"E noapte si e frig, seniori" - de Laurentiu Fulga

"Un roman excepţional, cu un titlu care te pune pe gânduri. Despre ce noapte e vorba, cine sunt seniorii? E vorba de “noaptea cea mai lungă”, dacă mă pot inspira din titlul unei cărţi şi al unei ecranizări, noaptea pe care naratorul o simte apropiindu-se pentru el din ce in ce mai mult. Seniorii, poate sunt o parte a instanţei supreme care ne hotărăşte destinul.
Sunt mai multe teme abordate de autor în cartea lui. Dorinţa de a nu fi uitat de cititori, golul imposibil de a fi umplut cu altceva după moartea soţiei, care-i rostul nostru, al oamenilor pe acest Pământ.

Romanul începe cu o confesiune a unui om ajuns la ultima parte a vieţii sale. Timpul trece…Ei şi? Poate fi constrâns să nu treacă?

“Cineva mă întrebă cum îmi suport povara vârstei.Ii răspund că n-am avut şi nu voi avea niciodată prejudecata scurgerii timpului, că nu-mi caut niciodată, dimineaţa, în oglindă, semnele de alarmă ale alterării fatale, că refuz să dau ascultare sunetului pe care-l face căderea firelor de nisip în clepsidra personală.”

“Mă apropii de o nouă aniversare a zilei de naştere, ca de un prag dincolo de care nu ştiu ce mă poate aştepta. Ar trebui să fiu tulburat, neliniştit, chinuit de îndoieli şi de întrebări, nimic însă din toate acestea.”

Octavian Paler spunea despre bătrâneţea sa: „Mi-am închipuit că bătrâneţea aduce numai decadenţe şi frustrări fizice....mai grav e genul de modestie la care te constrânge bătrâneţea.[…] Dacă n-au norocul unei bătrâneţi senine, elegante, bătrânii suferă de răul cel mai greu de combătut:de prea multă luciditate.Ei îşi pierd nu numai vanităţile,ci şi puterea de a se minţi....mă uit, uneori, în oglindă, să-mi vad privirea stinsă şi pungile de sub ochi.”

Laurenţiu Fulga a părăsit această lume în 1984, iar romanul pe care vi-l aduc azi în atenţie a apărut în 1983. Adică, pentru autor,a fost un moment bun pentru a-şi pune o serie intreagă de întrebări pe care, la rându-ne, ni le vom pune şi noi cândva…

“Ciudat, dar mă trezesc deodată descoperit spre miraculoasele obsesii ale unor toamne de odinioară, pe orizontul cărora tremură de-aievea câteva siluete vagi de femei. Semn că îmbătrânesc şi că mă risipesc irevocabil înspre pulbere odată cu nefericirile trecutului, memoria mea le reţine doar ca speculaţii ale unei imaginaţii în agonie.”

Superbă imagine! Memorabilă această împăcare cu soarta, care-l duce uşor-uşor pe autor cu gândul spre risipire într-o pulbere de stele!...

Pierderea fiinţei iubite , după o perioadă de convietuire care

“a durat exact pe durata vieţii lui Hristos”, îl face pe autor să străbată aleile cimitirului şi să-şi imagineze o evadare a acesteia din lumea ei în lumea lui, care a fost cu un timp în urmă lumea amândurora…

“…mă preumblu pe aleea mărginaşă ca un străin. Zadarnic sper într-o evadare din teritoriul unde Dânsa îşi doarme somnul de veci.[…] Din strănul care speram să pot fi, neutru şi îndepărtat, devin astfel personaj al propriei abdicări, condamnat fără dreptul de a mă adresa vreunei instanţe de apel.”

Alături de narator, pe aleea mărginaşă se mai plimbă o fiinţă, câinele lor Dicky, care

“oftează omeneşte şi porneşte alături de mine, el însuşi mai bătrân, mai împovărat cu o veşnicie…”

Fulga vorbeşte despre iubirea vieţii lui fără a-i preciza numele. E pur şi simplu “Dânsa”, mereu scris cu literă mare. Mă gândesc că “Dânsa” ţine locul oricărui nume de consoartă pierdută de cineva indiferent pe unde ar fi…Autorul îşi aminteşte de multe ori mici fragmente de viaţă trăite cu Dânsa.

“S-a mai oprit un timp în dreptul oglinzii, dar mai puţin pentru a se aranja, cât mai degrabă pentru a se confrunta cu Sine, cea îndepărtată şi străină. O înţelegeam foarte bine, orice fugă de undeva către altceva este mai presus de toate o fugă de tine însuţi.”

Amintirile legate de Dânsa sunt obsesiv retrăite de scriitor.

“şi mă rugam de rochia roşie de pânză topită să nu se preschimbe în barieră între Dânsa şi mine şi aşa s-a intâmplat.”

Apoi, în altă parte a romanului,

“Dânsa şi-a pus mâinile peste ale mele şi am rămas aşa, neclintiţi şi tăcuţi.S-a făcut tot mai întuneric şi a venit de-a binelea noaptea, care noapte însă şi cât de provizorie…?”

Teribile întrebări! Care noapte, oare a venit acea noapte, şi e chiar provizorie? Cât de mult am dori să fie provizorie…

“Văd din ce în ce mai anevoie, la fel de înceţoşat cu amândoi ochii, mi-e teamă că voi orbi de tot. Exemplarele celebre din acelaşi domeniu (Milton, Huxley, Sartre, Borges) n-au cum să mă consoleze, fiecare cu întunecarea lui.[…] Nu voi mai acorda nicio valoare biografiei mele petrecute la lumina zilei , voi fi nevoit să-mi constitui altă memorie.”

Impresia mea a fost că Laurenţiu Fulga nu se plânge spunându-ne aceste lucruri. Ni le spune pentru că vrea, poate, să ne pregătească pe noi pentru ce va fi să ni se întâmple…

Mă uit iar la anul apariţiei cărţii şi văd: 1983. Oare cine a făcut cenzura acestui roman să nu fi priceput ce vrea să zică autorul? Sau este o persoană căreia trebuie să-i mulţumim
c-a aprobat apariţia acestui atât de complex roman?

“Merită să slăvim acidul dezoxiribonucleic, care se află la originea tuturor lucrurilor lumii, dar despre a cărui apariţie pe Pământ nu se ştie nimic?[...] cine l-a aruncat din galaxii pe Terra acum trei miliarde de ani?La câte alte descoperiri în biologie va fi martoră omenirea, ca să poată ajunge la porţile acelui Mister Superior care a decis, va decide totul, dar care nu-şi va arăta vreodată Faţa?”

Ne putem imagina o mărturisire mai clară a unei persoane credincioase?...

Alt fragment, cu trimitere evidentă la politica duplicitară a fostului regim . Iar nu înţeleg cum a trecut de cenzură acest roman?

“Să clamezi fericirea numai pe hârtie sau in discursuri ameţitoare, având insă grijă în secret să preschimbi pâinea şi zahărul în rachete intercontinentale, este totuna cu a juca la lumina zilei cea mai sinistră comedie.”

Speranţa lui Fulga într-o lume care urmează logic şi invariabil după aceasta, e prezentă aproape permanent în romanul său.

“Multor semnificante din această viaţă le voi duce şi eu dorul în lumea de Dincolo, dacă acceptăm că nu se va termina totul odată cu moartea noastră fizică, şi multe vor fi de regretat din suma de necunoscute câte aşteaptă să ia fiinţă…Pe deasupra a toate, cât mă priveşte, ştiu că tare mult o să mă doară imposibilitatea de a cunoaşte cărţile de căpătâi ale confratelui meu oarecare…”

“…o să mă doară imposibilitatea de a cunoaşte…” Vedeţi, oamenii au tendinţa de a-şi imagina că trăirile sufleteşti din această lume sunt valabile şi dincolo…Cred că cel mai bine îl defineşte pe Laurenţiu Fulga , a cărui speranţă nu moare deloc, următorul fragment din “ E noapte şi e frig, seniori”:

“Regina Isabela către un la fel de celebru descoperitor de tărâmuri noi:”Chiar dacă pământul pe care-l cauţi nu există, Dumnezeu îl va inventa anume ca să-ţi răsplătească sârguinţa căutării!”"

Scriitorul încearcă să argumenteze ştiinţific faptul că nu dispare totul odată cu noi:

“Să conchidem oare că şi Dumnezeu a sacrificat ceva, pe cineva, în clipa când a creat lumea?Mă şi întreb dacă nu chiar Omul este cel sacrificat, zidit cu viata şi cu moartea lui într-o operă pe care astăzi n-o mai exaltă nimeni. Compus din ce este compus şi obligat la constângeri care-i definesc destinul pentru eternitate, cum să consideri Omul
(scris cu majusculă) altfel decât ca pe victima unei creaţii implacabile?Comparaţi toate Genezele posibile, veţi observa că in toate creatorul existent presupune un pre-existent.Elemente primordiale care sunt şi Cuvânt şi Materie, apartinând deopotrivă haosului ca unui inceput fără început.[…]între timp s-a descoperit că universul pe care-l cunoaştem se continuă ondulatoriu in alte universuri adiacente.”

“Nu de moarte mă tem, ci de veşnicia ei”. Se tot spune asta. Pe Fulga mai mult îl doare imposibilitatea de a cunoaşte viitoarele apariţii scriitoriceşti. Si e de înţeles. Cărţile, autorii lor, ficţiunea, au făcut parte din lumea lui…

Laurenţiu Fulga nu este panicat de trecerea timpului , mai precis de trecerea timpului scriitorului, pentru că

“nu există creator care să nu se fi strecurat cu o cât de infimă parte a fiinţei sale, a conştiintei sale într-unul din personajele sale, şi căruia să nu-i placă să creadă că va dăinui prin aceasta.”
“Si nu cunosc beţie mai paradoxală, mai fecundă în protecţii contra oricărei panici a scurgerii timpului real, decât beţia de după terminarea unei simple secvenţe de roman.”

In trenul vieţii se urcă fiecare. Sunt clipe ( putem spune ani, e acelaşi lucru) când în tren mai e cineva cu noi. Apoi, vine o zi când timpul ne prinde din urmă şi ne înghite…

“…ne-am dat seama că trenul goneşte în cerc închis, atât de vertiginos, atât de halucinant, încât reuşeam să vedem farurile locomotivei cum ne luminează din plin la fiecare nouă rotire pe arcul aceluiaşi cerc închis.[…]şi mereu senzaţia că trenul se urmăreşte pe sine însuşi, locomotiva să prindă din urmă şi să înfulece, să zdrobească vagoanele pe rând, pe noi doi să ne zdrobească şi să ne înghită, doar eram singurii pasgeri în acel tren-fantomă.”

De la viaţa trăită pe un peron, în viziunea lui Paler, la viaţa trăită în tren în viziunea lui Fulga…Mesajul transmis e asemănător.

Frământările scriitorului sunt, până la urmă, frământările fiecăruia care doreşte să lăse o urmă a existentei sale.

“Mă trezesc uneori cu reprezentarea acestui manuscris în chip de obscură făptură materială, cum îmi reproşează că m-am lepădat prea uşor de taina lui sacră şi l-am aruncat în lume spre judecata celor de rând.”

Laurenţiu Fulga a scris un roman care ne face să filozofăm asupra existenţei noastre şi să-i întrebăm pe întelepţii lumii ( oare pe unde-i putem găsi?) de ce se face noapte şi frig pentru toţi…

…şi să ne dorim şi noi, ca regele Ferrante din “Regina moartă”: “O, Doamne al meu, fă ca sabia să taie cumplitul nod de contradicţii din mine şi astfel, cel puţin o clipă, înainte de a înceta să exist, să aflu in sfârşit cine sunt.”

Sper ca Laurenţiu Fulga să se fi lămurit cine este. Cel puţin noi, cititorii, ştim!"

(Scris de Horia Picu)