Tulburătorul " nu ştiu ce"

" Nu ştiu ce", "un nu ştiu ce plăcut", "a avea un ce", acest melancolic şi înfiorat "ce" indicibil, aflător la mijloc, la vama unde gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni îşi găsesc totuşi un hotar despărţitor, acest tulburător "nu ştiu ce" nematerializat niciodată, poate cel mai puţin reprezentabil dintre cuvinte, în planul simţurilor, acest misterios "nu ştiu ce" în care a rezidat totdeauna farmecul artei, care a stârnit întotdeauna în urma lui o noţiune destul de nelămurită încă: talentul; acest fascinant "nu ştiu ce", pe care nicio definiţie a poeziei nu l-a putut acoperi, mi s-a arătat deodată în faţă, pe când eram singur, şi mi-a zis:

- Eu nu mă pot înfăţişa ochilor tăi şi nici auzului tău pentru că eu nu sunt vedere şi nici auz. Eu locuiesc undeva între vedere şi auz, eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărţite între ele; eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, o tânjire de cunoaştere, o tânjire a simţurilor, tânjire a ideilor lui către perfecţiune.

- Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.

- A cunoaşte nu înseamnă şi a elucida. Eu semăn cu caprele. Dau lapte. Cine nu cunoaşte ce este aceea o capră? Cine nu poate deosebi o capră de o frunză? Dar de fapt şi de fapt ce este aceea o capră? Cine se poate lăuda că, într-adevăr cunoaşte ceea ce este o capră?

Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul, el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele...
Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.
Numai la această linie de cedare reciprocă a specificului poate exista comunicare. Eu sunt acel "nu ştiu ce", acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în auz şi auzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile...

- Fii binevenit, fii oaspete al înţelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfăţişezi, deşi n-ai înfăţişare. Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor. Încerc să te aduc la mine. Nu eu mă transpun după obiceiurile tale necunoscute mie, ci dimpotrivă, mândria de a fi constituit aşa cum sunt mă face să încerc să te supun simţurilor mele. Iată-te, te şi compar: tu eşti asemenea liniilor de forţă ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă, nu se pipăie, dar pilitura de fier le dăruieşte un trup şi atunci ele se pot vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta. Iată-te, cuvintele mele te întâmpină şi îţi dau un trup. Tu nu mai semeni cu acele particule de legătură între cuvinte care prin ele însele nu au nicio semnificaţie. Tu nu semeni cu "şi"; tu nu semeni cu "deci", tu nu semeni cu "fiindcă". Cuvintele mele îţi dau un trup, astfel te pot cunoaşte prin ele. Tu eşti speranţa de viitor a lucrurilor. Tu eşti inima omului în viitor, aşa cum prima înotătoare a peştelui din trecut, se pregătea să fie mâna omului de acum. Tu eşti ochiul omului din viitor, aşa cum prima celulă sensibilă la lumină se pregătea să devină ochiul omului de acum. Eu te cunosc, deşi nu te pot elucida pentru că aparţii unui limbaj desăvârşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către acestea.
Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidat, dar de elucidat, cu siguranţă nu vei fi elucidat. Goană după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-te, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină. Numai lumina, însă, elucidează lumina. Cunosc lumina şi tind să mă transform în lumină.

- Spunând despre mine lucruri, tu mă faci să fiu un vis de frumos al lucrurilor; spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor; eu mă aflu însă la vama dintre gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni.

-... Aşa cum tâmpla se află între ochi şi timpan. Tu eşti o aspiraţie, tu eşti un semn al viitorului locuind prezentul. Ca o dovadă că exişti este faptul că noi te naştem în poeziile noastre; ca o dovadă că noi te stăpânim este faptul că de la o generaţie la alta noi te facem mai concret. Nu numai viitorul îşi trimite antenele lui prin tine în noi. Prezentul însuşi aleargă spre tine, cucerindu-te prin idei, prin cuvinte, prin poezie."

Nichita Stănescu - "Fiziologia poeziei"

nichita stanescu - lectia despre cerc

Asculta mai multe audio diverse