...dar nu liberă

Intelectul, speculează o teorie care duce la altă teorie - toate venite din spațiul exterior, ca zalele unui lanț, legându-mă.
Mintea îmi  îngrădește mișcarea dincolo de  ea însăși.

Conștientizând aceasta, îmi creez  detașarea, imaginându-mi  zborul,  măcar la doua degete deasupra teoriilor.
Apoi las imaginile să se deruleze, nu fără a le pune la-ndoială sau a le eticheta după asemănările sau neasemănările din lume.
 Altfel...  amestecate-mi vor fi himeră.  
Clarvăzând înaintarea imaginilor, ordonate dupa asemănările  din lume, ca un eveniment ce va să vină, e pentru a simți ce trăia Cassandra când vedea ce alții refuzau să creadă că va deveni realitate...
Neputința de a preveni, mă va marginaliza, așa că această cunoaștere va rămâne tăcând în mine însămi.

“Șocul” spațiului exterior, emoția, mă arunca-ntr-alt spațiu - cel interior, de unde mă inspir pentru a cunoaște semnificația celor percepute și definite finit  de intelect.
Inspirația este un proces intim, pe care-l denatureză descrierea cu ajutorul cuvintelor.
Încă o tăcere.

 Părerea mea - chiar dacă am fost “prezentă” pâna aici-ș-acum, în cele spuse, dovedesc că sunt în reCreație, dar nu liberă.

Târând trena unei neliniști, intuiesc CINE mi-a îngăduit/îmi îngăduie să străbat spațiile acestei lumi, trasându-mi distanțele din afara și din lăuntrul meu.

Și-asta mă intimidează!