Cioplitorul de stele

”Se spune ca departe, incit si gindului ii era greu sa ajunga pina acolo, traia un cioplitor de stele.
Numele lui era AIN. Lui i se daruise la nastere un har fara de seaman: sa ciopleasca ca nimeni altul. Si, pentru ca miinile lui ii erau atit de maiestre s-a hotarit ca el sa ciopleasca stele. De mii de ani, Ain cioplea si faurea stele asa cum sufletul ii soptea si, tot ce miinile atingeau, era neasemuit.
Iar stelele nu erau facute nici din marmura, nici din pietrele pretioase cunoscute pe pamint. Stelele erau cioplite de Ain din Lumina. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos - asemeni unei gradini inflorite.
Fiecare stea cioplita de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divina si fiecare stea avea parfumul ei.
Asa ca cine se plimba pe cararile Cerului, devenea pe nesimtite mai bun, mai iubitor si mai drept, pentru ca frumusetea - care il inconjura din toate partile - ii transforma inima.
Ain isi avea atelierul pe o stea care stralucea ca o nestemata si al carui izvor se afla in mina Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru ca in fiecare zi miinile lui modelau Lumina, dindu-i forma unei stele.
Dar veni o zi in care miinile lui nu mai cioplira nimic si Ain se simti trist si singur. Ii lipsea ceva… Degeaba incercara stelele sa-l incinte. Ain ii privea pe toti cu iubire, dar ochii ii erau tot mai tristi, iar miinile ii erau neputincioase. Intr-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Isi duse mina la piept, unde simtea o arsura si-si dadu seama ca inima ii era cea care murmura melodia aceea nemaiauzita.
O caldura nedefinita se zbatea in adincul fiintei sale. Nelinistit, lua dalta si se apuca de lucru. Alese cu atentie Lumina cea mai stravezie si incepu sa ciopleasca o stea. Dar lucrul nu-l multumea. Nu reusea sa faca ce sufletul lui tinjea. Simti ca inima il doare atit de tare, incit isi duse miinile acolo, incercind sa-si aline durerea. Causul palmelor i se umplu de o Lumina mai scinteietoare decit roua soarelui. Ain se trezi ca tine in mina o bucatica din inima lui. Miinile se grabira sa ciopleasca Lumina aceea vie, tulburatoare. Dar, ciudat! In loc sa ciopleasca o stea, asa cum le invatase Ain, miinile cioplira… o fata, cu ochii migdalati si parul numai inele! O fata cum numai dorul inimii lui putea naste.
Ain o privea tulburat si ochii i se umplura de lacrimi cind o simti vie. Era facuta din sufletul lui! Si un cer inflori in el cind ii auzi glasul.
--E bine aici la tine!
--Vei ramine cu mine?
--Desigur, doar sint o parte din tine si dorul tau m-a chemat! Dar, pentru inceput trebuie sa-mi dai un nume.
--Un nume… O sa-ti spun AMENA!
--Amena! Spuse ea, luindu-l de mina. De acum vom fi mereu impreuna, hotari ea.
Din clipa aceea, pentru Ain, viata incepu sa curga ca un riu de munte. Fiecare zi care incepea devenea un dans al zinelor. Nimic nu i se parea mai frumos ca glasul fetei, ca zimbetul ei. Mergeau peste tot impreuna, el invatind-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului si puteau sta de vorba cu sufletele lor.
--Priveste! De ce curcubeul are atitea culori?
--Sint doar sapte, Amena. Si fiecare culoare e de fapt o poarta catre o alta lume.
Pentru citeva clipe raminea tacua, adincindu-se in privirea lui nesfirsita. De unde sa stie ea ca fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rindul lui era o treapta care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, dupa care oricare suflet era insetat?
Ain era fericit, iar lucrul miinilor sale se desavirsea pe masura negraitei sale fericiri. Impreuna au mers si in Gradina Ingerilor, unde aleile erau pavate cu pietre pretioase, care mai de care mai sclipitoare. Toti ingerii venisera sa o vada si sa se bucure de zimbetul ei. Chiar Ingerul Blindetii i-a daruit un mugure de floare, iar Ingerul Frumusetii i-a sarutat ochii – sa-i straluceasca mereu. Si, pina la urma, ingerii ii tesura o rochie din fir de stea, cum nu se mai vazuse niciodata. Amena mai invata sa impleteasca prima ei coroana din flori celeste. Iar ca bucuria sa-i fie deplina, ingerii o lasara sa faca doua bratari din cele mai frumoase flori: una si-o puse pe mina ei, iar cealalta o prinse pe mina cioplitorului.
--Acum nu o sa ne pierdem niciodata. Bratarile noastre surori au sa ne tina mereu impreuna!
Ain zimbise, imbratisind-o: cum s-ar putea pierde, cind nu se desparteau niciodata? Pina noaptea tirziu, Amena ii povesti tot ce vorbise cu ingerii, tot ce o invatasera si ii aratasera.
--Ingerii stiu atit de multe! M-au invatat frumusetea din orice lucru. M-au suit in virful pomului cu fructe de aur si am putut vedea cele doua poteci de taina: poteca binelui si poteca raului. Acum stiu sa le deosebesc! Iar Ingerul Nevinovatiei mi-a spus…
--Ce ti-a spus, Amena?
Dar ea adormise ostenita de atitea intimplari.
Privirea ii aluneca pe bratara impletita din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodata? O singura primejdie ar fi fost… Groapa Neagra! De fapt nimeni nu stia ce se putea intimpla daca te inghitea gura ei. Dar in mod sigur ceva inspaimintator, caci nici unul din cei care cazusera acolo nu se mai intorsesera.
Dar, de ceea ce se temea, se intimpla. Intr-una din zile, pe cind hoinarea singura, prinsa de vraja norilor stralucitori, Amena nu lua seama ca se indepartase si ca era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodata. Si, tocmai cind se lasase prinsa de imbratisarea norilor, calca chiar in virtejul negru al Gropii, care o inghiti intr-o clipa. Cuprinsa de bezna ce o purta tot mai adinc, Amena incerca sa ceara ajutor, strigindu-l pe Ain, insa nimeni nu o putea auzi. Striga pina cind isi pierdu constiinta. Se trezi intr-un loc ciudat, dar… negrait de frumos.
Amena ajunsese pe Pamint, in Tara Negraita, despre care se auzise si in cerurile inalte, atit de frumoasa era! Frumusetea ei nu putea fi cuprinsa in cuvinte; si mai avea o melodie a ei, un Cintec al Slavei, pe care cine il auzea o data nu il mai putea uita nicicind.
Amena se ridica in picioare si nu apuca sa faca doi pasi, cind auzi doi vulturi:
--Priviti, a cazut din stele! Vino cu noi la Stinca Soimului, la adunarea Reginei!
Linga stinca se inalta un pom semet, in care se aflau o mie si una de regine, micute, cit sa le prinzi in palma, cu rochite fosnitoare si coronite scinteind de nestemate si avind fiecare in mina cite un sceptru de argint. In mijlocul lor statea Marea Regina.
Cu toti o priveau curiosi pe Amena, care le povestise tot ce i se intimplase de cind miinile lui Ain o cioplise din sufletul sau si pina cind cazuse in Groapa Neagra. Au hotarit sa ramina in Tara Negraita si sa invete legile Mamei Pamint ca sa poata fi acceptata in Imparatia Lupului Alb. Caci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetita s-ar putea intoarce in lumea stelelor.
Acolo, in mijlocul padurilor nesfirsite, alaturi de micile zine, Amena invata despre originea cereasca a sufletului, invata sa simta respiratia pietrei si sa-i pretuiasca truda ei de a creste. Dar, cel mai mult ii placea sa-l asculte pe Ram, batrinul intelept, ce-o invata taina tamaduitoare a plantelor, a cuvintului, a focului…
--Priveste, Amena, nu exista planta pe Pamint care sa nu fi primit harul tamaduirii. Cel care le cunoaste taina poate face mult bine.
--Cuvintul poate cladi lumi si poate narui imparatii. El este viata daca tisneste din inima Adevarului. De aceea pretuieste-l ca pe un dar sfint, pentru ca el sustine Creatia.
Iar Amena invata de la Ram cum sa pastreze cuvintul in Tacere pina se umple cu putere si apoi sa vindece sufletul celui in suferinta si, vindecindu-se sufletul, trupul pe data se intareste.
Seara tirziu, cind incepea dansul stelelor, Amena privea nesfirsirea boltii tulburata de dorul de cioplitor. Oare Ain o cauta ? Atunci simtea mina lui Ram mingiind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…
--Rabdare! Aici, pe Pamint, fiecare trebuie sa invete sa astepte. Cindva drumul tau se va impleti din nou cu drumul lui Ain. Calauza, nu uita, iti va fi intotdeauna IUBIREA!
Amena mai avea un prieten de care rar se despartea: Berbecul cu Lina de Aur din pestera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc si care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el afla ca, in zilele de miine ale timpului, intr-un tinut insorit in care traieste un Cerb Instelat, il va intilni pe cioplitor.
Si iata ca veni clipa despartirii. Era noaptea sfinta, cind poporul astepta nasterea anului. Amena era insasi frumusetea, iar mintea sa inflorise asemenea unei flori celeste, udata de roua fara de asemuire a invataturilor primite.
--E noaptea de vraja a lumii, Amena - spuse Marea Regina. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte. Te ascultam!
--As vrea sa ajung la Ain ! As vrea sa fim din nou impreuna, acolo unde se nasc stelele. Lasati-ma sa plec spre Imparatia Lupului Alb!
--Credeam ca vei uita, ca vei ramine cu noi! Cu totii te-am indragit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea sa uite inceputul ei? …
--Vino, se auzi glasul abia murmurat al Inteleptului Ram. Si numai ce mina lui ii atinse umarul, ca se si trezira amindoi in interiorul pesterii vii, in fata unei oglinzi de clestar.
--A sosit Timpul! Drumul spre Imparatia Lupului Alb se afla in fata ta. Oglinda este usa prin care vei intra in labirintul pesterii. Nimeni nu te va insoti in intunericul pesterii. Foloseste fiecare cuvint pe care ti l-am spus si, mai ales, nu te lasa cuprinsa de frica. Daca esti gata intra acum in oglinda din fata ta, gaseste Calea si fii fericita! Totul sta in puterea si credinta ta!
Amena , respirind adinc, pasi in clestarul straveziu al oglinzii si fu inconjurata de bezna. Nimic care sa-i arate drumul… Incepu sa paseasca pipaind peretii cu miinile. De sute de ori fu nevoita sa se intoarca din cotloanele infundate. De sute de ori isi simti picioarele alunecindu-i in gol. Citeodata avea impresia ca se misca in cerc. Se lupta cu disperarea, cu deznadejdea care-i ingrozea sufletul. Atunci il auzea pe Ram: “Nu te lasa prada lor, altfel or sa-ti secatuiasca puterile. Fii mereu tu insati!” Fata se oprea, respira adinc si pornea mai departe.
--Doamne! Cit este de intuneric!
Intunericul este o alta forma a luminii, Amena… ii raspundea din amintire vocea blinda a lui Ram. Lacrimi fierbinti spalara ochii Amenei. Cum sa transforma bezna in lumina? Cum?
--Cauta Lumina in tine, Amena, nu in afara ta, daca vrei cu adevarat sa o vezi si sa nu o pierzi niciodata…
Si atunci Amena se retrase in fiinta ei, asteptind miracolul regasirii luminii. Rabdarea ii fu pusa la grea incercare. Parea a fi pierduta definitiv in bezna. Se ghemui din ce in ce mai adinc in ea, fara gind, ostenita. Dar iata ca ceva tainic incepu a se desface in interiorul sufletului ei, trudindu-se sa iasa afara. Si munca era atit de zvircolitoare, iar acel ceva atit de frumos, incit pe obrajii fetei incepura sa curga lacrimi si, deodata… vazu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reusisera sa o vada pina acum. Intre ea si Lumina statuse spaima, descurajarea. Abia acum isi dadu seama Amena ca propria ei fiinta era purtatoarea de Lumina, pentru ca din aceasta Lumina fara seaman fusese facuta. Lumina dinlauntrul ei se revarsa in cascade vii, triumfatoare, alungind spaima si, odata cu ea, intunericul. Iar cel care isi vede Lumina zidita in propria inima nu poate fi infrint de nimic! Si peretii labirintului se luminau, iar calea se deschidea in fata ei fara obstacole. Strabatu pe rind sapte sali scinteind de podoabe. Si fiecare sala o impodobea pe Amena cu o noua minune, sporindu-i frumusetea si intelepciunea.
In vremea aceasta Ain o cauta cu disperare pe Amena. Deznadejdea ii cuprinse inima. Nimic parca nu mai avea rost in viata lui. Bucuria care ii umpluse casa odata se stinse, asa cum lumina se stinge cind apune soarele. Casa devenise pustie ca un cring fara pasari. Ceva in fiinta lui disparuse fara veste si el isi simtea sufletul golit de putere.
--Ar putea vorbi cu Universul, susotira doua stelute.
--Numai el l-ar putea ajuta.
Ain ridica ochii spre ele, in timp ce un licar de speranta se aprinse in inima lui. Si, fara sa stea pe ginduri, o lua la fuga catre Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decit in fata lui. Acesta il privi cu bunatate si intelegere.
--Stiu ce vint napraznic te-a purtat pina la mine, rosti abia soptit. Imi pare rau, dar fetita a cazut in Groapa Neagra.
--Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…
--Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pamint.
--Pe Pamint? Acolo unde se nasc sufletele ca sa invete Legea?
--Da, cioplitorule. Groapa Neagra este o Poarta prin care trebuie sa treaca cei care vor sa creasca. Fiecare nastere este doar o treapta pe care o urca catre Lumina.
--Si ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
--Nu, Ain! Amena nu poate cunoaste uitarea pe care sufletele o capata doar in pintecele mamei pamintene. Atita doar ca ii va fi foarte greu, nespus de greu sa gaseasca drumul inapoi. S-ar putea sa rataceasca mii de ani…
--Invata-ma cum sa ajung pe Pamint! Trebuie sa o gasesc pe Amena, cu orice pret!
--Greu lucru imi ceri… Ca sa ajungi pe Pamint va trebui sa inveti sa te nasti si sa mori; sa inveti sa alegi intre realitate si iluzie; sa inveti cum sa treci printre doua porti ale nasterii si ale mortii, pentru ca altfel vei ramine pe tarimul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui sa uiti: sa uiti cine esti, de unde vii, sa uiti de ce ai coborit pe Pamint. Vei uita lumea noastra, chiar si pe Amena. Pentru ca te nasti minat de dorinta vei uita Imparatia si va trebui sa ti-o reamintesti, singur, fara alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cit trudesc oamenii, cite vieti irosesc pina reusesc sa intrezareasca scinteia aprinsa in propria lor fiinta, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
--Da, pot! Fara Amena viata mea nu-si mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decit Frumusetea insasi a adus-o la viata! Ajuta-ma sa ma nasc pe Pamint!
--Fie, Ain! Exista o cale, dar la nasterea ta vei uita totul… Vei primi o saminta de trup pe care va trebui sa o cresti dupa legile vietii pamintene… Va trebui sa-ti reamintesti singur, cum sa respiri, cum sa mergi, cum sa te inalti… Daca te incumeti… platesti pretul…
--Pretul? Care pret? Orice, cere-mi orice!!
--Ain, trebuie sa-mi dai harul tau de a ciopli ca nimeni altul!
--Darul dintii? Darul destinului? Privirea lui Ain se adinci in abis cind hotari: daca acesta este pretul, ma invoiesc!
Universul intinse mina dreapta spre el si o spirala argintie de lumina il cuprinse pe Ain, rotindu-se in jurul lui, luind cu ea darul de pret al flacaului. Ain simti ca se scufunda in bezna tuturor beznelor, dupa care uita totul.
Soarta te-a nascut,
Prunc nemaivazut,
Si te-a chemat
Si te-a imbaiat
In izvor de munte
Cu plete carunte,
Pruncule-nstelat
Sa te faci barbat
Si sa cresti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvintat! Ai primit Solia
Sa ne aperi cintul
Sa respecti Cuvintul
Neamului de Soarta
Ca sa-l treci prin Poarta
Mingiiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tina,
Neamului de lumina…
Pruncu-le astepta,
Trecura ani si ani, iar pruncul crestea, se facea tot mai frumos, mai puternic si mai intelept. Glasul ii era mingiietor ca o raza de soare, bratele lui faceau dreptate fara sa raneasca, iar ochii cind te priveau, se transformau in doua izvoare de iubire nesfirsita.
Citeodata insa, seara tirziu, flacaul devenea tacut, tacut ca stincile, tacut si trist. Simtea un dor sfisietor, ca o arsura, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neimplinire ii lacrima ochii, dar deslusit nu putea spune ce-i lipseste. Isi mingiia atunci bratara impletita din flori nemuritoare cu care se nascuse. Ar fi trebuit sa fie fericit, dar nu era.
Tinutul in care se nascuse Ain era tinutul Cerbului Instelat, tinut in care putea vedea dansind spiridusi si zine cind zorii se nasteau. Se spunea ca Cerbul pazea o Imparatie de taina in care nu putea intra oricine, caci acolo, povesteau batrinii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb insa nu l-a vazut nimeni. Cindva, in vremuri aproape uitate, cind sufletele oamenilor erau ca bobul de roua, Cerbul se arata nemuritorilor. Cei care l-au vazut, povestira ca frumusetea lui intrecea orice inchipuire! O singura privire a Cerbului te putea face sa intelegi sensul vietii, putea opri roata Timpului si putea sa-ti dezvaluie taina Adevarului.
ntr-o zi, o intimplare ciudata il purta pe baiat pe niste locuri pe care nu le mai calcase niciodata. Intr-o noapte, pe cind facea de straja, un urs reusi sa fure o mioara. Flacaul se luase dupa urs si alerga dupa el pina rasari soarele. Ursul lasa mioara nevatamata si-l privea pe baiat rugator, parca cerindu-i ajutor. Atunci vazu ca totul in jur era scaldat in aburi de lumina albastra, iar iarba, florile si copacii aveau culori ciudate, fumurii. Il urma pe urs pina la o pestera, unde zacea pe un pat de ierburi uscate, un barbat cu barba carunta, care gemea incetisor. Baiatul incepu sa-l maseze asa cum il invatasera batrinii, alungind boala din corpul barbatului. Apoi scoase de la briu un saculet cu ierburi de leac, din care facuse o fiertura aromata din care ii dadu sa bea. Se scursera citeva ore bune pina cind barbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.
--Iti multumesc, flacaule! Dar de unde esti? Pe la mine rar urca cineva!
--Sint de jos, din Vale. Daca nu ma aducea ursul, nici eu n-as fi ajuns prin aceste locuri.
--Putini oameni se incumeta sa urce la Stinca Dorului ! Eu sint cioplitor de icoane.
--Un cioplitor de icoane?!
--Da, nu ai vazut niciodata cum se ciopleste lemnul?
--Nu… si o amintire i se zbatea in suflet, ca o parere si il durea ca nu o poate aduce la lumina.
Mosu lua o bardita si o bucata de lemn. Miinile lui pareau ca vrajite; mingiiau cu dalta lemnul si, incetul cu incetul, lucrul se desavirsi.
--Hai, incearca!
Flacaul isi simtea palmele transpirind de emotie! Dar, ce ciudat! In clipa in care incepu sa lucreze, i se paru ca isi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, sa-si poata atinge taina ce-i plinge in suflet. Miinile i-o luara inainte. Ciopleau cu dibacie, cu maiestrie, de parca dintotdeauna numai asta facusera.
Batrinul il privea uluit. Chipul daltuit de baiat parea coborit din ceruri, parea facuta din Lumina.
--Icoana ta intrece orice frumusete, toate icoanele din Palatul Cerbului!
--Al Cerbului Instelat? L-ai vazut pe Cerb?
--Eu ii cioplesc icoanele cu care isi impodobeste Palatul.
--Deci Cerbul exista… si ochii i se umezira.
--Cum sa nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei sa-l vezi iti voi arata unde obisnuieste sa vina. Daruieste-i icoana pe care ai cioplit-o si el iti va indeplini o dorinta.
„O sa poata sa vada Cerbul. O sa-i poata vorbi! Il va putea ruga orice!”
--„Cere-i Palosul Strabunilor!” auzi Glasul Inimii. „Palosul Vrajit… Acela care il are, nu va putea fi invins.”
Flacaul lua in miini icoana si se lasa purtat de batrin spre locul unde va urma sa vina Cerbul. Deodata, aerul isi schimba culoarea. Ceva viu si luminos il umplea, hranindu-l, in timp ce o pace infinita cuprinse totul, ca o imbratisare. Nu dupa multa vreme aparu si Cerbul. Era aidoma cum il visau batrinii pastori: mindru, cu coarne instelate. Cind Cerbul il cerceta cu ochii, simti ca o putere fara margini il cuprinse si-i toarna tarie in trup. Fara sa rosteasca vreun cuvint, flacaul aseza la picioarele Cerbului icoana.
--Iti multumesc, fiu al pastorului, pentru darul miinilor tale…
--Ma cunosti?
--Te stiu de cind ciopleai Lumina si mai de demult chiar. Iti stiu ziua de miine si cele care vor urma. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte, orice vrei… Cere-mi un singur lucru si acela va fi al tau…
--Ai vrea sa-mi dai Palosul Strabunilor?
--Bine ai ales, al tau sa fie si nu uita: harul de pret al Palosului, nu in tais sta ci in Iubire… si Cerbul disparu intr-o clipa.
Daca la picioarele lui nu ar fi stralucit Palosul dorit ar fi putut spune ca totul nu a fost decit un vis frumos.
Viata barbatului isi urma cursul stiut, dar cu singura deosebire ca acum cel mai mult ii placea sa ciopleasca icoane. Il mai incerca si acum dorul ascuns in inima, setea aceea de ceva nedeslusit, doar ca de la o vreme, i se parea ca alinarea ii este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor ii soptea in taina ca ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme ii placea baiatului sa-si poarte oile la Stinca Salamandrelor , unde obisnuiau sa vina sa se rasfete salamandrele stropite cu smaralde si topaz. Flacaului ii placea sa le asculte povestile adevarate din lumea lor cu zine si spiridusi. Si astfel afla ca, undeva, dincolo de Valea Cerbului Instelat, s-ar afla Imparatia Lupului Alb, imparatie a Pacii si a Iubirii, in care cel care e vrednic sa intre cunoaste desavirsirea. Si tot acolo, povestise o salamandra aurie, ar fi venit din stele o fata frumoasa ca un cintec, pe care Lupul o invata Legea, Legea care te face liber si nemuritor.
Cind auzise despre fata inima ii tresarise tulburata si, de atunci, dorinta de-a vedea macar o clipa fata, ii rapi linistea noptilor.
Stinca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cita deosebire intre Tara Marii Regine si aceste locuri! Doar munti, munti nesupusi decit departarilor. Simteai, respirind aerul lor, cum devii o parte a maretiei lor, ca acolo iti sint radacinile si ca poti sorbi liber din izvorul vietii.
Amena privea cu nesat umplindu-si sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumusete si forta. In fata ei statea, privind-o cu blindete, un Lup cu blana alba, stralucitoare:
--Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine si dorul tau. Asculta cu atentie, Amena! Tara aceasta s-a nascut din impreunarea Luminii cu Pamintul. Oamenii sint pastratorii tainelor lumii, ursitorii semintiilor care alcatuiesc omenirea; ei se nasc Calauze si stiu sa poarte sufletele insetate catre Fintina cu Apa Vie; ei stiu sa umble pe Poteca Fulgerului, asa cum mergi pe oricare poteca de munte. Din trupul acestei tari s-a nascut izvorul alb si luminos al Iubirii, cu care este alaptat intreg neamul omenesc… Si este Leaganul Pamintului pentru ca este de-a pururi nascatoare de pace… de frumusete… de bucurie. Ca sa fii acceptata va trebui sa te joci cu tainele acestui Pamint si sa-l convingi pe Cerb sa-ti dea Cheile Curcubeului… Iar cind va veni timpul, eu insumi iti voi deschide drumul catre stele.
---Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor sapte Imparatii?
---Da, Amena. Stiai despre ele?
---De la Ain , de la cel care m-a cioplit din cintecul inimii lui…
--Ai sa-l gasesti pe cioplitorul de stele asa cum izvorul nu poate fi despartit de apa pe care-o daruie lumii, tot asa nu pot fi despartiti cei care se iubesc… Dar, pentru inceput ai sa stai la Moara Timpului , acolo unde se macina clipele ca niste boabe de griu.
Si fata ucenici la Batrinul Morar , invatind cum sa foloseasca saminta timpului, ca aceasta sa dea rod bogat, sa adune orele intr-o singura respiratie si sa tese din ele vesmintele eternitatii; sa incremeneasca clipa si sa spuna zvicnirea timpului fara sa schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc ii da dreptul celui sirguincios la indeplinirea unei dorinte si, cind sosi clipa sa plece de la moara, Lupul o invata pe Amena sa ceara Scutul Fermecat, care te apara de duhuri, de amagiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucura de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia sa-l ia singura. Scutul era pazit de cei doi colti de piatra care sprijina cerul din fata Morii si care nu se opresc niciodata. O singura secunda ii era ingaduit ca sa se strecoare si sa-si ia darul fagaduit. Mina Amenei decupa aerul fulgerind spre nemiscare. Cei doi colti de piatra se oprira si fata ridica fara teama Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se insuruba in aer si fata se trezi in fata Sfatului Batrinilor. De la cei 12 batrini afla despre libertatea sufletului:
---Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se afla sadit in fiece fiinta. Trebuie numai sa-l lasi sa dea roade si sa-l imparti cu ceilalti, asa cum izvorul imparte tuturor apa curata.
…Iar de la Baba Mare , desfacatoarea de farmece, invata Descintecul de Lumina, cu care se dezleaga orice vraja.
In lumea in care te afli, Amena, umbra insoteste lumina, noaptea se plimba in urma zilei, noroiul traieste ca sa hraneasca floarea. Lumea e o continua devenire, de aceea trebuie sa inveti sa eliberezi ce este curat din capcana care intineaza, sa redai zborul pasarii inlantuite. Descintecul schimba fata lucrurilor, folosind forta vicleana a Raului o intoarce catre Bine, prefacind intr-o clipa orice legatura intunecata in libertate.
Dar o intimplare schimba ordinea zilelor.
In noaptea nasterii Noului An o groaznica nenorocire se abatu asupra Imparatiei: paznicii hotarelor au adormit iar Intunecatul navali, sperind sa puna stapinire pe Tara. Lupul Alb se straduia din rasputeri sa-i tina piept:
--Amena, am fost prinsi nepregatiti… si nu stiu care va fi soarta bataliei. Vreau sa-ti deschid Poarta, asa cum ti-am promis… Sa nu uiti niciodata ce-ai invatat la noi! Pamintul este oglinda Cerului. Legea e aceeasi oriunde te-ai afla… Sa ne grabim! Caci, dupa ce vei trece voi inchide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hotii de soare sa nu poata urca in cer. Sufletele pamintenilor nu vor mai gasi niciodata drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresari. Clipa pe care o visase ani de-a rindul, clipa intoarcerii la Ain , sosise… Dar pretul i se parea prea mare… Nu putea parasi Tara care o crescuse cu rabdare si iubire acum cind Intunericul era gata sa o supuna si sa o inrobeasca:
---Opreste-te! Ramin si lupt alaturi de tine, pina vom birui! De la voi am invatat sa schimb cumpana sortii!
---S-ar putea sa nu biruim si atunci vei ramine pentru totdeauna pe Pamint.
---Spune-mi ce trebuie sa fac pentru a invinge?
---Mai este o scapare. La Stinca Salamandrelor isi aduce oile un pastor care a primit in dar Palosul Strabunilor. Cel care are Palosul, greu va fi invins in lupta dreapta. Alearga si roaga-l pe pastor sa ne ajute.
Ca vintul ce mina furtuna din urma alerga fata sa aduca ajutor Tarii care o ocrotise si ii daruise tainele ei… In fata ei, Stinca Salamandrelor isi usca muschiul verde in caldura soarelui. Pe pajistea din jurul stincii, pasteau mioare albe, pazite de un ciine. Un fir de melodie catifelata o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, linga un foc, fata zari un flacau care cinta din fluier. Privirea lui parea adincita, departe de parca ar fi vrut sa desluseasca o taina. Amena se opri ca fulgerata. Inima incepu sa-i bata nebuneste, de parca ar fi vrut sa iasa din piept si sa alerge in bratele celui care o privea incremenit.
Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.
Ani de-a rindul privise stelele, cautind-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemind-o la viata. Noapte de noapte adormise, sperind ca, intr-o zi, Ain o va stringe la pieptul lui ca odinioara, regasind-o. Si iata ca minunea intilnirii lor se intimpla acum pe acest Pamint al florilor si al izvoarelor curate. Simtea cum totul se invirte in jurul ei, in timp ce o fericire ii umplea sufletul. Ca sa ajunga pina la Ain invatase sa fie libera si sa iubeasca Adevarul mai presus de orice.
Dar ce face Ain in grota aceasta? De ce o priveste de parca ar vede-o pentru prima data?
---Cine esti tu, fata frumoasa ca zorile si ce urgie te urmareste si-ti inspaiminta privirea?
Ochii Amenei se umplura de lacrimi. Era cu putinta ca Ain sa nu o recunoasca? Isi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Intunericul, sus pe creste. Nu era timp de intrebari. In citeva cuvinte ii spuse pastorului despre pericolul care ameninta Imparatia Lupului Alb, rugindu-l sa-i vina in ajutor.
Fara sa stea pe ginduri, flacaul lua Palosul Strabunilor si alerga urmat de Amena catre locul infruntarii. Acolo lupta era apriga. Lupul Alb abia se mai zarea de naluci care se nasteau pretutindeni. Palosul voinicului se pravali ca un traznet peste cetele dusmane, risipindu-le in cele patru zari. Alaturi de el Amena ridica Scutul Fermecat, aparindu-l pe Ain de atacuri miselesti. Ea mai invatase de la Batrinul Ram taina sacra a Pamintului, a transformarii raului in bine: Priveste Amena si ia aminte la bunatatea fara margini a Pamintului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… In adincul lui binecuvintat, raul este transformat in seva hranitoare, vreascul in fruct aromat, frunzele cazute in forta care sustine padurea. Priveste si invata! Si, ori de cite ori vrajmasul se napustea asupra ei, il preschimba in porumbel alb si-l trimitea in lume sa poarte pacea.
Asa cum luptau alaturi, Lupul, Amena si Ain pareau a fi o singura radacina a unui neam. Una cite una nalucile se topeau in vazduh, asa cum ceata se topeste in miezul fierbinte al zilei. Daca vazu ca ii scad puterile si nu-i poate dovedi in lupta dreapta, Intunecatul, crezind ca forta le vine de la Soare , se gindi sa-i acopere fata luminoasa. O bezna rea invalui Pamintul si cumpana bataliei se apleca spre intuneric. Trei nopti grele ca un pacat, trei nopti cumplite incercara sa zdruncine credinta Pamintului in forta Luminii. Trei nopti nesfirsite ca foamea, Lupul Alb, Amena si Ain luptara fara sa vada, incercind sa-i biruie vrajmasia.
Dar in viltoarea luptei, flacaul izbi cu Palosul Scutul pe care fata il tinea in mina ridicata. Din izbitura tisni flacara unui fulger si, la lumina ei, voinicul zari bratara de la mina Amenei. Bratara sora geamana a lui!
Si atunci se intimpla minunea deplina a regasirii celor doi. Flacaul isi aminti! Cine este si de ce isi dorise sa se nasca pe Pamint! Isi aminti clipa in care o cioplise pe fata, de ziua in care o pierduse. Isi aminti ca este fiul Cerului si ca poarta in sine Lumina! Ain isi regasi natura sa divina si bezna incepu sa se retraga.
O singura secunda le-a fost de ajuns ca sa se regaseasca. Se priveau
---Amena de atita timp te caut!
---Si eu Ain, te astept de atita vreme!
---Ai trecut si ultima proba, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic sa deschida Poarta care duce catre adevarata Imparatie!
---Asadar, lupta a fost doar o proba?!
---O proba si inca o invatatura. Printii Noptii sint slujitorii Luminii. Ei apar atunci cind fiinta este pregatita sa vada. Caci intotdeauna acolo unde apare o umbra, exista in mod sigur si o mare lumina. Leacul se afla in inima Raului si fiecare batalie te face mai puternic!
Din curmatura muntilor aparu… Cerbul Instelat.
---Sint Sufletul Neamului Omenesc! Impreuna cu Lupul Alb calauzim omenirea catre desavirsire. O singura taina ti-a mai ramas ascunsa: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se afla Eternitatea…
Cerbul batu cu copita in pamint… Din radacina muntelui pe care se aflau se ridica spre Cer o coloana de lumina.
Axa Lumilor!!
---Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sint cele sapte chei ale curcubeului, cu care veti putea deschide pecetile portii… Trebuie sa stii, Amena, ca Poarta are sapte peceti, care se deschid cu cele sapte chei pe care le tii in mina. Iar fiecare pecete reprezinta un gind al Universului, o virtute, fara de care nimeni nu poate atinge Imparatia Cereasca. Prima este Ordinea, care mentine frumusetea lumilor… A doua Vointa, fara de care nu exista realizare… A treia este Intelepciunea, fundamentul pe care se inalta Universul… A patra este virtutea Intelegerii, a cincea este Rabdarea, a sasea este Adevarul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a saptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cind vei deschide ultima pecete, Pazitorul Pragului va va cere cuvintul de trecere.
--Si care este acest cuvint?
--Fata mea, ca si lumina, acest cuvint este in tine!
---Il stiu. Cuvintul de trecere este Iubirea!
Si numai ce rosti fata cuvintul ca totul in jur isi schimba infatisarea.
--Aceasta este forta iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindeca, rodeste, inalta! Este telul si Calauza deopotriva!
---Mergeti cu bine! le mai striga Lupul, in timp ce tinerii deschideau pecetile portii.
Dar, povestea Amenei si a lui Ain nu se incheie aici. Cind au ajuns in cerul impodobit cu riuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atit de tare, incit le-au sarbatorit intoarcerea o mie de zile si o mie de nopti. Lacrimile ingerilor s-au transformat in Roua de lumina care a cazut pe pamint transformindu- se in nestemate.”


SFIRSIT
pentru un nou inceput

Autor necunoscut