cum de tot bate vântul la răspântii...
de ce nu mi-am dorit niciodată să zbor,
chiar dacă d-acolo sus Pământul
pare domolit în calmul de vâltori albastre.
Nu stiu...
de ce-am rămas lipită de cărări
acoperite uneori de frunze,
alteori de strigăte înăbușite.
Și nu-mi explic de ce îmi pare-un privilegiu
că am ajuns aici/acum...
chiar dacă n-am aflat ce/cine sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu