„Ulysses” de Alfred Tennyson

"Biet rege stând cu vârstnica mea soaţă
În faţa vetrei, printre stânci pustii,
Ce noimă are să-ntocmesc legi strâmbe
Pentru un neam barbar ce strânge prăzi,
Mănâncă, doarme şi nu mă cunoaşte?

Simt iarăşi dor de ducă ‒ voi bea viaţa
Până la drojdii. Mult m-am veselit
Întotdeauna, mult am îndurat,
Cu-ai mei sau singur, pe uscat, de-asemeni
Când prin a norilor grozave trâmbe
Ploioasele Hyade dojeneau
Pâcloasa mare ‒ sunt acum un nume!
Tot pribegind cu inima-nsetată,
Multe-am văzut şi cunoscut: meleaguri,
Cetăţi, moravuri, sfaturi şi domnii,
Cinstit de toţi, sorbind plăcerea luptei
Pe vânzolitele câmpii troiene.
Din tot ce-am întâlnit sunt azi o parte;
Dar experienţa e un arc prin care
Se vede lumea nebătătorită
Cu margini ce se şterg mereu când merg.
E trist să stai deoparte, ruginind
În loc să străluceşti prin folosinţă!
De parcă a sufla înseamnă viaţă!
Vieţi peste vieţi şi încă-ar fi puţin,
Iar dintr-a mea nu mai rămâne mult;
Dar fiecare ceas poate scăpa
De veşnica tăcere; şi în anii
Cât voi mai vieţui e-o mârşăvie
Să stau şi să adun, iar într-acestea,
Căruntul duh să ardă de dorinţa
De-a urmări cunoaşterea, mult peste
Hotarele gândirii omeneşti —
Asemeni unei stele ce se stinge.

Acesta-i Telemac, feciorul meu
Atât mi-e de drag ‒ şi lui îi las
Şi insula şi sceptrul; el va şti,
Cu minte nepripită, să-mblânzească
Un neam sălbatic, să-l deprindă-ncet
Cu tot ce e folositor şi bun.
E-un suflet nepătat; atunci când plec,
Se-apleacă-asupra treburilor cu grijă,
De oameni nu-i străin şi îi cinsteşte
Pe zeii casei. El cu munca lui,
Eu cu a mea.

Acolo-i portul; vasul
Îşi umflă pânzele; cât vezi cu ochii,
Cernite ape; marinarii mei,
Care-aţi trudit şi-aţi cugetat cu mine
Şi aţi întâmpinat cu voioşie
Şi tunetul şi soarele, voi, inimi
Şi gânduri libere! Suntem bătrâni.
Dar vârsta are cinstea ei şi munca;
Şi dacă moartea-ncheie toate, încă
Putem să săvârşim o faptă mare,
De slavă unor ce-au luptat cu zeii.
Lumini prind să clipească printre stânci;
Prea lunga zi apune; luna urcă;
Adâncul murmură. Veniţi, prieteni,
Nu este prea târziu să căutăm
O lume nouă. Hai, desprindeţi nava
Şi, aşezându-vă cu şart, loviţi
Cu toţi odată, brazdele stârnite.
Vom merge dincolo de asfinţit
Şi scăldătoarea stelelor din zarea-i ‒
Aceasta-i cea din urmă ţintă-a mea.
De nu ne-nghite valul, cu putinţă-i
S-atingem Insulele Fericite
Şi să-l vedem pe marele Ahile.

Mult ni s-a luat, dar, iarăşi, mult mai este,
Deşi n-avem puterea de-altădată
Ce zguduia pământ şi cer; şi suntem
Ce suntem: inimi de eroi, slăbite
De timp şi soartă. Dar vom năzui
Şi, dârzi, vom căuta şi vom afla."


- traducere de Leon Leviţchi
- art: Joseph Mallord William Turner