.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




joi, 24 noiembrie 2022

Creierul îndurerat

 


"
Doliu reface arhitectura creierului
Este dificil să înveți să trăiești fără cel pierdut, dar nu poti evita asta.
În durere, creierul nostru trebuie să se recalibreze pentru a funcționa într-o lume fără persoana iubită.
Ce se întâmplă cu neuronii care s-au dezvoltat special pentru a răspunde la prezența persoanei iubite cand aceasta dispare?
Evitând sentimentele dureroase, nu dai creierului tău posibilitatea de a învăța să le gestioneze.
"Durerea face parte din viață."
O metaforă utilă pentru viață și pentru durere.
„Gândindu-ne la doliu ca la o formă de învățare, face durerea puțin mai familiară și ne ajută să înțelegem”, a spus psihologul Mary-Frances O'Connor, autoarea cărții : 
"Creierul îndurerat: știința surprinzătoare a modului în care învățăm din dragoste și pierdere.’’
Înainte de a începe să studieze durerea, O’Connor avea convingeri banale despre aceasta. 
„Am avut o viziune foarte tradițională că acesta este un eveniment care ni se întâmplă și așa că trebuie să reacționăm la acest stres și să ne recuperăm.”
Dar a ajuns curând să înțeleagă că durerea nu era doar un plus de stres, este mai important, este o pierdere profundă, și la nivel fiziologic. 
„Nu mi-a trecut prin cap că creierul trebuie să se adapteze la pierderea persoane iubite care ne oferea confort și recompensă, și că trebuie să ne dăm seama cum să trăim în lume cu acea absență.”
A învăța să trăiești cu absența este lectia primordială din Durere!
Durerea este ca o grădinița in haos.
Durerea în prima parte este un haos pentru toți, pe plan intern. Creierul nostru se învârte ca un hard disk rupt încercând să localizeze persoana pe care am pierdut-o. 
Parcurgem scenariu după scenariu, totul se termină cu supraviețuirea celui iubit. 
Noi ne luptăm să dăm sens unui viitor de neimaginat. 
Și toate acestea în timp ce trăim și necesitățile vieții: trezirea, dușul, hrănirea. 
Sau trebuie să facem sarcini mai complexe - să lucrăm, să fim părinți și să ne implicăm cu ceilalți.
La începutul durerii, acest haos este în regulă. 
Este dureros, dar nu surprinzător. 
Durerea timpurie este ca o grădiniță scăpată de sub control, cu gânduri și emoții noi si dificile care se găsesc în creier. 
Este de mirare că durerea este și epuizantă fizic? 
„Este ca și cum ai încerca să înveți calculul în timp ce alergi și un maraton”, a spus O’Connor – de aici, ,,ceața’’ creierului de care suferim mulți dintre noi.

Doliu neuronal.
Creierul nostru cheltuiește energie doar căutând pe cei dragi pierduți. 
Cercetătorii au identificat ceea ce ei numesc „aici, acum, aproape” neuroni care au evoluat pentru a ne ajuta să ținem evidența celor dragi de care depindem. 
Când prezența corporală a persoanei dragi dispare brusc (și se simte brusc, chiar și atunci când este de așteptat), creierul nostru nu se oprește să uite imediat. 
Ei trebuie să învețe în timp că persoana respectivă nu mai este aici, acum, aproape.
Și, studiind relațiile, cercetătorii au observat ceea ce ei numesc „neuroni de abordare a unui partener” în amigdală. 
Aceștia sunt „neuroni care se declanșează în mod special pe măsură ce te apropii de partenerul tău”, spune O’Connor. 
„Pe măsură ce legăturile devin mai puternice, există mai mulți neuroni.” 
Ce se întâmplă cu acei neuroni când persoana iubită dispare? 
Încă nu știm. 
Acest domeniu de cercetare este destul de nou, iar studiile longitudinale nu au fost finalizate.

Mindfulness și Durere
Creierul nostru trebuie, de asemenea, să învețe să gestioneze emoțiile intense, inclusiv tristețea și emotiile care o însoțesc: vinovăție, ruminare și regret. 
În timp ce tristețea este inevitabilă și sănătoasă, emoțiile de vinovăție, ruminare și regret, împiedică vindecarea. 
O ipoteză presupune că ruminația este o modalitate de a încerca să evităm tristețea sfâșietoare a durerii pure, fie distrăgându-ne atenția cu vinovăție și regret, fie trăind într-un la-la-land cu rezultate mai bune.
„Toate acele povești pe care ni le spunem nouă înșine, acele realități virtuale pe care le inventăm, toate acele povești se termină cu „și apoi a trăit iubită/ iubit...”, a spus O’Connor. 
„Dar desigur, aceasta nu este realitatea. 
Pe cât de profund dureros este să înfrunți pierderea, mai este și lumea în care trăiești acum. 
Petrecerea mult timp în această lume imaginara nu ne ajută să ne conectăm cu oamenii din jurul nostru, nu ne ajută să ne dăm seama ce este necesar să facem astăzi.”
Astăzi, aici, acum, este locul în care poate fi găsită puțină liniște: da, a plecat, dar cerul este albastru și există o pasăre care se scaldă în apă și cafeaua mea este fierbinte. 
Aș prefera să fie aici să se bucure de dimineața cu mine? 
Desigur. 
Dar nu este, și dorința aduce doar durere.
Aceasta este o practică de mindfulness, de a observa când mintea ta rătăcește spre pasaje întunecate și de a o aduce înapoi în momentul prezent. 

Recablare neuronală
Neuronii care se declanșează împreună se conectează împreună, așa că strategia mea pentru durere a fost să alung vinovăția, ruminarea și regretul iar și iar. 
Nu vreau ca creierul meu să mă ducă în locuri întunecate de fiecare dată când mă gândesc la Tom. 
Când mintea mea începe să meargă pe o cale întunecată, voi spune, adesea, cu voce tare: 
„Este prea târziu”. 
Uneori blochez gândurile cu o vizualizare a ceva care îl reprezintă pe Tom pentru mine, sau, mai bine, o amintire iubitoare despre el, pentru a întări acea conexiune neuronală.
Poate că sună oarecum clinic. 
Crede-mă: au fost și multe plânsuri si durere strivitoare. 
Dar valurile de durere sunt altceva pe care învățăm să gestionăm. 
În primele luni după moartea lui Tom, am ținut lacrimile la distanță, temându-mă că, odată dezlegate, nu se vor opri niciodată. 
În cele din urmă, barajul s-a rupt, dar am învățat că, având spațiu(temporalitatea), până și cele mai primare vaiete s-au stins în cele din urmă. 
Au venit și au trecut prin mine. 
Așa că, când am simțit nevoia de a plânge, am plâns până când s-a oprit plânsul, ceea ce a făcut întotdeauna, până data viitoare, când l-am lăsat să se miște din nou prin mine. 
Folosesc în continuare această abilitate pentru că lacrimile nu s-au terminat încă și s-ar putea să nu se termine niciodată. 
M-am priceput să plâng discret în supermarketuri și în alte locuri publice. 
(Ochelari de soare, desigur.)
Nu ocoli acest nivel de învățare.
Este important de remarcat că a ține la distanță adevărata durere a durerii, cu droguri sau alcool sau muncă sau ruminare sau orice folosești pentru a scăpa nu este același lucru cu a o gestiona. 
Sigur, a face pauze de la durere este perfect. 
Am făcut devreme o călătorie de o săptămână, fugind de durere cât am putut, înainte de a mă întoarce acasă pentru a lăsa plânsul să înceapă.
Dar evitarea pe termen lung a durerii nu vă învață creierul cum să o proceseze. 
Să stai singur acasă nu ajută creierul tău să învețe cum să funcționeze în lume fără iubitul/iubita ta. 
Evitarea locurilor, a oamenilor sau a activităților care îți amintesc de persoană „ne scot din viața noastră de zi cu zi”, spune O’Connor. „Ne împiedică să avem interacțiunile profunde și adesea semnificative pe care le putem avea.” 
Este recomandat să solicitați sprijin pentru a face față locurilor sau activităților de care vă temeți si a parcurge doliul.
Durerea pierderii nu e o lectie usoara; este o sarcină lungă și dificilă, iar lecțiile vin in diverse ocazii și la început. 
Când persoana iubită a murit, harta din care a lucrat creierul nostru – atât a lumii noastre interioare, cât și a celor exterioare – a fost profund modificată. 
Pentru o vreme, neuronii se declanșează în toate direcțiile, încercând să dea sens lucrurilor. 
În cele din urmă – și putem ajuta – ei fac noi conexiuni pe măsură ce își învață drumul în jurul acestui nou teren.
„Desigur, învățarea durează mult, desigur, învățarea este frustrantă, desigur, nu poți învăța totul în prima zi”, spune O’Connor. „Învățarea reprezintă noi conexiuni neuronale, iar creierul tău este acolo pentru a te sprijini să înveți.”

Adaptare dupa ,,How Grief Rewires the Brain’’, 
autor Sophia Dembling (Psychlogy Today)

Un comentariu:

  1. Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi.- Emil Cioran

    RăspundețiȘtergere