DRAGOBETE/DRAGOMIR/CAP DE PRIMĂVARĂ

"Ziua de Dragobete e pusă sub semnul iubirii, al însoțirii, al cifrei doi. 

Până și păsările, dacă nu se împerechează astăzi, „rămân stinghere tot anul” sau, mai rău, „nu se mai pot împerechea și umblă ciripind din loc în loc până mor”. 

E o zi fastă începuturilor, căci „orice lucru pornit azi merge cu spor”, o zi specială, o „zi prag” între iarna pustiită de alb și primăvara invadată de verde, între singurătatea înghețată și însoțirea dătătoare de viață. 

Democrit spunea că “o viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri”. 

Românii le așteaptă, se pregătesc pentru ele, le trăiesc așa cum socotesc ei că e mai bine. 

În cele mai multe cazuri, sărbătorile străvechi au fost canonizate și asimilate de biserică, o mare parte a divinităților mito-folclorice autohtone regăsindu-se în atribuții ale sfinților ortodocși. 

Dacă în marea lor majoritate zeii păgâni au fost înlocuiți în calendar de sfinți și martiri, unii dintre ei au fost pur și simplu uitați. 

Asta ar fi fost și soarta năvalnicului nostru zeu al dragostei, Dragobete, readus artificial în atenție de etnologi pentru a contracara ziua Sfântului Valentin, dacă oamenii nu l-ar fi descoperit chiar și așa, ca produs de marketing, sursă sigură de câștig pentru cei care-l trec pe afișele târgurilor de sfârșit de februar. 

Cu ajutorul dicționarelor, al textelor și calendarelor vechi, să încercăm să vedem cine este și de unde vine tânărul nostru zeu.

NUMELE ȘI RENUMELE
La prima vedere, numele de Dragobete trimite fără îndoială la slava veche, provine din derivarea cuvântului „drag-dragul,” rădăcina lexicală proiectând asupra personajului nostru mitologic și semnificaţii erotice, în concordanță cu portretul păstrat în imaginarul popular: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi ...”. (C-tin Rădulescu-Codin, 1909).

Dacă după nume s-ar părea că a venit la noi dinspre răsărit, o altă posibilă etimologie, îl trimite pe Dragobete mult mai departe în timp, să concureze cu străvechii zei ai antichității greco-romane. Ipoteza potrivit căreia numele ar proveni din cuvintele dacice “trago”-ţap şi “pede” - picioare (în latină pedes), ne ispitește să aruncăm o privire comparativă sărbătorii romane Lupercalia, în care bărbați aproape goi alergau pe drum și atingeau femeile cu fâșii din pieile țapilor sacrificați, pentru a le induce fertilitatea.

RELICTE DIN STRĂVECHIME
„La Lupercalia a fost petrecere desfrânată, bărbați și îndeosebi juni, jumătate îmbrăcați cu pieile de animale sacrificate, jumătate goi, și unși cu unsori, și îmbătați, mergeau în procesiune, și aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi

pedepsiți.”(Atanasie Marian Marienescu - Cultul păgân și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi, 1884.) 

Țapul este simbolul puterii de procreare, al vitalității și fecundității, iar vechile sărbători din prag de primăvară se organizau pentru a provoca înflorirea, încălzirea vremii, explozia de viață, iubirea.

Goana lupercilor pe drumurile Romei amintește de „zburătoritul” tinerilor, consemnat de etnologul Marcel Lutic în ziua de Dragobete. 

În zorii zilei, tinerii mergeau în pădure să culeagă flori, apoi aprindeau focuri pe dealuri pentru a ajuta soarele să urce pe cer. După ce petreceau în jurul focului, fetele coborau în fugă spre sat, urmărite de băieți. Dacă fetei îi era drag „urmăritorul” se lăsa prinsă și sărutată, ceremonia semnificând de fapt „logodna ludică” a celor doi tineri pe durata întregului an. 

Romulus Vulcănescu este de părere că obiceiul declarării publice a dragostei între urmărită şi urmăritor s-a păstrat ca un cult erogen până în sec. XIX.

DATA
Dragobetele se sărbătorea pe 24, 28 februarie sau în primele zile din martie, îndeosebi în zonele din sudul țării. Existența mai multor date este consecința confuziei apărute în calendarul popular odată cu trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian. 

Era cunoscut și sub numele de Iovan, Iovan Dragobete, Dragomir sau Cap de Primăvară, deoarece pentru țăranul român primăvara începea de Dragobete, după cum vara începea de Sfinții Împărați Constantin și Elena, toamna de Ziua Crucii iar iarna de Sfântul Andrei.

În unele povești, Dragomir apare ca fiu al Babei Dochia, însurat cu sora lui Lăzărică, zeu al vegetaţiei venerat în Sâmbăta Floriilor. 

În altele, se spune că ar fi însuși Năvalnicu, personaj mito-folcloric tânăr și iubăreţ, care năucea minţile femeilor. 

Despre Năvanic se povestește că a fost pedepsit de Maica Domnului și trasformat într-o plantă ce-i poartă numele, folosită la vrăjile de dragoste.

NICI O BOALĂ NU-I MAI GRE/ CA BOALA DE DRAGOSTE
O veche legendă (consemnată de Ion Drăgușanul în „Datina, Biblia românilor” spune că „Dragomir cel beat de dragoste” este cel care dezleagă glasul păsărilor iar acestea o vestesc pe Eftepir (Crăiasa geto-dacă a Zăpezilor) că lunga noapte de iarnă a luat sfârșit. De acum înainte, alaiul lui Dragomir, format din Zburători, Dragoste și Drăgostițe, va pune stăpânire pe cer și pe lume. După o noapte lungă cât un anotimp și misterioasă cât toată mitologia noastră, a venit vremea soarelui, a înfloririi, a iubirii, o lume guvernată de „drăgostițe” și de „dragoste”, zânele din alaiul lui Dragobete. Ele sunt făpturi mito-folclorice investite cu puteri magice, care aduc oamenilor o boală ciudată, fără de leac, de care nu scapă nimeni, boala Zburătorului. „Astă-noapte m-am visat/ Că mândru m-a sărutat./ M-am trezit și-am pipăit/ Dar nimica n-am găsit,/Numai dorul inimii/ Scris pe fața perinii,/ Cu mătasa genelor/ Și cu roua ochilor.” (Convorbiri literare, IV, 1870).

De Dragobete se leagă frăţiile de cruce, femeile se supun unor adevărate ritualuri de înfrumuseţare şi primesc în cercul lor tinerele fete spre a le iniţia. Împreună merg în afara vetrei satului unde rostesc formule de incantaţie, de provocare a primăverii. Ieşirea dintr-un spaţiu închis (hotarul satului) şi intrarea într-un spaţiu deschis (câmpul) situează taina iniţierii sub semnul libertăţii, în timp ce contactul direct al tinerelor fete cu câmpia roditoare constituie un transfer simbolic de fertilitate. Dragostele anulează pentru moment barierele psihice şi afective, constrângerile sociale şi normele impuse de comunitate. 

Toate acestea sunt posibile deoarece Dragobetele, enigmaticul personaj mitologic, patron al păsărilor și al dragostițelor, e „cap de primăvară”. Iar primăvara este un anotimp incert, de trecere înspre vară, schimbător și capricios ca femeia, nelămurit și fascinant ca ea, un anotimp al mugurilor și al florilor suave, al incertitudinii, al instabilității, al apelor, al miresmelor.

CREDINȚE DE CÂND LUMEA
(Marcel Lapteș - „Timpul și sărbătorile țăranului român”)

„Dacă din oarece năcazuri o fată nu va întâlni un flăcău să se însoțească, tot anul nu va fi iubită.”

„Multe femei ce n-au ținut ziua Păsărilor au rămas văduve.”

„De te cerți în casă cu muierea sau bărbatu îți va merge ca dracu’ la lucru iar păsările îți vor mânca cucuruzu ce-l pui în țarină.”

„Din zăpada netopită de Dragobete fetele își făceau rezerve pentru a se spăla la anumite sărbători din an, să fie plăcute de flăcăi.”

„Dacă o femeie pune mâna pe un bărbat străin va fi dragăstoasă tot anul.”

„E bine de ziua paserilor să chemi pe seară babele, pricepute în legat de dragoste, să-ți zică ursitu’.”

„ De Dragobete, țărăncile, ca să nu prindă soarele copiii lor, le leagă la gât un șinorel din arnici roșu împletit cu bumbac alb.”

DESCÂNTECE DE DRAGOSTE
(fragmente)

„Lună luminoasă,
Arată-ne ursitu nostru-n casă;
Na-ți brâul meu
Și dă-mi frâul de la calul tău
Să-ncalec pe dânsul
Și-n lume să mă pornesc
De-oi găsi ursitul meu
Şezând la masă,
Cu bici de foc să-l ard
Și să-ncalece pe cal
Și să purceadă pe cale,
Pe carare,
Să s-arate iubitei lui
În cale.”

„Avramească,
Cristineasă,
Drăgan,
Leuștean
Și odolean,
Mătrăgună,
Sânge-de-nouă-frați,
Iarba ciutei
Și muma padurii.
Cum se sparge târgul
Cum se sparge Oborul,
Așa să se spargă faptul
Și lipitura,
Și zburătorul,
Cum se sparg oalele,
Așa să se spargă farmecele
Și lipitura,
Și Zburatorul.
Cum se raspândesc raspântiile,
Așa să se răsipească vrajele,
Și lipitura,
Și Zburatorul.”

„Brâu, brâușorul meu,
De când te-am făcut,
De când te-am țesut,
Nicio slujbă nu ți-am dat
Până astă seară.
Dar în asta seara
Ai să-mi faci o slujbă mare:
Eu te-arunc pe coș,
Dar tu să te faci cocoș,
Cu coadă de zmeu,
Cu gheare de foc,
Cu aripile de oțel,
Cu aripile să-l plesnești,
Cu ghearele să-l gherăiești,
Cu ciocul să-l ciocănești,
Cu coada la mine să-l pornești.”

(autor: Iulia Gorneanu)‎