Sensul umilintei

"Oamenii, oamenii bogati in cunostinte, se cred in genere centrul lumii, se cred in stare de a stapani pana in sferele cele mai indepartate. O lipsa de masura caracterizeaza omul modern.
Omul simplu, mai just situat in lume, este cu mult mai prudent; el si de nu stie, simte ca e mic, ca e singur, ca e slab; isi da seama de cuceririle sale si de limitele impuse de natura. Umilinta e sentimentul profund al orizontului sau.
Umilinta fata de cosmos si de soarta este starea de recunoastere a slabiciunii noastre, adica inceputul tariei noastre.
Umilinta trebuie sa fie intreaga, adica sincera; izvoarele ei trebuie sa fie launtrice. Umilinta inseamna eliberare si ascultare, inseamna limpezirea cugetului apropiat de cantecele ceresti; ea este o floare a darurilor.
Umilinta este o stare de cumintenie si deplina supunere in fata lucrurilor neschimbatoare; ea naste odata cu constiinta propriei noastre valori si situatii in fata existentei. Aceasta virtute, aparuta in istoria vietii morale odata cu crestinismul, are doua intemeieri: cunoasterea situatiei noastre in lume si tratarea conforma acestei cunoasteri.
Umilinta inteleasa in aceasta dimensiune cosmica si metafizica a vietii nu alunga frumusetea si puterea spirituala cu care suntem daruiti; ne da doar o justa pozitie fata de tot ceea ce avem si ceea ce ne lipseste.
Umilinta alunga egoismul, evita dilatarea bolnavicioasa a eului (stare atat de frecventa azi) si deschide porti noi catre experiente pozitive si inaltatoare.
Omul nu a avut intotdeauna constiinta locului pe care il ocupa in lume si rostul desprins din aceasta asezare. Omul nu a avut intotdeauna simtul dimensiunilor existentei sale si al raportului dintre aceste dimensiuni. Epoca moderna si contemporana ne sta in aceasta privinta drept marturie. Pe masura ce a crescut mandria sa de "fiinta rationala si libera", pe aceeasi masura si-a pierdut intelegerea si libertatea. Determinismul si materialismul veacului sunt o consecinta a falsei asezari a omului fata de lumea inconjuratoare si de transcendenta.
Puterea crescanda asupra lumii fizice l-a facut sa se socoteasca creatorul si stapanul a tot ce este. Stiinta si tehnica moderna, incontestabile cuceriri ale epocii moderne, au schimbat intreaga viziune de viata a omului. Trufia este una din cele mai de seama consecinte morale ale acestei viziuni.
Toata educatia noastra, tot exemplul ce l-am avut ne-au indemnat sa mergem pe calea acestei increderi fara masura in insusirile noastre individuale. Caci ce este altceva trufia decat o suprapretuire a puterilor noastre si o traire in orizontul ei. Trufia este o atrofiere a masurii si a bunului simt, este sentimentul pretuirii fara limita a fiintei noastre. De aceea fiece ins in parte se simte detinatorul adevarului si se crede centrul lumii. Individul a ajuns un univers irichis. Omul trufas, necunoscand alt adevar decat pe sine, nu a putut cunoaste nici mila, nici dragostea, nu l-a cunoscut nici pe Dumnezeu.
Increderea in atotputernicia ratiunii, a stiintei si a tehnicii au mers mana in mana cu indumnezeirea omului. S-a crezut ca, inaltandu-se neintemeiat pana dincolo de puterile sale, pana dincolo de firea si sensul existentei sale, omul se poate mantui. Roadele acestei atitudini au inceput a fi culese.
Individualismul si egoismul vietii moderne au inchis omului portile de iesire. Omul nu a mai putut vedea nimic din cele ce cadeau dincolo de el, iar indreptarea omului vine tocmai de aici; din puterea intelegerii sale ca este parte dintr-o realitate care-1 depaseste si din orientarea faptei sale catre o viata organica si fireasca.
Aceasta asezare inseamna insa o recunoastere sincera a micimii si a slabiciunii noastre. Ce om, care mai are in el o farama de omenie, nu si-a dat seama, cel putin o data, de povara ce-i apasa umerii prin soarta ce i-a fost data? Cine nu a trait, sentimentul mirarii si al minunilor care il inconjoara? Cine nu s-a inspaimantat ca poate fi singur in ceata acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde si inima le banuie numai ca exista cumva? Cine nu a trait in fata fenomenelor neprevazute si nestapanite, cosmice si istorice, un sentiment de teama si de slabiciune?
De unde atunci trufia? De unde gandul de stapan al lumii, cand picioarele omului se clatina atat de usor? Desigur dintr-o orbire, dintr-o deformare interioara, din falsa si nefireasca asezare a omului, din ingustarea orizontului sau spiritual.
Omul este mare abia atunci cand se recunoaste mic cand isi recunoaste slabiciunile. Pascal spune intr-un capitol din cugetarile sale: "La grandeur de l'homme est grande en ce qu'il se connait miserable".
Astazi avem nevoie de o fierbere noua a constiintei. O adancire a simtirii este necesara pentru indreptarea omului. Una din caile care il pot pune in stapanirea luminii si il pot face mai bun si mai pur cale a mantuirii, este umilinta. Lumea care il inconjoara si insusirile sale interioare il creeaza, dar il duc totodata la pierzanie pe om. Totul tine de constiinta noastra, de felul cum stim sa ne randuim gandul si fapta. Umilinta, opusa trufiei, este virtutea care naste din sentimentul fragilitatii noastre, a slabiciunii naturii omenesti; ea este legata de firea omului incarcat de pacatul originar.
Se crede de aci ca umilinta este ceva decadent, ca exprima o anumita lipsa, o slabiciune interioara. Acei care vad lucrurile in acest fel - si se gasesc si filosofi reputati printre ei - judeca umilinta in contingent si in temporal, o judeca exterior. De aceea, o socotesc ca pe o stare interioara specifica sclavilor.
O deosebire trebuie sa o facem inca de la inceput. Umilinta nu trebuie vazuta in latura ei sociala, in aparitiile degradante ale lipsei de personalitate, - pe care aceasta virtute o presupune dimpotriva cu tarie, - ci trebuie vazuta in intelesul ei adevarat, in sens existential, asa cum am incercat sa-i desprindem noi insine sensul in randurile de mai sus. Umilinta nu inseamna si nu naste din servilism, pentru ca ea este forta interioara, expresie a trairii noastre pe treptele superioare ale lumii acesteia. Umilinta este una din caile prin care omul ia cunostinta de starea sa si de sensul existentii sale. Prin umilinta, omul nu se injoseste, nu se naruie pe sine, ci se inalta, se zideste. Recunoasterea slabiciunii noastre inseamna dovada unei adevarate forte. Pentru ca cineva sa mearga pe calea umilintei, conceputa in sens ontologic, trebuie sa dispuna de o mare forta interioara. Aceasta virtute reprezinta o forta morala unica, pe calea careia omul se dovedeste puternic, nu in lumea aceasta a contingentelor, in lumea noastra inconjuratoare. Umilinta ca forta morala trebuie judecata in spiritual, nu in temporal.
De aci intelegem natura ei, in acest fel strabatem adevaratul sau cuprins. Ceea ce socotesc obisnuit oamenii drept putere sunt numai lucruri efemere si sentimente degradante. Forta omului nu este in raport direct cu intinderea stapanirii sale lumesti, sociale sau materiale, nu inseamna nici ambitie, vrajmasie sau acte de dominatie, ci cu mai multa dreptate, poate fi gasita alaturi de cumpatare si saracie, poate fi gasita alaturi de bunatate, de dragoste si de mila. Este mai puternic omul care se infraneaza decat acela care, cu toata taria sa aparenta, se lasa purtat de elementele inferioare ale fiintei sale morale. Este mai puternic omul care se stapaneste pe sine, decat acela care stapaneste pe altii.
Omul care rezista tendintelor de marire, acela care e corect situat in existenta si deplin stapan pe insusirile sale spirituale, omul care isi implineste legea scrisa in firea si destinul sau si care nu tremura in fata mortii, ci doar in fata lui Dumnezeu, nu mai poate fi socotit un om slab. Umilinta este o cale a renuntarii pe care numai "individul" poate fi distrus, dar omul, omul fiinta spirituala, poate fi mantuit.
Umilinta inseamna depasire, inseamna crestere prin ceea ce este dincolo de existenta noastra aparenta. De aceea, ea nu inseamna depresiune, decadere, moarte, ci dimpotriva intarire, inaltare si inviere. Judecata in roadele ei materiale si formale, umilinta poate insemna slabiciune, poate sa insemne retragere. Vazuta insa in roadele ei spirituale, ea este o cale ce duce catre biruinta luminii nestinse. De aceea poate fi socotita drept una din marile forte de care dispune omul pentru formarea personalitatii sale si castigarea adevarului.
In viata noastra de astazi, umilinta vine ca o reparatie a omului descompus in intunericul egoismului si autodivinizarii. Umilinta nu numai ca intareste, dar si lumineaza; ea ne poarta in sferele superioare ale existentei si ne pune in legatura cu marile izvoare de frumusete si intelepciune. Omul care strabate aceasta cale nu numai ca nu-si ingusteaza orizontul vietii, asa cum ar putea sa para, dar se situeaza pe un plan din care lumea si viata, existenta intreaga, iau o infatisare sublima, poarta deschisa mantuirii.
A fi umil in inteles ontologic inseamna a fi un iluminat. O alta consecinta ce se desprinde de aici este castigarea deplinei libertati. Omul asculta si infaptuieste numai dupa imperativele sale morale. Nimic nu-l atinge si nimic nu-l forteaza sa actioneze altfel decat in sensul vointei si legilor omeniei. Iesiti de sub domnia sentimentelor egoiste, decadente si vrajmase, calea umilintei ne libereaza, ne libereaza nu in inteles formal, ci in inteles spiritual, in inteles interior.
Bunatatea si dragostea inunda intreaga noastra fiinta. Sufletul este atunci ca o fereastra deschisa catre luminile binefacatoare ale soarelui."

Ernest Bernea