vrea; eu cred că plăcerilor efemere ale unei clipe trecătoare le urmează întotdeauna dezamăgirea şi amărăciunea…
Fiecare întâmplare îşi are savoarea caracteristică specială şi stările interioare sunt deopotrivă de diferite feluri; acest lucru este indiscutabil, incontestabil…
Desigur, munca interioară asupra noastră înşine se referă în mod accentuat la diversele stări psihologice ale conştiinţei…
Nimeni nu ar putea nega faptul că în interiorul nostru cărăm multe erori şi că există stări greşite…
Dacă chiar vrem să ne schimbăm de-adevăratelea, trebuie, cu maximă urgenţă şi neîntârziat, să modificăm radical acele stări greşite ale conştiinţei…
Modificarea absolută a stărilor greşite produce transformări complete în domeniul vieţii practice…
Când o persoană lucrează serios asupra stărilor greşite, evident întâmplările neplăcute ale vieţii deja n-o mai pot răni atât de uşor…
Spunem ceva ce poate fi înţeles doar trăind-o, simţind-o cu adevărat pe terenul însuşi al faptelor…
Cine nu lucrează asupra lui însuşi este întotdeauna victimă a circumstanţelor; este ca o biată luntre pe apele furtunoase ale oceanului…
Evenimentele se schimbă neîncetat în multiplele lor combinaţii; vin unele după altele în valuri, sunt influenţe…
Cu siguranţă, există întâmplări bune şi rele; unele evenimente vor fi mai bune sau mai rele decât altele…
A modifica anumite evenimente este posibil; faptul de a schimba rezultate, de a modifica situaţii etc., este inclus desigur în numărul posibilităţilor.
Totuşi, există situaţii de fapt care într-adevăr nu pot fi schimbate; în acest ultim caz, trebuie să fie acceptate în mod conştient, chiar dacă unele se vor dovedi foarte periculoase şi chiar dureroase…
Incontestabil, durerea dispare când nu ne identificăm cu problema care s-a prezentat.
Trebuie să considerăm viaţa ca pe o serie succesivă de stări interioare; o istorie autentică a vieţii noastre este formată în special din toate acele stări…
Revizuind întreaga noastră existenţă, putem verifica prin noi înşine, în mod direct, că multe situaţii neplăcute au fost posibile din cauza stărilor interioare greşite…
Alexandru cel Mare, deşi a fost întotdeauna temperat prin natura sa, s-a dedat, din orgoliu, la excese care i-au produs moartea…
Francisc I a murit din cauza unui murdar şi abominabil adulter de care istoria îşi aminteşte încă foarte bine…
Când Marat a fost asasinat de o călugăriţă perversă, murea de îngâmfare şi de invidie, credea despre el însuşi că este absolut corect…
Doamnele din Parcul Cerbilor indiscutabil au epuizat complet vitalitatea înspăimântătorului fornicator numit Louis al XV-lea.
Multe sunt persoanele care mor din ambiţie, mânie sau gelozie, aceasta o ştiu prea bine psihologii…
De îndată ce voinţa noastră se întăreşte în mod irevocabil într-o tendinţă absurdă, ne transformăm în candidaţi pentru cavou sau cimitir…
Othello, din cauza geloziei, a devenit un asasin, iar închisorile sunt pline de înşelaţi sinceri…"

( Samael Aun Weor )

Starea Interioară

"A combina în mod corect stările interioare cu întâmplările exterioare înseamnă a şti să trăieşti inteligent…
Orice eveniment trăit în mod inteligent cere starea sa interioară corespunzătoare, specifică…
Însă, din nefericire, când oamenii îşi revizuiesc viaţa, cred că aceasta, în ea însăşi, este constituită exclusiv din evenimente exterioare…
Bieţii oameni! se gândesc că dacă o anumită întâmplare nu s-ar fi produs, viaţa lor ar fi fost mai bună…
Presupun că soarta le-a fost potrivnică şi că au pierdut ocazia de a fi fericiţi…
Deplâng ceea ce au pierdut, plâng după ceea ce au dispreţuit, se vaietă amintindu-şi de vechile obstacole şi calamităţi…
Oamenii nu vor să-şi dea seama că a vegeta nu înseamnă a trăi şi că aptitudinea de a exista în mod conştient depinde exclusiv de calitatea stărilor interioare ale Sufletului…
Desigur, nu are importanţă cât de frumoase sunt întâmplările exterioare ale vieţii, dacă, în acele momente, nu ne găsim în starea interioară potrivită, cele mai bune evenimente ne pot părea monotone, obositoare sau, pur şi simplu, plictisitoare…
O persoană aşteaptă cu nerăbdare festivitatea nunţii, este un eveniment, dar s-ar putea întâmpla ca, în momentul precis al evenimentului, să fie atât de preocupată încât, de fapt, să nu simtă nici o plăcere pentru acesta şi totul să devină la fel de rece şi arid ca un protocol…
Experienţa ne-a arătat că, nu toate persoanele care asistă la un banchet sau la o petrecere, se bucură cu adevărat…
Nu lipseşte nicicând un plictisit la cea mai bună dintre festivităţile publice şi piesele cele mai încântătoare îi bucură pe unii şi-i fac să plângă pe alţii.
Sunt foarte rare persoanele care ştiu să combine în mod conştient evenimentul extern cu starea internă potrivită…
Este deplorabil că oamenii nu ştiu să trăiască conştient: plâng când trebuie să râdă şi râd când trebuie să plângă…
Controlul este diferit: înţeleptul poate fi vesel, dar niciodată plin de frenezie nebunească; trist, dar niciodată disperat şi abătut; senin în mijlocul violenţei; abstinent în orgii; cast printre desfrânaţi etc…
Persoanele melancolice şi pesimiste cred ceea ce este mai rău despre viaţă şi, în mod sincer, nu doresc să trăiască…
Zilnic vedem oameni care nu numai că sunt nefericiţi, ci în plus –şi ceea ce este mai rău– amărăsc şi viaţa celorlalţi…
Astfel de oameni nu s-ar schimba nici dacă ar trăi zilnic din sărbătoare în sărbătoare; poartă boala psihologică în interiorul lor… Aceste persoane au stări intime complet perverse…
Totuşi, acei indivizi se auto-califică drept corecţi, sfinţi, virtuoşi, nobili, serviabili, martiri etc. etc. etc…
Sunt oameni care se auto-consideră în mod excesiv; persoane care se iubesc mult pe ele însele…
Indivizi care-şi plâng mult de milă şi care caută mereu soluţii de evadare pentru a se eschiva de propriile lor responsabilităţi…
Astfel de persoane sunt obişnuite cu emoţiile inferioare şi este clar că, din acest motiv, creează zilnic elemente psihice infraumane.
Evenimentele nefericite, reversurile norocului, mizeria, datoriile, problemele etc., sunt în exclusivitate ale acelor persoane care nu ştiu să trăiască…
Oricine îşi poate forma o bogată cultură intelectuală, însă sunt puţine persoanele care au învăţat să trăiască în mod corect…
Când cineva vrea să separe evenimentele exterioare de stările interioare ale conştiinţei, demonstrează concret incapacitatea sa de a trăi în mod demn.
Cei care învaţă să combine în mod conştient evenimente exterioare şi stări interioare merg pe drumul succesului…"


( Samael Aun Weor )