.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




luni, 29 noiembrie 2010

cunoasterea...binelui si a raului .







Fara a justifica .
Fara a condamna.
Numai pentru a INTELEGE
!












sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Lumina din noi ...


"Frica noastra cea mai profunda nu este ca am fi neadecvati. Frica noastra cea mai profunda este ca suntem puternici peste masura. Lumina din noi ne inspaiminta mai mult decat intunericul. Ne punem intrebarea: cine sunt eu ca sa fiu stralucitor, minunat, talentat, fabulos? De fapt, cine esti tu sa nu fii toate acestea? Esti copilul lui Dumnezeu. Faptul ca te simti nesemnificativ nu va schimba lumea. Nu este nimic inaltator in a te micsora pentru ca ceilalti sa nu se simta siguri in preajma ta. Cu totii avem menirea de a straluci, asa cum fac copiii. Ne-am nascut pentru a manifesta gloria lui Dumnezeu care se afla in noi. Nu se afla numai in unii dintre noi; se afla in fiecare dintre noi. Si pe masura ce lasam lumina din noi sa straluceasca, inconstient daruim celorlalti permisiunea de a face acelasi lucru. Pe masura ce ne eliberam de propria noastra frica, prezenta noastra ii elibereaza automat pe ceilalti.”

( Marianne Williamson )

vineri, 26 noiembrie 2010

Uimirea...

Imi amintesc ...prima "capacitate".
Uimirea in fata marului inflorit , a puiului iesit din gaoace, a graului cand incoltea in farfurie...
Uimirea cand am simtit inima, unei vrabiute, ce-mi batea cu putere in palma ...
Uimirea cand priveam, cand ascultam , miroseam , gustam sau cand cautam cu varful degetelor trasaturile propriului meu chip...

joi, 25 noiembrie 2010

" Manaca foc si bea lumina "...


"Exista o traditie care spune ca atunci cand Zoroastru l-a intrebat pe Dumnezeul suprem, Ahura Mazda ce a mancat primul om, acesta i-a raspuns: "El a mancat foc si a baut lumina". Omul inca mananca foc si bea lumina, dar nu este constient de ceea ce face. Oamenii acorda importanta numai lucrurilor vizibile si tangibile, astfel incat ei spun ca mananca, beau si respira, cu alte cuvinte, ca se hranesc cu materie solida, lichida si gazoasa. Este adevarat, dar nu este intregul adevar. Daca omul ar fi fost hranit numai cu aceasta mancare materiala, el ar trebui sa fie intotdeauna subnutrit pentru ca adevarata lui hrana este focul si lumina. Deoarece omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, poate si el sa creeze asa cum Dumnezeu a creat, cu si prin puterea luminii. Iata de ce Stiinta Ezoterica ne spune ca daca aveti lumina, puteti avea orice altceva. Trebuie sa cautati lumina, sa va umpleti cu lumina, cu aceasta substanta pura, stralucitoare, radianta, o substanta atat de subtila incat nu poate fi cantarita, masurata sau chiar atinsa si, cu toate acestea, o substanta multumita careia omul poate crea. Desigur, lumina salasluieste undeva foarte sus, alaturi de Dumnezeu si putem sa ajungem la ea numai daca ne gandim la ea in mod constant, meditam asupra ei, ne-o dorim, o inspiram odata cu aerul pe care il inspiram. Cel care reuseste sa se umple de lumina, poate sa inceapa sa o transforme, sa o modeleze si sa creeze astfel ceea ce are nevoie.


Cineva care este cu adevarat capabil sa lucreze cu lumina ar trebui sa fie capabil sa refaca un organ din corpul sau care a fost distrus de boala. Daca aceasta va frapeaza ca fiind ceva total imposibil, chiar nebunie, se datoreaza faptului ca fiintele umane au pierdut secretul de a lucra cu lumina."
( Omraam Aivanhov )

Ficus religiosa...


"Unul din alimentele valoroase pentru organismul nostru sunt smochinele. Glanda pineală ( epifiza ) secretă hormonul melatonină dintr-o substanţă denumită serotonină. Efectul serotoninei asupra corpului este benefic atât din punct de vedere fizic, cât şi spiritual. În termeni simplişti putem afirma că serotonina amplifică „inteligenţa“.
Smochinele sunt foarte bogate în serotonină. Medium-ul american Edgar Cayce a afirmat că, în timp ce se afla în transă, o mumie a prins viaţă şi i-a tradus o reţetă din scrierile egiptene străvechi. Reţeta conţine smochine negre asiriene, curmale negre asiriene şi o mână de mălai sau grâu pisat, ce trebuie gătite cu puţină apă.

Este interesant de remarcat faptul că Gautama Buddha şi-a petrecut aproape 30 de ani din viaţă sub un smochin (ficus religiosa), timp în care hrana sa a fost constituită din fructele pe care i le oferea pomul – adică smochinele.

Reţetă

Această reţetă reprezintă o alegere mai mult sau mai puţin exotică, având în vedere faptul că este veche de câteva mii de ani.

Ingrediente:
- o mână de smochine uscate
- o mână de curmale uscate
- o mână de mălai sau făină integrală de grâu
- 2 căni de apă

Mod de preparare:
- se taie mărunt smochinele şi curmalele (după ce se extrag sâmburii) şi se lasă în apă la înmuiat peste noapte
- a doua zi, această apă se dă într-un clocot, apoi, amestecând încet se adaugă mălaiul sau făina integrală de grâu până la omogenizare
- se serveşte caldă"


( yogaesoteric )

marți, 23 noiembrie 2010

Malus...


"Fructul atat de sanatos, supliment vitaminic si adjuvant in curele de slabire, are si elemente periculoase, mici, dar care nu pot fi ignorate: semintele. Nu te teme, insa, sunt otravitoare doar daca sunt ingerate in cantitate mare. Asadar, oricat de mult ti-ar placea sa rontai semintele de mar, dezobisnuieste-te. Poti avea dificultati de respiratie, tremurat, spasme sau chiar coma de scurta durata."
(sana)

luni, 22 noiembrie 2010

Tudor Arghezi




"Tu ti-ai strecurat cantecul in mine
Intr-o dup-amiaza, cand
Fereastra sufletului zavorata bine
Se deschisese-n vant,
Fara sa stiu ca te aud cantand.
Cantecul tau a umplut cladirea toata,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavanda sonora. Iata,
Au sarit zavoarele
Si manastirea mi-a ramas descuiata.
Si poate ca nu ar fi fost nimic
Daca nu intra sa sape,
Cu cantecul, si degetul tau cel mic,
Care pipaia mierlele pe clape -
Si-ntreaga ta faptura, aproape.
Cu tunetul se prabusira si norii
In incaperea universului inchis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Subrede barnele, ca foile florii.
De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespartit - in bolti.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieti, eu veneam din morti."

(Tudor Arghezi - Morgenstimmung)

duminică, 21 noiembrie 2010

DMT - molecula spiritului


Eat, pray, love ( "traieste pentru a impartasi ")









Astazi ( in sfarsit !) am „experimentat”, acel DOLCE FAR NIENTE, de care vorbea „andreiradu”( inca de luni , 15 noiembrie a.c. )

Filmul este o ...recapitulare inceputa dupa „flash”-ul unei scufundari .
Si cum „Natura non facit saltus”, incepe ... „fizica unei cautari”: Fenomene trecatoare rezultate din transformarea corpului astral , transformare care se concretizeaza in cele din urma in hormoni :))
De ce trebuie sa zambesti cu ficatul ?
Pentru ca in esoterism, corpul astral isi are baza in ficat
(hIgAdO).




Dar mai bine cititi la http://revistacultura.ro/blog/2010/11/eat-pray-love/

"Ce e ala rost?"


ROSTUL meu...
Sa gasesc in mine insami solutia tainelor Naturii.


Cateva carti, cateva experiente, alegeri, schimbari ...
si-am crescut in "exterior" si in "interior", pastrand intre ele "rostul" care sa-mi permita zbuciumul vibratiilor transformatoare - frecventa mea... unica !

joi, 18 noiembrie 2010

Walt Whitman:

Ploaia...de azi


"Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţti,
Să ameţească, privindu-mă astfel, barbaţii.
Ştiu că-i urât să spui
Sunt cea mai frumoasă femeie,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă
Sunt cea mai frumoasă femeie.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndragosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei..."

(Ana Blandiana )

Rugaciunea...de ieri

"Iarta-ma, Doamne: pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut! pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit! pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit! pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles! pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat! pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o! pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o! pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o! pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o! pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am implinit! pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc! pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o! pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, si a Imparatiei Tale Divine! Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine, Doamne – care esti Compasiunea si Iubirea infinita -, te rog, iarta-ma… si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina! Iti multumesc, Doamne: pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine ! pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului! pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea! pentru tot ce prin Gratia Ta am inteles! ! pentru Lumina pe care am constientizat-o in adancul meu! pentru iertarea pe care daruind-o, mi-a adus pace! pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne! pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta! pentru viata mea, care e a Ta, mica parte a simfoniei existentei! pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine! pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-te! pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa! pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale Divine! Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am primit, Tie, Doamne, care esti Compasiunea si Iubirea infinita, te rog, Iti multumesc, daruindu-Ti inima mea!” (Parintele Argatu)

"Vibratii" de ...alaltaieri ( prin Bucuresti )















marți, 16 noiembrie 2010



Edith Kadar:

"Niveluri de conștiință.
Fiecare vede si înțelege după chipul si asemănarea proprie: cei de la nivelul instinctual vor vedea trupul ne-tânăr, cei de la nivel egotic se vor simți jigniti și ofensați; alții vor judeca, vor nega, vor blama. Dar vor fi si cei care vor vedea naturalul, frumusețea, viața așa cum e ea, fără corecturi.
Cu toții suntem frumoși, indiferent de vârstă.
Fiecare vârstă își are propria frumusețe și desăvârșire.
Fiecare rid e semnul unei lecții învățate și asumate.
Nu-ți fie rușine de tine si cu tine, Omule!
Perfecțiunea nu este ceea ce îți urlă revistele și televiziunea, ci este ceea ce ești atunci când îl simți în tine pe Dumnezeu.
Fii mândru de tine, OM divin!"

luni, 15 noiembrie 2010

cioc-cioc...

Aleea mea cu Soare o ia rotund spre casa ta, in geamul careia se oglindeste Luna ...
SUNT...gandul din fata usii tale.




>:D<

duminică, 14 noiembrie 2010

Iubirea adevărată şi transcenderea dualităţii în relaţiile cu ceilalţi


"Interviu cu Echart Tolle, realizat de Kim Eng
Kim Eng l-a întâlnit pe Eckhart Tolle în 1998. Născută în Vancouver, Canada, căutările spirituale ale lui Kim au început încă din anii ’80 şi au atins apogeul după întâlnirea cu Tolle. Ea este în prezent iubita şi asociata lui Tolle, purtându-i învăţăturile prin toată lumea. După şapte ani de antrenament spiritual intens şi de experienţe spirituale deosebite, Kim a început să-i înveţe şi pe alţii cum să-şi descopere propriul învăţător şi vindecător interior. În calitate de consilier şi purtător de cuvânt, precum şi de mediator al workshop-urilor „Presence through Movement” („Existenţă prin Mişcare”), Kim şi-a dezvoltat propriile sale modalităţi de predare, urmărind procesul transformării conştiinţei prin integrarea spiritului, minţii şi a trupului.


În cadrul conferinţelor mele, una dintre întrebările cele mai frecvente este „Cum este să fii într-o relaţie de cuplu cu o fiinţă care are stări de iluminare?” De ce această întrebare? Probabil pentru că oamenii au o idee sau o imagine despre relaţia ideală şi vor să ştie cât mai multe despre aceasta. Probabil că mintea lor vrea să se proiecteze într-un viitor în care şi ei se vor afla într-o relaţie ideală prin intermediul căreia se vor putea regăsi.

Cum este să fii în relaţie de cuplu cu o fiinţă care are stări de iluminare spirituală?

Atâta vreme cât am în minte ideea că „Am o relaţie” sau „Sunt într-o relaţie” nu contează cu cine, voi suferi. Acesta este un lucru pe care l-am învăţat.

O dată cu conceptul de „relaţie” apar şi aşteptările, amintirile relaţiilor trecute, precum şi alte concepte mentale personale şi culturale condiţionate despre cum ar trebui să fie o „relaţie”. Noi vom încerca mai mereu să modelăm realitatea conform acestor concepte. Dar nu vom reuşi niciodată aceasta. Şi astfel vom suferi din nou. De fapt, adevărul este că nu există relaţii. Există numai momentul prezent, iar în momentul prezent există doar relaţionare.

Modul în care relaţionăm cu ceilalţi sau, mai degrabă, cât de mult îi iubim pe ceilalţi, depinde de cât de goliţi suntem de idei, concepte şi aşteptări.


De curând l-am rugat pe Eckhart să ne spună câteva cuvinte despre căutarea „relaţiilor de iubire” de către ego. Conversaţia noastră a devenit repede una profundă, atingând unele dintre cele mai adânci aspecte ale existenţei umane.

Eckhart Tolle: Ceea ce în mod convenţional numim „iubire” este o strategie a ego-ului de a evita abandonul de sine. Cauţi pe cineva care să-ţi dăruiască ceva ce nu poţi avea decât în starea de abandon. Ego-ul foloseşte acea persoană ca înlocuitor pentru a evita necesitatea de a se abandona. Limba spaniolă este cea mai onestă în acest sens. În spaniolă se foloseşte acelaşi verb te quiero, atât pentru „Te iubesc”, cât şi pentru „Te doresc”. Pentru ego, a iubi şi a dori este acelaşi lucru, în timp ce iubirea adevărată nu are în ea dorinţă, ea nu doreşte să-şi posede şi nici să-şi transforme iubitul/iubita. Ego-ul găseşte o fiinţă pe care o personalizează şi apoi o „face” specială. El foloseşte acea persoană pentru a-şi acoperi sentimentul constant de fundal de lipsă de conţinut, de „insuficient”, de mânie şi ură, care sunt strâns legate între ele. Acestea sunt faţete ale unui sentiment profund, înrădăcinat în fiecare fiinţă umană, care este inseparabil de starea egotică.

Atunci când ego-ul personalizează ceva şi spune „iubesc” aceasta sau aceea, este vorba despre o încercare inconştientă a sa de a acoperi sau de a îndepărta sentimentele înrădăcinate care însoţesc întotdeauna ego-ul: lipsa de conţinut, nefericirea, sentimentul de insuficienţă, care este atât de familiar. O perioadă, această iluzie chiar funcţionează. Apoi, inevitabil, la un moment dat, persoana pe care am personalizat-o sau pe care am făcut-o specială în ochii noştri, încetează să mai funcţioneze ca o acoperire pentru durerea, ura, lipsa de conţinut sau nefericirea noastră, care îşi au toate originea în acel sentiment al insuficienţei sau incompletitudinii. Apoi, sentimentul care a fost ascuns iese la suprafaţă şi este proiectat asupra persoanei care a fost personalizată şi făcută specială – care am crezut că ne va „salva”. Dintr-o dată, iubirea se transformă în ură. Ego-ul nu realizează că ura este o proiecţie a suferinţei universale pe care o simţim în interior. Ego-ul crede că acea persoană ne cauzează durerea. El nu realizează că durerea este sentimentul universal de a nu fi conectat cu nivelul cel mai profund al fiinţei noastre – de a nu fi ceea ce suntem cu adevărat.

Obiectul iubirii este interschimbabil, la fel de interschimbabil ca şi obiectul dorinţei egotice. Unii oameni au multe relaţii. Ei se îndrăgostesc şi se „dezîndrăgostesc” de multe ori. Ei iubesc o persoană pentru un timp, până când acest lucru nu mai funcţionează, deoarece nicio persoană nu ne poate acoperi permanent suferinţa.

Numai abandonul îţi poate da ceea ce cauţi în obiectul iubirii tale. Ego-ul spune că abandonul nu este necesar, pentru că „eu iubesc această persoană”. Acesta este un proces inconştient. În momentul în care acceptăm complet ceea ce se petrece, ceva din interiorul nostru scoate la iveală ceea ce a fost acoperit de dorinţa egotică. Este o pace interioară, intimă, o stare de nemişcare, de linişte, de tăcere şi sentimentul de a fi viu. Esenţa fiinţei noastre este necondiţionată. Este ceea ce căutăm în obiectul iubirii noastre. Suntem noi înşine. Atunci când se petrece aceasta, apare o iubire complet diferită, care nu mai este subiectul iubirii/urii. Ea nu personalizează lucrurile sau persoanele, făcându-le speciale. Este absurd chiar şi să folosim acelaşi cuvânt pentru a o denumi. Se poate petrece ca şi în cazul unei relaţii normale de iubire/ură, să intrăm ocazional în starea de abandon. Uneori aceasta se poate petrece pentru perioade scurte de timp; putem experimenta o iubire profundă, universală şi o stare de acceptare totală, care apare uneori la suprafaţa conştiinţei, chiar şi în relaţiile egotice. Dacă această stare de abandon nu este susţinută, ea va fi acoperită din nou cu vechile şabloane egotice. Deci, eu nu spun că iubirea adevărată, profundă nu poate fi prezentă ocazional, chiar şi într-o relaţie obişnuită de iubire/ură. Dar ea este rară şi de obicei durează foarte puţin.

Întotdeauna când acceptăm ceea ce se petrece, apare ceva mai profund. Altfel, suntem prinşi în capcana celor mai dureroase dileme, exterioare sau interioare, a celor mai dureroase sentimente sau situaţii; însă în momentul în care acceptăm ceea ce este, trecem dincolo de toate manifestările, le transcendem. Chiar dacă simţim ură, în momentul în care acceptăm că asta este ceea ce simţim, noi transcendem acest sentiment. El mai poate exista, dar dintr-o dată noi ne aflăm într-un „loc” mai profund, în care aceasta nu mai contează atât de mult.

Întregul univers fenomenal există datorită tensiunilor dintre contrarii. Cald-rece, creştere-descreştere, câştig-pierdere, succes-eşec, aceste polarităţi fac parte din existenţă şi, desigur, din orice relaţie.

Kim Eng: Atunci este corect să spunem că nu putem scăpa niciodată de polarităţi?

Eckhart Tolle: Nu putem scăpa de polarităţi la nivelul formei. Totuşi, le putem transcende prin abandon. Atunci când ne abandonăm fluxului vieţii, intrăm în legătură cu un nivel mai profund din interiorul fiinţei noastre, unde polarităţile nu există. Ele continuă însă să existe la nivelul exterior. Totuşi, chiar şi la acest nivel, ceva se modifică în modul în care polarităţile se manifestă în viaţa noastră atunci când ne aflăm într-o stare de acceptare sau abandon. Atunci polarităţile se manifestă mult mai blând.

Cu cât suntem mai inconştienţi, cu atât ne identificăm mai mult cu forma. Esenţa inconştienţei este aceasta: identificarea cu forma, fie că este o formă exterioară (o situaţie, un loc, un eveniment sau o experienţă), o formă gând sau o emoţie. Cu cât ne ataşăm mai mult de formă, cu atât ne abandonăm mai greu momentului prezent, vieţii şi cu atât mai extremă, violentă sau dură devine experimentarea de către noi a polarităţilor. Există oameni pe această planetă care trăiesc literalmente în iad şi, pe aceeaşi, planetă există simultan oameni care trăiesc vieţi relativ liniştite. Şi cei care au o stare de linişte interioară experimentează polarităţile, dar într-un mod mult mai blând, şi nu într-un mod extrem şi violent cum sunt ele experimentate încă de către multe fiinţe umane. Deci, modul în care este percepută manifestarea polarităţilor se modifică. Polarităţile nu pot fi îndepărtate, dar am putea spune că, atunci când ne abandonăm vieţii, întregul univers devine mai binevoitor. Nu mai este atât de ameninţător. Lumea nu mai este percepută ca fiind ostilă, aşa cum este ea este văzută de către ego.

Kim Eng: Dacă iluminarea sau existenţa în starea de trezire a conştiinţei nu modifică ordinea naturală a lucrurilor, dualitatea, tensiunea dintre contrarii, ce se petrece atunci când trăim în această stare? Afectează ea lumea în care trăim sau doar experimentarea subiectivă a ei de către cel cu conştiinţa trează?

Eckhart Tolle: Atunci când ne trăim viaţa într-o stare de abandon, ceva trece şi se manifestă prin noi în lumea dualităţii, ceva care nu aparţine acestei lumi.

Kim Eng: Aceasta modifică efectiv lumea exterioară?

Eckhart Tolle: Interiorul şi exteriorul sunt în esenţă unul şi acelaşi. Atunci când nu mai percepem lumea ca fiind ostilă, frica dispare; şi când nu mai există frică, gândim, vorbim şi ne comportăm diferit. În fiinţa noastră răsare iubirea şi compasiunea, iar ele au impact asupra lumii. Chiar şi atunci când ne aflăm într-o situaţie conflictuală, există un flux de pace în manifestarea polarităţilor. Astfel, atunci ceva într-adevăr se transformă.
Există anumite învăţături care afirmă că nimic nu se modifică, nimic nu se transformă. Nu este aşa. Ceva foarte important se transformă. Ceea ce este dincolo de formă străluceşte prin intermediul formei, eternul străluceşte în formă, în această lume a formei.

Kim Eng: Este corect să spunem că lipsa „reacţiei împotrivă”, acceptarea contrariilor din această lume, aduce modificări în modul în care se manifestă contrariile?

Eckhart Tolle: Da. Contrariile continuă să se manifeste, dar ele nu mai sunt alimentate de noi. Ceea ce ai spus tu este un aspect foarte important: „lipsa reacţiei” înseamnă că polarităţile nu sunt alimentate. Aceasta înseamnă că experimentăm un colaps al polarităţilor, cum sunt cele care apar, de exemplu, în situaţiile conflictuale. Nicio persoană şi nicio situaţie nu mai este transformată într-un „duşman”.

Kim Eng: Deci, astfel, contrariile, în loc să devină mai puternice, devin mai slabe. Şi probabil în acest fel ele încep să se dizolve.

Eckhart Tolle: Exact. Viaţa trăită în acest mod înseamnă începutul sfârşitului lumii, aşa cum este ea percepută acum de noi."

( sursa: yogaesoteric )

vineri, 12 noiembrie 2010

Despre relatii

”1. URA CREEAZA LEGATURI LA FEL DE PUTERNICE CA DRAGOSTEA

Cind detestati pe cineva este exact ca si cum l-ati iubi: deja aveti, o legatura cu el. Ura este la fel de puternica precum dragostea. Daca...
doriti sa va eliberati de cineva, sa nu-l mai vedeti niciodata, nu-l detestati, fiti indiferenti. Daca-l uriti,va legati de el cu lanturi (stringuri) pe care nimic nu le va putea desface; veti fi tot timpul cu el si veti avea de-a face cu el timp de ani si ani. Ura este o forta care va leaga de persoana pe care-o uriti. Este la fel ca in dragoste, dar bineinteles, legatura este diferita.
Dragostea va va aduce unele lucruri si ura altele, dar la fel de sigur si puternica ca si dragostea.

2. IUBIREA CA MIJLOC DE APARARE

Ca sa va puteti apara de inamicii vostri, iubiti-i. Daca-i detestati, ii dispretuiti sau ii dusmaniti, aura voastra s-a rupt si prin aceste sparturi se stabileste o comunicare cu tot ce este negativ, daunator in ei si astfel primiti rautatile lor, ura lor, care odata intrata in voi, incepe sa va distruga.
Din aceasta cauza Iisus a spus “Iubiti-va dusmanii”. Iisus cunostea aceste legi, stia ca atunci cind urim pe cineva, devenim vulnerabil. Pentru a ne apara trebuie sa intram in inatacabila fortareata a iubirii. Sa ne iubim
dusmanii este unul din lucrurile cel mai greu de realizat, dar este singura cale de a ne apara de ei.

3. UTILIZAREA JIGNIRILOR CA PE UN PRILEJ DE EVOLUTIE SPIRITUALA

La cea mai mica jignire, cea mai mica ofensa, natura voastra inferioara va spune: “Da-i o lectie, musca-l, sparge-i gura!” iar voi alergati repede sa-i executati sfaturile. In timp ce natura voastra superioara va spune “Nu te preta la asta, batrine, asa e, dar tu trebuie acum sa profiti de ocazie pentru a o transforma, a sublima acest afront; tu esti alchimist, vei scoate aur! Si asa si este voi primiti o ofensa, o critica nedreapta, natura voastra superioara va mai spune: “De ce sa plingi ore intregi cind ai ocazia sa te pui pe lucru? chiar ar trebui sa multumesti Cerului, pentru ca aceasta persoana a fost trimisa sa-ti dea posibilitatea sa cresti, iar tu stai aici
si bocesti?”

Discipolul nu urmeaza sfaturile naturii sale inferioare, el nu vrea sa ramina mereu ofensat, nervos, slab, sentimental, capricios, dezechilibrat, degradat, dezordonat, haotic, de aceea el cauta in tot ce i se intimpla un
element pozitiv pentru a se pune pe treaba.

4. O METODA DE A IERTA

Cel care este slab si sarac spiritual nu poate ierta, el cauta sa se razbune. Pentru a-l ierta pe cel care v-a facut rau, trebuie sa deveniti mare, bogat, puternic, luminos; sa va spuneti : “Trebuie sa-l iert pentru ca bietul nu stia in ce situatie se afla facind raul, legile justitiei divine sunt implacabile si va suferi pentru a repara raul facut. In timp ce eu, chiar daca sunt victima, sunt privilegiat pentru ca lucrez pentru bine, pentru Imparatia lui Dumnezeu, pentru lumina”. Si gindind astfel, comparind intreaga splendoare in care traiti alegind drumul binelui cu mizeria si intunericul celor care sunt nedrepti si rai, emanind sentimente de mila, intelegere si dragoste, prin stapinire de sine. Aceasta generozitate la care nu ati putea ajunge pe nici o cale, o puteti dobindi usor astfel.
Unii vor spune: “Dar aceasta atitudine seamana mult cu cea a fariseului din Evanghelie care se ruga in templu multumind Domnului ca nu este ca restul oamenilor si mai ales ca plebeul care sta ingenunchiat mai incolo ; acesta este orgoliu!” Niciodata! Fariseul se lauda ca postea de doua ori pe saptamina, ca dadea zeciuiala din toate bunurile sale si il dispretuia fara motiv pe plebeu care era mai bun, poate, ca el. Atitudinea de care va vorbesc este diferita. Va spun ca daca sunteti o victima a unor calomnii sau nedreptatiti, recunoscind toate splendorile pe care Dumnezeu vi le-a dat in timp ce dusmanul vostru a fost privat de ele, trebuie sa intelegeti ca in realitate voi sunteti privilegiati. Pentru moment inamicul vostru triumfa, se subintelege, a reusit sa va faca rau, dar totusi el este de plins asa cum sunt toti cei care fac rau fiindca intr-o zi justitia divina ii va pedepsi intr-un fel sau altul. Vedeti, este cu totul altceva, si in acest sens trebuie sa intelegem cuvintele lui Iisus : “Tata, Iarta-i ca nu stiu ce fac”.

5. A INVINGE DUSMANII RIDICINDU-VA DEASUPRA LOR

Gindim ca ne putem debarasa de un dusman, ca l-am putea invinge, vorbind fara incetare impotriva lui. Ei, nu! nu ne putem invinge dusmanii purtind peste tot imaginea lor; mai devreme sau mai tirziu, ei vor fi invingatorii. Nu-i putem invinge pe cei rai prin rautate, calomniatorii prin calomnie, gelosii prin gelozie sau pe cei furiosi prin furie pentru ca prin acestea ne identificam cu ei, devenim egali cu ei intram in aceeasi categorie.


Pentru a ne proteja, pentru a fi invulnerabili, trebuie schimbat nivelul, frecventa, deci nu ramineti in acelasi vibratii, aceleasi slabiciuni, aceleasi emanatii ale inamicului vostru, pentru ca, daca este mai puternic, va va atinge. Trebuie sa urcati , adica sa atingeti regiunile cele mai nobile, mai pure, mai luminoase. Odata ce ati urcat prin vointa, meditatie, rugaciune, dusmanul vostru nu va mai poate atinge pentru ca vibratiile voastre sunt diferite de ale sale. Si din moment ce sunteti protejati, baricadati cu lumina, iubire, puterea cereasca, nu numai ca gindurile rele nu va vor putea atinge, dar se vor intoarce impotriva lor si-i va ataca, ii va strivi.

Iata cum Initiatii, inteleptii, Marii Maestri si-au invins dusmanii. Ei traiesc o viata atit de pura, de nobila, de cinstita, stralucitoare, ca toti cei care se-ndirjesc impotriva lor isi vor sparge capul mai devreme sau mai tirziu, pentru ca exista un soc prin ricosare. Aceasta ricosare nu se poate produce daca sunteti exact ca dusmanii vostri, adica slab, rau, senzual, in acel moment primiti toate murdariile pe care ei vi le trimit. Dar daca va aflati mult mai sus, viata pe care o duceti devine pentru voi o protectie : trimite inapoi tot ce este rau, negativ, celui care a trimis.

Deci, daca vreti sa fiti protejat, aparat, in siguranta fata de tot ceea ce se spune sau se face impotriva voastra, trebuie sa va schimbati viata, sa va situati la un alt diapazon, intr-o alta regiune unde veti fi invulnerabil.”
 

 Maestrul Omraam Aivanhov
 

Tulburătorul " nu ştiu ce"


" Nu ştiu ce", "un nu ştiu ce plăcut", "a avea un ce", acest melancolic şi înfiorat "ce" indicibil, aflător la mijloc, la vama unde gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni îşi găsesc totuşi un hotar despărţitor, acest tulburător "nu ştiu ce" nematerializat niciodată, poate cel mai puţin reprezentabil dintre cuvinte, în planul simţurilor, acest misterios "nu ştiu ce" în care a rezidat totdeauna farmecul artei, care a stârnit întotdeauna în urma lui o noţiune destul de nelămurită încă: talentul; acest fascinant "nu ştiu ce", pe care nicio definiţie a poeziei nu l-a putut acoperi, mi s-a arătat deodată în faţă, pe când eram singur, şi mi-a zis:

- Eu nu mă pot înfăţişa ochilor tăi şi nici auzului tău pentru că eu nu sunt vedere şi nici auz. Eu locuiesc undeva între vedere şi auz, eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărţite între ele; eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, o tânjire de cunoaştere, o tânjire a simţurilor, tânjire a ideilor lui către perfecţiune.

- Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.


- A cunoaşte nu înseamnă şi a elucida. Eu semăn cu caprele. Dau lapte. Cine nu cunoaşte ce este aceea o capră? Cine nu poate deosebi o capră de o frunză? Dar de fapt şi de fapt ce este aceea o capră? Cine se poate lăuda că, într-adevăr cunoaşte ceea ce este o capră?

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul, el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele...
Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.
Numai la această linie de cedare reciprocă a specificului poate exista comunicare. Eu sunt acel "nu ştiu ce", acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în auz şi auzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile...


- Fii binevenit, fii oaspete al înţelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfăţişezi, deşi n-ai înfăţişare. Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor. Încerc să te aduc la mine. Nu eu mă transpun după obiceiurile tale necunoscute mie, ci dimpotrivă, mândria de a fi constituit aşa cum sunt mă face să încerc să te supun simţurilor mele. Iată-te, te şi compar: tu eşti asemenea liniilor de forţă ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă, nu se pipăie, dar pilitura de fier le dăruieşte un trup şi atunci ele se pot vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta. Iată-te, cuvintele mele te întâmpină şi îţi dau un trup. Tu nu mai semeni cu acele particule de legătură între cuvinte care prin ele însele nu au nicio semnificaţie. Tu nu semeni cu "şi"; tu nu semeni cu "deci", tu nu semeni cu "fiindcă". Cuvintele mele îţi dau un trup, astfel te pot cunoaşte prin ele. Tu eşti speranţa de viitor a lucrurilor. Tu eşti inima omului în viitor, aşa cum prima înotătoare a peştelui din trecut, se pregătea să fie mâna omului de acum. Tu eşti ochiul omului din viitor, aşa cum prima celulă sensibilă la lumină se pregătea să devină ochiul omului de acum. Eu te cunosc, deşi nu te pot elucida pentru că aparţii unui limbaj desăvârşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către acestea.
Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidat, dar de elucidat, cu siguranţă nu vei fi elucidat. Goană după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-te, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină. Numai lumina, însă, elucidează lumina. Cunosc lumina şi tind să mă transform în lumină.

- Spunând despre mine lucruri, tu mă faci să fiu un vis de frumos al lucrurilor; spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor; eu mă aflu însă la vama dintre gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni.

-... Aşa cum tâmpla se află între ochi şi timpan. Tu eşti o aspiraţie, tu eşti un semn al viitorului locuind prezentul. Ca o dovadă că exişti este faptul că noi te naştem în poeziile noastre; ca o dovadă că noi te stăpânim este faptul că de la o generaţie la alta noi te facem mai concret. Nu numai viitorul îşi trimite antenele lui prin tine în noi. Prezentul însuşi aleargă spre tine, cucerindu-te prin idei, prin cuvinte, prin poezie."

Nichita Stănescu - "Fiziologia poeziei"

nichita stanescu - lectia despre cerc

Asculta mai multe audio diverse

miercuri, 10 noiembrie 2010

"A Little Bird Told Me"


 © 2010 by Thomas Dodd

luni, 8 noiembrie 2010

Dragostea fiului-meu ...





( Eu am vazut de la fereastra )

duminică, 7 noiembrie 2010

in spatiul...


Spatiul care separa:
- doua lucruri
- doua locuri
- doua m-o-m-e-n-t-e
- doi oameni ....doua minti , doua ganduri ...
*
*
*
Distanta care apare dupa :
- la revedere
- adio ...
*
*
*
Distanta in Timp si Spatiu de care nu mai tin seama cand accesez "nemarginirile" din mine

Spatiul care se "creaza" cand , acum , va spun :
Cu bine !


( Aici voi mai scrie, trecand de la un lucru la altul , de la un loc la altul ,de la un moment la altul...)

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Cioplitorul de stele

”Se spune ca departe, incit si gindului ii era greu sa ajunga pina acolo, traia un cioplitor de stele.
Numele lui era AIN. Lui i se daruise la nastere un har fara de seaman: sa ciopleasca ca nimeni altul. Si, pentru ca miinile lui ii erau atit de maiestre s-a hotarit ca el sa ciopleasca stele. De mii de ani, Ain cioplea si faurea stele asa cum sufletul ii soptea si, tot ce miinile atingeau, era neasemuit.
Iar stelele nu erau facute nici din marmura, nici din pietrele pretioase cunoscute pe pamint. Stelele erau cioplite de Ain din Lumina. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos - asemeni unei gradini inflorite.
Fiecare stea cioplita de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divina si fiecare stea avea parfumul ei.
Asa ca cine se plimba pe cararile Cerului, devenea pe nesimtite mai bun, mai iubitor si mai drept, pentru ca frumusetea - care il inconjura din toate partile - ii transforma inima.
Ain isi avea atelierul pe o stea care stralucea ca o nestemata si al carui izvor se afla in mina Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru ca in fiecare zi miinile lui modelau Lumina, dindu-i forma unei stele.
Dar veni o zi in care miinile lui nu mai cioplira nimic si Ain se simti trist si singur. Ii lipsea ceva… Degeaba incercara stelele sa-l incinte. Ain ii privea pe toti cu iubire, dar ochii ii erau tot mai tristi, iar miinile ii erau neputincioase. Intr-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Isi duse mina la piept, unde simtea o arsura si-si dadu seama ca inima ii era cea care murmura melodia aceea nemaiauzita.
O caldura nedefinita se zbatea in adincul fiintei sale. Nelinistit, lua dalta si se apuca de lucru. Alese cu atentie Lumina cea mai stravezie si incepu sa ciopleasca o stea. Dar lucrul nu-l multumea. Nu reusea sa faca ce sufletul lui tinjea. Simti ca inima il doare atit de tare, incit isi duse miinile acolo, incercind sa-si aline durerea. Causul palmelor i se umplu de o Lumina mai scinteietoare decit roua soarelui. Ain se trezi ca tine in mina o bucatica din inima lui. Miinile se grabira sa ciopleasca Lumina aceea vie, tulburatoare. Dar, ciudat! In loc sa ciopleasca o stea, asa cum le invatase Ain, miinile cioplira… o fata, cu ochii migdalati si parul numai inele! O fata cum numai dorul inimii lui putea naste.
Ain o privea tulburat si ochii i se umplura de lacrimi cind o simti vie. Era facuta din sufletul lui! Si un cer inflori in el cind ii auzi glasul.
--E bine aici la tine!
--Vei ramine cu mine?
--Desigur, doar sint o parte din tine si dorul tau m-a chemat! Dar, pentru inceput trebuie sa-mi dai un nume.
--Un nume… O sa-ti spun AMENA!
--Amena! Spuse ea, luindu-l de mina. De acum vom fi mereu impreuna, hotari ea.
Din clipa aceea, pentru Ain, viata incepu sa curga ca un riu de munte. Fiecare zi care incepea devenea un dans al zinelor. Nimic nu i se parea mai frumos ca glasul fetei, ca zimbetul ei. Mergeau peste tot impreuna, el invatind-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului si puteau sta de vorba cu sufletele lor.
--Priveste! De ce curcubeul are atitea culori?
--Sint doar sapte, Amena. Si fiecare culoare e de fapt o poarta catre o alta lume.
Pentru citeva clipe raminea tacua, adincindu-se in privirea lui nesfirsita. De unde sa stie ea ca fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rindul lui era o treapta care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, dupa care oricare suflet era insetat?
Ain era fericit, iar lucrul miinilor sale se desavirsea pe masura negraitei sale fericiri. Impreuna au mers si in Gradina Ingerilor, unde aleile erau pavate cu pietre pretioase, care mai de care mai sclipitoare. Toti ingerii venisera sa o vada si sa se bucure de zimbetul ei. Chiar Ingerul Blindetii i-a daruit un mugure de floare, iar Ingerul Frumusetii i-a sarutat ochii – sa-i straluceasca mereu. Si, pina la urma, ingerii ii tesura o rochie din fir de stea, cum nu se mai vazuse niciodata. Amena mai invata sa impleteasca prima ei coroana din flori celeste. Iar ca bucuria sa-i fie deplina, ingerii o lasara sa faca doua bratari din cele mai frumoase flori: una si-o puse pe mina ei, iar cealalta o prinse pe mina cioplitorului.
--Acum nu o sa ne pierdem niciodata. Bratarile noastre surori au sa ne tina mereu impreuna!
Ain zimbise, imbratisind-o: cum s-ar putea pierde, cind nu se desparteau niciodata? Pina noaptea tirziu, Amena ii povesti tot ce vorbise cu ingerii, tot ce o invatasera si ii aratasera.
--Ingerii stiu atit de multe! M-au invatat frumusetea din orice lucru. M-au suit in virful pomului cu fructe de aur si am putut vedea cele doua poteci de taina: poteca binelui si poteca raului. Acum stiu sa le deosebesc! Iar Ingerul Nevinovatiei mi-a spus…
--Ce ti-a spus, Amena?
Dar ea adormise ostenita de atitea intimplari.
Privirea ii aluneca pe bratara impletita din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodata? O singura primejdie ar fi fost… Groapa Neagra! De fapt nimeni nu stia ce se putea intimpla daca te inghitea gura ei. Dar in mod sigur ceva inspaimintator, caci nici unul din cei care cazusera acolo nu se mai intorsesera.
Dar, de ceea ce se temea, se intimpla. Intr-una din zile, pe cind hoinarea singura, prinsa de vraja norilor stralucitori, Amena nu lua seama ca se indepartase si ca era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodata. Si, tocmai cind se lasase prinsa de imbratisarea norilor, calca chiar in virtejul negru al Gropii, care o inghiti intr-o clipa. Cuprinsa de bezna ce o purta tot mai adinc, Amena incerca sa ceara ajutor, strigindu-l pe Ain, insa nimeni nu o putea auzi. Striga pina cind isi pierdu constiinta. Se trezi intr-un loc ciudat, dar… negrait de frumos.
Amena ajunsese pe Pamint, in Tara Negraita, despre care se auzise si in cerurile inalte, atit de frumoasa era! Frumusetea ei nu putea fi cuprinsa in cuvinte; si mai avea o melodie a ei, un Cintec al Slavei, pe care cine il auzea o data nu il mai putea uita nicicind.
Amena se ridica in picioare si nu apuca sa faca doi pasi, cind auzi doi vulturi:
--Priviti, a cazut din stele! Vino cu noi la Stinca Soimului, la adunarea Reginei!
Linga stinca se inalta un pom semet, in care se aflau o mie si una de regine, micute, cit sa le prinzi in palma, cu rochite fosnitoare si coronite scinteind de nestemate si avind fiecare in mina cite un sceptru de argint. In mijlocul lor statea Marea Regina.
Cu toti o priveau curiosi pe Amena, care le povestise tot ce i se intimplase de cind miinile lui Ain o cioplise din sufletul sau si pina cind cazuse in Groapa Neagra. Au hotarit sa ramina in Tara Negraita si sa invete legile Mamei Pamint ca sa poata fi acceptata in Imparatia Lupului Alb. Caci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetita s-ar putea intoarce in lumea stelelor.
Acolo, in mijlocul padurilor nesfirsite, alaturi de micile zine, Amena invata despre originea cereasca a sufletului, invata sa simta respiratia pietrei si sa-i pretuiasca truda ei de a creste. Dar, cel mai mult ii placea sa-l asculte pe Ram, batrinul intelept, ce-o invata taina tamaduitoare a plantelor, a cuvintului, a focului…
--Priveste, Amena, nu exista planta pe Pamint care sa nu fi primit harul tamaduirii. Cel care le cunoaste taina poate face mult bine.
--Cuvintul poate cladi lumi si poate narui imparatii. El este viata daca tisneste din inima Adevarului. De aceea pretuieste-l ca pe un dar sfint, pentru ca el sustine Creatia.
Iar Amena invata de la Ram cum sa pastreze cuvintul in Tacere pina se umple cu putere si apoi sa vindece sufletul celui in suferinta si, vindecindu-se sufletul, trupul pe data se intareste.
Seara tirziu, cind incepea dansul stelelor, Amena privea nesfirsirea boltii tulburata de dorul de cioplitor. Oare Ain o cauta ? Atunci simtea mina lui Ram mingiind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…
--Rabdare! Aici, pe Pamint, fiecare trebuie sa invete sa astepte. Cindva drumul tau se va impleti din nou cu drumul lui Ain. Calauza, nu uita, iti va fi intotdeauna IUBIREA!
Amena mai avea un prieten de care rar se despartea: Berbecul cu Lina de Aur din pestera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc si care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el afla ca, in zilele de miine ale timpului, intr-un tinut insorit in care traieste un Cerb Instelat, il va intilni pe cioplitor.
Si iata ca veni clipa despartirii. Era noaptea sfinta, cind poporul astepta nasterea anului. Amena era insasi frumusetea, iar mintea sa inflorise asemenea unei flori celeste, udata de roua fara de asemuire a invataturilor primite.
--E noaptea de vraja a lumii, Amena - spuse Marea Regina. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte. Te ascultam!
--As vrea sa ajung la Ain ! As vrea sa fim din nou impreuna, acolo unde se nasc stelele. Lasati-ma sa plec spre Imparatia Lupului Alb!
--Credeam ca vei uita, ca vei ramine cu noi! Cu totii te-am indragit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea sa uite inceputul ei? …
--Vino, se auzi glasul abia murmurat al Inteleptului Ram. Si numai ce mina lui ii atinse umarul, ca se si trezira amindoi in interiorul pesterii vii, in fata unei oglinzi de clestar.
--A sosit Timpul! Drumul spre Imparatia Lupului Alb se afla in fata ta. Oglinda este usa prin care vei intra in labirintul pesterii. Nimeni nu te va insoti in intunericul pesterii. Foloseste fiecare cuvint pe care ti l-am spus si, mai ales, nu te lasa cuprinsa de frica. Daca esti gata intra acum in oglinda din fata ta, gaseste Calea si fii fericita! Totul sta in puterea si credinta ta!
Amena , respirind adinc, pasi in clestarul straveziu al oglinzii si fu inconjurata de bezna. Nimic care sa-i arate drumul… Incepu sa paseasca pipaind peretii cu miinile. De sute de ori fu nevoita sa se intoarca din cotloanele infundate. De sute de ori isi simti picioarele alunecindu-i in gol. Citeodata avea impresia ca se misca in cerc. Se lupta cu disperarea, cu deznadejdea care-i ingrozea sufletul. Atunci il auzea pe Ram: “Nu te lasa prada lor, altfel or sa-ti secatuiasca puterile. Fii mereu tu insati!” Fata se oprea, respira adinc si pornea mai departe.
--Doamne! Cit este de intuneric!
Intunericul este o alta forma a luminii, Amena… ii raspundea din amintire vocea blinda a lui Ram. Lacrimi fierbinti spalara ochii Amenei. Cum sa transforma bezna in lumina? Cum?
--Cauta Lumina in tine, Amena, nu in afara ta, daca vrei cu adevarat sa o vezi si sa nu o pierzi niciodata…
Si atunci Amena se retrase in fiinta ei, asteptind miracolul regasirii luminii. Rabdarea ii fu pusa la grea incercare. Parea a fi pierduta definitiv in bezna. Se ghemui din ce in ce mai adinc in ea, fara gind, ostenita. Dar iata ca ceva tainic incepu a se desface in interiorul sufletului ei, trudindu-se sa iasa afara. Si munca era atit de zvircolitoare, iar acel ceva atit de frumos, incit pe obrajii fetei incepura sa curga lacrimi si, deodata… vazu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reusisera sa o vada pina acum. Intre ea si Lumina statuse spaima, descurajarea. Abia acum isi dadu seama Amena ca propria ei fiinta era purtatoarea de Lumina, pentru ca din aceasta Lumina fara seaman fusese facuta. Lumina dinlauntrul ei se revarsa in cascade vii, triumfatoare, alungind spaima si, odata cu ea, intunericul. Iar cel care isi vede Lumina zidita in propria inima nu poate fi infrint de nimic! Si peretii labirintului se luminau, iar calea se deschidea in fata ei fara obstacole. Strabatu pe rind sapte sali scinteind de podoabe. Si fiecare sala o impodobea pe Amena cu o noua minune, sporindu-i frumusetea si intelepciunea.
In vremea aceasta Ain o cauta cu disperare pe Amena. Deznadejdea ii cuprinse inima. Nimic parca nu mai avea rost in viata lui. Bucuria care ii umpluse casa odata se stinse, asa cum lumina se stinge cind apune soarele. Casa devenise pustie ca un cring fara pasari. Ceva in fiinta lui disparuse fara veste si el isi simtea sufletul golit de putere.
--Ar putea vorbi cu Universul, susotira doua stelute.
--Numai el l-ar putea ajuta.
Ain ridica ochii spre ele, in timp ce un licar de speranta se aprinse in inima lui. Si, fara sa stea pe ginduri, o lua la fuga catre Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decit in fata lui. Acesta il privi cu bunatate si intelegere.
--Stiu ce vint napraznic te-a purtat pina la mine, rosti abia soptit. Imi pare rau, dar fetita a cazut in Groapa Neagra.
--Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…
--Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pamint.
--Pe Pamint? Acolo unde se nasc sufletele ca sa invete Legea?
--Da, cioplitorule. Groapa Neagra este o Poarta prin care trebuie sa treaca cei care vor sa creasca. Fiecare nastere este doar o treapta pe care o urca catre Lumina.
--Si ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
--Nu, Ain! Amena nu poate cunoaste uitarea pe care sufletele o capata doar in pintecele mamei pamintene. Atita doar ca ii va fi foarte greu, nespus de greu sa gaseasca drumul inapoi. S-ar putea sa rataceasca mii de ani…
--Invata-ma cum sa ajung pe Pamint! Trebuie sa o gasesc pe Amena, cu orice pret!
--Greu lucru imi ceri… Ca sa ajungi pe Pamint va trebui sa inveti sa te nasti si sa mori; sa inveti sa alegi intre realitate si iluzie; sa inveti cum sa treci printre doua porti ale nasterii si ale mortii, pentru ca altfel vei ramine pe tarimul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui sa uiti: sa uiti cine esti, de unde vii, sa uiti de ce ai coborit pe Pamint. Vei uita lumea noastra, chiar si pe Amena. Pentru ca te nasti minat de dorinta vei uita Imparatia si va trebui sa ti-o reamintesti, singur, fara alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cit trudesc oamenii, cite vieti irosesc pina reusesc sa intrezareasca scinteia aprinsa in propria lor fiinta, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
--Da, pot! Fara Amena viata mea nu-si mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decit Frumusetea insasi a adus-o la viata! Ajuta-ma sa ma nasc pe Pamint!
--Fie, Ain! Exista o cale, dar la nasterea ta vei uita totul… Vei primi o saminta de trup pe care va trebui sa o cresti dupa legile vietii pamintene… Va trebui sa-ti reamintesti singur, cum sa respiri, cum sa mergi, cum sa te inalti… Daca te incumeti… platesti pretul…
--Pretul? Care pret? Orice, cere-mi orice!!
--Ain, trebuie sa-mi dai harul tau de a ciopli ca nimeni altul!
--Darul dintii? Darul destinului? Privirea lui Ain se adinci in abis cind hotari: daca acesta este pretul, ma invoiesc!
Universul intinse mina dreapta spre el si o spirala argintie de lumina il cuprinse pe Ain, rotindu-se in jurul lui, luind cu ea darul de pret al flacaului. Ain simti ca se scufunda in bezna tuturor beznelor, dupa care uita totul.
Soarta te-a nascut,
Prunc nemaivazut,
Si te-a chemat
Si te-a imbaiat
In izvor de munte
Cu plete carunte,
Pruncule-nstelat
Sa te faci barbat
Si sa cresti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvintat! Ai primit Solia
Sa ne aperi cintul
Sa respecti Cuvintul
Neamului de Soarta
Ca sa-l treci prin Poarta
Mingiiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tina,
Neamului de lumina…
Pruncu-le astepta,
Trecura ani si ani, iar pruncul crestea, se facea tot mai frumos, mai puternic si mai intelept. Glasul ii era mingiietor ca o raza de soare, bratele lui faceau dreptate fara sa raneasca, iar ochii cind te priveau, se transformau in doua izvoare de iubire nesfirsita.
Citeodata insa, seara tirziu, flacaul devenea tacut, tacut ca stincile, tacut si trist. Simtea un dor sfisietor, ca o arsura, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neimplinire ii lacrima ochii, dar deslusit nu putea spune ce-i lipseste. Isi mingiia atunci bratara impletita din flori nemuritoare cu care se nascuse. Ar fi trebuit sa fie fericit, dar nu era.
Tinutul in care se nascuse Ain era tinutul Cerbului Instelat, tinut in care putea vedea dansind spiridusi si zine cind zorii se nasteau. Se spunea ca Cerbul pazea o Imparatie de taina in care nu putea intra oricine, caci acolo, povesteau batrinii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb insa nu l-a vazut nimeni. Cindva, in vremuri aproape uitate, cind sufletele oamenilor erau ca bobul de roua, Cerbul se arata nemuritorilor. Cei care l-au vazut, povestira ca frumusetea lui intrecea orice inchipuire! O singura privire a Cerbului te putea face sa intelegi sensul vietii, putea opri roata Timpului si putea sa-ti dezvaluie taina Adevarului.
ntr-o zi, o intimplare ciudata il purta pe baiat pe niste locuri pe care nu le mai calcase niciodata. Intr-o noapte, pe cind facea de straja, un urs reusi sa fure o mioara. Flacaul se luase dupa urs si alerga dupa el pina rasari soarele. Ursul lasa mioara nevatamata si-l privea pe baiat rugator, parca cerindu-i ajutor. Atunci vazu ca totul in jur era scaldat in aburi de lumina albastra, iar iarba, florile si copacii aveau culori ciudate, fumurii. Il urma pe urs pina la o pestera, unde zacea pe un pat de ierburi uscate, un barbat cu barba carunta, care gemea incetisor. Baiatul incepu sa-l maseze asa cum il invatasera batrinii, alungind boala din corpul barbatului. Apoi scoase de la briu un saculet cu ierburi de leac, din care facuse o fiertura aromata din care ii dadu sa bea. Se scursera citeva ore bune pina cind barbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.
--Iti multumesc, flacaule! Dar de unde esti? Pe la mine rar urca cineva!
--Sint de jos, din Vale. Daca nu ma aducea ursul, nici eu n-as fi ajuns prin aceste locuri.
--Putini oameni se incumeta sa urce la Stinca Dorului ! Eu sint cioplitor de icoane.
--Un cioplitor de icoane?!
--Da, nu ai vazut niciodata cum se ciopleste lemnul?
--Nu… si o amintire i se zbatea in suflet, ca o parere si il durea ca nu o poate aduce la lumina.
Mosu lua o bardita si o bucata de lemn. Miinile lui pareau ca vrajite; mingiiau cu dalta lemnul si, incetul cu incetul, lucrul se desavirsi.
--Hai, incearca!
Flacaul isi simtea palmele transpirind de emotie! Dar, ce ciudat! In clipa in care incepu sa lucreze, i se paru ca isi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, sa-si poata atinge taina ce-i plinge in suflet. Miinile i-o luara inainte. Ciopleau cu dibacie, cu maiestrie, de parca dintotdeauna numai asta facusera.
Batrinul il privea uluit. Chipul daltuit de baiat parea coborit din ceruri, parea facuta din Lumina.
--Icoana ta intrece orice frumusete, toate icoanele din Palatul Cerbului!
--Al Cerbului Instelat? L-ai vazut pe Cerb?
--Eu ii cioplesc icoanele cu care isi impodobeste Palatul.
--Deci Cerbul exista… si ochii i se umezira.
--Cum sa nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei sa-l vezi iti voi arata unde obisnuieste sa vina. Daruieste-i icoana pe care ai cioplit-o si el iti va indeplini o dorinta.
„O sa poata sa vada Cerbul. O sa-i poata vorbi! Il va putea ruga orice!”
--„Cere-i Palosul Strabunilor!” auzi Glasul Inimii. „Palosul Vrajit… Acela care il are, nu va putea fi invins.”
Flacaul lua in miini icoana si se lasa purtat de batrin spre locul unde va urma sa vina Cerbul. Deodata, aerul isi schimba culoarea. Ceva viu si luminos il umplea, hranindu-l, in timp ce o pace infinita cuprinse totul, ca o imbratisare. Nu dupa multa vreme aparu si Cerbul. Era aidoma cum il visau batrinii pastori: mindru, cu coarne instelate. Cind Cerbul il cerceta cu ochii, simti ca o putere fara margini il cuprinse si-i toarna tarie in trup. Fara sa rosteasca vreun cuvint, flacaul aseza la picioarele Cerbului icoana.
--Iti multumesc, fiu al pastorului, pentru darul miinilor tale…
--Ma cunosti?
--Te stiu de cind ciopleai Lumina si mai de demult chiar. Iti stiu ziua de miine si cele care vor urma. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte, orice vrei… Cere-mi un singur lucru si acela va fi al tau…
--Ai vrea sa-mi dai Palosul Strabunilor?
--Bine ai ales, al tau sa fie si nu uita: harul de pret al Palosului, nu in tais sta ci in Iubire… si Cerbul disparu intr-o clipa.
Daca la picioarele lui nu ar fi stralucit Palosul dorit ar fi putut spune ca totul nu a fost decit un vis frumos.
Viata barbatului isi urma cursul stiut, dar cu singura deosebire ca acum cel mai mult ii placea sa ciopleasca icoane. Il mai incerca si acum dorul ascuns in inima, setea aceea de ceva nedeslusit, doar ca de la o vreme, i se parea ca alinarea ii este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor ii soptea in taina ca ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme ii placea baiatului sa-si poarte oile la Stinca Salamandrelor , unde obisnuiau sa vina sa se rasfete salamandrele stropite cu smaralde si topaz. Flacaului ii placea sa le asculte povestile adevarate din lumea lor cu zine si spiridusi. Si astfel afla ca, undeva, dincolo de Valea Cerbului Instelat, s-ar afla Imparatia Lupului Alb, imparatie a Pacii si a Iubirii, in care cel care e vrednic sa intre cunoaste desavirsirea. Si tot acolo, povestise o salamandra aurie, ar fi venit din stele o fata frumoasa ca un cintec, pe care Lupul o invata Legea, Legea care te face liber si nemuritor.
Cind auzise despre fata inima ii tresarise tulburata si, de atunci, dorinta de-a vedea macar o clipa fata, ii rapi linistea noptilor.
Stinca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cita deosebire intre Tara Marii Regine si aceste locuri! Doar munti, munti nesupusi decit departarilor. Simteai, respirind aerul lor, cum devii o parte a maretiei lor, ca acolo iti sint radacinile si ca poti sorbi liber din izvorul vietii.
Amena privea cu nesat umplindu-si sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumusete si forta. In fata ei statea, privind-o cu blindete, un Lup cu blana alba, stralucitoare:
--Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine si dorul tau. Asculta cu atentie, Amena! Tara aceasta s-a nascut din impreunarea Luminii cu Pamintul. Oamenii sint pastratorii tainelor lumii, ursitorii semintiilor care alcatuiesc omenirea; ei se nasc Calauze si stiu sa poarte sufletele insetate catre Fintina cu Apa Vie; ei stiu sa umble pe Poteca Fulgerului, asa cum mergi pe oricare poteca de munte. Din trupul acestei tari s-a nascut izvorul alb si luminos al Iubirii, cu care este alaptat intreg neamul omenesc… Si este Leaganul Pamintului pentru ca este de-a pururi nascatoare de pace… de frumusete… de bucurie. Ca sa fii acceptata va trebui sa te joci cu tainele acestui Pamint si sa-l convingi pe Cerb sa-ti dea Cheile Curcubeului… Iar cind va veni timpul, eu insumi iti voi deschide drumul catre stele.
---Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor sapte Imparatii?
---Da, Amena. Stiai despre ele?
---De la Ain , de la cel care m-a cioplit din cintecul inimii lui…
--Ai sa-l gasesti pe cioplitorul de stele asa cum izvorul nu poate fi despartit de apa pe care-o daruie lumii, tot asa nu pot fi despartiti cei care se iubesc… Dar, pentru inceput ai sa stai la Moara Timpului , acolo unde se macina clipele ca niste boabe de griu.
Si fata ucenici la Batrinul Morar , invatind cum sa foloseasca saminta timpului, ca aceasta sa dea rod bogat, sa adune orele intr-o singura respiratie si sa tese din ele vesmintele eternitatii; sa incremeneasca clipa si sa spuna zvicnirea timpului fara sa schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc ii da dreptul celui sirguincios la indeplinirea unei dorinte si, cind sosi clipa sa plece de la moara, Lupul o invata pe Amena sa ceara Scutul Fermecat, care te apara de duhuri, de amagiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucura de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia sa-l ia singura. Scutul era pazit de cei doi colti de piatra care sprijina cerul din fata Morii si care nu se opresc niciodata. O singura secunda ii era ingaduit ca sa se strecoare si sa-si ia darul fagaduit. Mina Amenei decupa aerul fulgerind spre nemiscare. Cei doi colti de piatra se oprira si fata ridica fara teama Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se insuruba in aer si fata se trezi in fata Sfatului Batrinilor. De la cei 12 batrini afla despre libertatea sufletului:
---Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se afla sadit in fiece fiinta. Trebuie numai sa-l lasi sa dea roade si sa-l imparti cu ceilalti, asa cum izvorul imparte tuturor apa curata.
…Iar de la Baba Mare , desfacatoarea de farmece, invata Descintecul de Lumina, cu care se dezleaga orice vraja.
In lumea in care te afli, Amena, umbra insoteste lumina, noaptea se plimba in urma zilei, noroiul traieste ca sa hraneasca floarea. Lumea e o continua devenire, de aceea trebuie sa inveti sa eliberezi ce este curat din capcana care intineaza, sa redai zborul pasarii inlantuite. Descintecul schimba fata lucrurilor, folosind forta vicleana a Raului o intoarce catre Bine, prefacind intr-o clipa orice legatura intunecata in libertate.
Dar o intimplare schimba ordinea zilelor.
In noaptea nasterii Noului An o groaznica nenorocire se abatu asupra Imparatiei: paznicii hotarelor au adormit iar Intunecatul navali, sperind sa puna stapinire pe Tara. Lupul Alb se straduia din rasputeri sa-i tina piept:
--Amena, am fost prinsi nepregatiti… si nu stiu care va fi soarta bataliei. Vreau sa-ti deschid Poarta, asa cum ti-am promis… Sa nu uiti niciodata ce-ai invatat la noi! Pamintul este oglinda Cerului. Legea e aceeasi oriunde te-ai afla… Sa ne grabim! Caci, dupa ce vei trece voi inchide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hotii de soare sa nu poata urca in cer. Sufletele pamintenilor nu vor mai gasi niciodata drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresari. Clipa pe care o visase ani de-a rindul, clipa intoarcerii la Ain , sosise… Dar pretul i se parea prea mare… Nu putea parasi Tara care o crescuse cu rabdare si iubire acum cind Intunericul era gata sa o supuna si sa o inrobeasca:
---Opreste-te! Ramin si lupt alaturi de tine, pina vom birui! De la voi am invatat sa schimb cumpana sortii!
---S-ar putea sa nu biruim si atunci vei ramine pentru totdeauna pe Pamint.
---Spune-mi ce trebuie sa fac pentru a invinge?
---Mai este o scapare. La Stinca Salamandrelor isi aduce oile un pastor care a primit in dar Palosul Strabunilor. Cel care are Palosul, greu va fi invins in lupta dreapta. Alearga si roaga-l pe pastor sa ne ajute.
Ca vintul ce mina furtuna din urma alerga fata sa aduca ajutor Tarii care o ocrotise si ii daruise tainele ei… In fata ei, Stinca Salamandrelor isi usca muschiul verde in caldura soarelui. Pe pajistea din jurul stincii, pasteau mioare albe, pazite de un ciine. Un fir de melodie catifelata o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, linga un foc, fata zari un flacau care cinta din fluier. Privirea lui parea adincita, departe de parca ar fi vrut sa desluseasca o taina. Amena se opri ca fulgerata. Inima incepu sa-i bata nebuneste, de parca ar fi vrut sa iasa din piept si sa alerge in bratele celui care o privea incremenit.
Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.
Ani de-a rindul privise stelele, cautind-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemind-o la viata. Noapte de noapte adormise, sperind ca, intr-o zi, Ain o va stringe la pieptul lui ca odinioara, regasind-o. Si iata ca minunea intilnirii lor se intimpla acum pe acest Pamint al florilor si al izvoarelor curate. Simtea cum totul se invirte in jurul ei, in timp ce o fericire ii umplea sufletul. Ca sa ajunga pina la Ain invatase sa fie libera si sa iubeasca Adevarul mai presus de orice.
Dar ce face Ain in grota aceasta? De ce o priveste de parca ar vede-o pentru prima data?
---Cine esti tu, fata frumoasa ca zorile si ce urgie te urmareste si-ti inspaiminta privirea?
Ochii Amenei se umplura de lacrimi. Era cu putinta ca Ain sa nu o recunoasca? Isi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Intunericul, sus pe creste. Nu era timp de intrebari. In citeva cuvinte ii spuse pastorului despre pericolul care ameninta Imparatia Lupului Alb, rugindu-l sa-i vina in ajutor.
Fara sa stea pe ginduri, flacaul lua Palosul Strabunilor si alerga urmat de Amena catre locul infruntarii. Acolo lupta era apriga. Lupul Alb abia se mai zarea de naluci care se nasteau pretutindeni. Palosul voinicului se pravali ca un traznet peste cetele dusmane, risipindu-le in cele patru zari. Alaturi de el Amena ridica Scutul Fermecat, aparindu-l pe Ain de atacuri miselesti. Ea mai invatase de la Batrinul Ram taina sacra a Pamintului, a transformarii raului in bine: Priveste Amena si ia aminte la bunatatea fara margini a Pamintului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… In adincul lui binecuvintat, raul este transformat in seva hranitoare, vreascul in fruct aromat, frunzele cazute in forta care sustine padurea. Priveste si invata! Si, ori de cite ori vrajmasul se napustea asupra ei, il preschimba in porumbel alb si-l trimitea in lume sa poarte pacea.
Asa cum luptau alaturi, Lupul, Amena si Ain pareau a fi o singura radacina a unui neam. Una cite una nalucile se topeau in vazduh, asa cum ceata se topeste in miezul fierbinte al zilei. Daca vazu ca ii scad puterile si nu-i poate dovedi in lupta dreapta, Intunecatul, crezind ca forta le vine de la Soare , se gindi sa-i acopere fata luminoasa. O bezna rea invalui Pamintul si cumpana bataliei se apleca spre intuneric. Trei nopti grele ca un pacat, trei nopti cumplite incercara sa zdruncine credinta Pamintului in forta Luminii. Trei nopti nesfirsite ca foamea, Lupul Alb, Amena si Ain luptara fara sa vada, incercind sa-i biruie vrajmasia.
Dar in viltoarea luptei, flacaul izbi cu Palosul Scutul pe care fata il tinea in mina ridicata. Din izbitura tisni flacara unui fulger si, la lumina ei, voinicul zari bratara de la mina Amenei. Bratara sora geamana a lui!
Si atunci se intimpla minunea deplina a regasirii celor doi. Flacaul isi aminti! Cine este si de ce isi dorise sa se nasca pe Pamint! Isi aminti clipa in care o cioplise pe fata, de ziua in care o pierduse. Isi aminti ca este fiul Cerului si ca poarta in sine Lumina! Ain isi regasi natura sa divina si bezna incepu sa se retraga.
O singura secunda le-a fost de ajuns ca sa se regaseasca. Se priveau
---Amena de atita timp te caut!
---Si eu Ain, te astept de atita vreme!
---Ai trecut si ultima proba, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic sa deschida Poarta care duce catre adevarata Imparatie!
---Asadar, lupta a fost doar o proba?!
---O proba si inca o invatatura. Printii Noptii sint slujitorii Luminii. Ei apar atunci cind fiinta este pregatita sa vada. Caci intotdeauna acolo unde apare o umbra, exista in mod sigur si o mare lumina. Leacul se afla in inima Raului si fiecare batalie te face mai puternic!
Din curmatura muntilor aparu… Cerbul Instelat.
---Sint Sufletul Neamului Omenesc! Impreuna cu Lupul Alb calauzim omenirea catre desavirsire. O singura taina ti-a mai ramas ascunsa: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se afla Eternitatea…
Cerbul batu cu copita in pamint… Din radacina muntelui pe care se aflau se ridica spre Cer o coloana de lumina.
Axa Lumilor!!
---Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sint cele sapte chei ale curcubeului, cu care veti putea deschide pecetile portii… Trebuie sa stii, Amena, ca Poarta are sapte peceti, care se deschid cu cele sapte chei pe care le tii in mina. Iar fiecare pecete reprezinta un gind al Universului, o virtute, fara de care nimeni nu poate atinge Imparatia Cereasca. Prima este Ordinea, care mentine frumusetea lumilor… A doua Vointa, fara de care nu exista realizare… A treia este Intelepciunea, fundamentul pe care se inalta Universul… A patra este virtutea Intelegerii, a cincea este Rabdarea, a sasea este Adevarul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a saptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cind vei deschide ultima pecete, Pazitorul Pragului va va cere cuvintul de trecere.
--Si care este acest cuvint?
--Fata mea, ca si lumina, acest cuvint este in tine!
---Il stiu. Cuvintul de trecere este Iubirea!
Si numai ce rosti fata cuvintul ca totul in jur isi schimba infatisarea.
--Aceasta este forta iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindeca, rodeste, inalta! Este telul si Calauza deopotriva!
---Mergeti cu bine! le mai striga Lupul, in timp ce tinerii deschideau pecetile portii.
Dar, povestea Amenei si a lui Ain nu se incheie aici. Cind au ajuns in cerul impodobit cu riuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atit de tare, incit le-au sarbatorit intoarcerea o mie de zile si o mie de nopti. Lacrimile ingerilor s-au transformat in Roua de lumina care a cazut pe pamint transformindu- se in nestemate.”


SFIRSIT
pentru un nou inceput

Autor necunoscut