Calusul autentic romanesc

„În numele lui Dumnezeu, Sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur”
E vremea Călușului, cel mai spectaculos, complex, arhaic şi misterios obicei ritual de la noi. Călușul atinge apogeul în aceste zile, pentru a fi „dezlegat” în cea de-a doua săptămână după Rusalii, când are loc moartea şi îngroparea steagului. După intrarea inițiatică în ceată, Călușarii devin personaje sacre, fiind obligaţi să respecte o perioadă impusă de castitate, să păstreze secretul, să poarte un costum specific, cu straie țărănești albe, decorate cu brâu, bete și panglici roșii. Fiecare călușar are la el frunze de alun și de nuc, foi de pelin și usturoi precum și o bâtă, semn al iniţierii feciorilor în vechime, dar şi posibilă armă împotriva duhurilor rele sau reprezentare simbolică a razelor soarelui.

Cetele dansatorilor-exorciști, înzestrați după jurământ cu energii psiho-fizice oculte, au întotdeauna un număr impar de Căluşari. În unele locuri apare și un personaj numit Mutul. Toate cetele sunt conduse, la fel ca cele de colindători, de un Vătaf. Acesta are obligația să supravegheze corectitudinea jocului, să mențină o stare permanentă de vigilență și taină, să diagnosticheze spiritul și gravitatea bolii, în funcţie de semnele date de bolnav în timpul dansului ritual. Cele mai multe poveşti sunt despre cei atinşi de puterea Rusaliilor, zâne nemiloase care iau minţile și vlaga oamenilor. Nefiind o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o transă hipnotică, aceasta nu poate fi vindecată decât prin puterea magica a dansului Căluşarilor. Actul care aduce vindecarea este „doborârea din căluș”. Vătaful atinge cu steagul împodobit cu o legătură de usturoi, una de pelin şi un șnur roşu, pe unul dintre Căluşari. Acesta, căzând la pământ, preia simbolic suferința bolnavului.

În perioada funcționării cetei, Călușarii viețuiesc împreună, cutreieră satele pentru a-i tămădui pe cei bolnavi, grăbesc măritișul fetelor, luându-le în hora lor, joacă pruncii în braţe ca să crească mari şi sănătoși, dorm sub streașina bisericilor pentru a se proteja de duhurile Rusaliilor… Iar dacă se întâlnesc două cete de Călușari în vreo cruce de drum, se „duelează” jucând Călușul până la epuizare. Este o spectaculoasă dezlănțuire de energie, unde arderea, zvâcnirea de flacără și jocul armelor ne duc cu gândul la un străvechi dans solar, cu implicaţii rituale, ludice, medicale şi războinice, în care bărbaţii purtau toiege-mastoide ce semnificau razele soarelui, transformate mai târziu în mastoide de cai solari."

( fragment )