pe...trecere

Numai timpul vorbea singur.
Medicii tăceau făcând.
M-au răstignit în pat, legându-mi mâina stângă și înfigându-mi într-o venă acul perfuziei cocoțate-n ”pomul vieții”; de cea dreaptă, mi-a înfășurat un colac care, din când în când, torcea umflându-se, momindu-mi inima să-și afiseze toate intimitățile.
”Credeți voi, zic în sinea mea, că se va lăsa așa ușor, așa cum s-a lăsat trupul dezbracat!”
Mi-au rulat pe picioare niște ciorapi albi, lungi, până la inghinală. 

În dreptul degetelor, aveau niște ferestre tivite-n albastru.
”Na! îmi zic, precum zicea Cornelia , iată-mă cum mă hlizesc la picioarele mele!
Acu să vadă ARMeeee, cum mi-ajunge zâmbetul până la urechi.”
Din când în când, ochii celor tăcuți, mă cercetau lărgindu-se sau îngustându-se... că de!... nu presimțeam ce va urma…
Așa că îmi legară și picioarele.
Ca și când acum era sigur că nu-l mușc, a apărut Domn Profesor, care ținea în mâini o carte. (Hei, Ioanițescule, iată unde se plimbă unele Cărți!) 
A făcut un ”hmmm” către mine, a-ntrebat dacă doctorul B este gata…
Toți au dat din cap, afirmativ.
Și-a zis – ”Băgați 450 de…(habar n-am cum suna mai departe cuvântul acela).
Iar ceasul de pe peretele din față, măsura timpul care tot vorbea singur..
8,30…scad vibrațiile voinței – dar încă sunt!
8,31…se duc și sentimentele, dar las aceste vibrații în seama Irisului Blue.
8,32…na, că nu-mi mai pot imagina ni'ca, dar simt în palma stângă cum se așează o altă palmă...(Oana Cozea) !
8,33…nici mintea nu se mai înălța (heiii, Măriuca maichii, fă o analiză!)
Ce-o fi urmat?
O cădere?
Un salt?
Ceva-ceva fără fo intenție.
Și…
...
La-nceput a fost Cuvântul:
”Trezește-te!”
Și eram într-un întuneric…confortabil.
”Deschide ochii!”
Și s-au deschis în fața mea, două halouri ovale, lăptoase prin care vedeam ceasul de pe perete, înțepenit la ora 11.
”Nu închide ochii, zicea vocea, iar eu mă-ndoiam că aș fi închis ochii, fiind tare atrasă de acele două halori care-mi deranjase întunericul.
”Gata, să-i deschidem gura și să scoatem tubul.”
Nu era de glumă!... 
S-a căscat încă o ușă de m-a lăsat năucă. 
Priveam acum, dintr-o cavitate bucală, călare pe un tub care se pierdea în întuneric.
Am văzut o mână din exterior, cum prinde capătul tubului și-l trage către ea.
Uauuuuuu!

Întunericul catifelat era de fapt lăuntrul trupului meu, iar eu eram…orice!
Și priveam printre dinți. :)
Mi-am dat cu presupusu, până m-a lovit coada tubului de m-a-ntors pe dos de durere.
Mă pierdusem de acel loc și-mi priveam mâinile și vârful nasului.
Păcat!
Eram în tridimensiunea asaltată de timp.
Ceasul de pe perete a făcut prima mutare a minutarului când am horcăit prima gură de aer.
Și...iată-l pe profesor, la picioarele mele, zâmbindu-mi larg:
”A revenit simpatica doamnă M...”
Aș, îmi zic, simțind cum îmi cad colțurile gurii-n bărbie, ciorapii-s di vină, poate și găurile din abdomen, drenul, sau poate că umflată cu țeava înainte de începerea laparoscopiei, arătam precum mielul sacrificat și pregătit să fie jupuit…
Și mi-am mutat privirea către ceas.
Dar s-a repezit spre pat o doamnă doctor care m-a întrebat rapid dacă sunt doamna M...
Și la fel de rapid am zis DA!
Profu, s-a așezat pe fotoliul din dreapta, și a poruncit:
” Băgati Al..( doar începutul cuvântului l-am procesat...Restu era ..altceva )
Pe perete, lângă ceas, mi-a atras privirea un loc care se albea, se tot albea, până m-am trezit că privesc în ochi cel mai alb si cel mai frumos Lup!
Îi zăream firele din blană, cum se mișcau de câte ori respiram…
Încet, a-ntors capul spre dreapta lui și imediat a luat-o spre perfuzia mea... o pasăre colibri, bleu, transparentă!!!
Se rotea în jurul burdufului, precum în jurul unei flori .
Apoi, simplu, a trecut în lichidul perfuziei continuând să se rotească de parcă era în aer.
Iată, însa că mă-ntrerupe donna doctor și mă-ntreabă la fel de repezit ca și prima oară dacă eu sunt doamna M…
Gata, m-a supărat și, mi-am ridicat drăcește zâmbetul și i-am răspus la fel de rapid – NU!
Biata femeie a făcut ochii cât cepele.
Profu hohotea-n fotoliu.
”Zău, domn Profesor, acum ce fac?”
”Doamna doctor, mâine nu plecați în concediu…Ți-am zis eu că-i simpatică!”
Doamne, oare gura mea rămasă fără mine, o fi dat fo reprezentație de circ?
Hmmmm…acum mi-i rușine!
”O mai întreb?”
”Nu, doamnă doctor, că precis acum are puterea să-și aleagă alt nume.”
Pasărea nu mai era în perfuzie, în schimb un pestișor cât un mormoloc, care avea aceeași rapiditate în codiță cât cea a aripilor de colibri, tot lovea cu capul, într-o sfera asemănătoare cu floarea vieții....
Oare cu ce seamana?! …poate cu un spermatozoid încercând să pătrundă ovulul.
Il cau pe Cel-Alb care nu se mișcase din acel loc și îl simt că nu-l interesează năvala gândurilor mele.
Ceasul se făcuse 12, deci timpul își începuse de mult monologul…
Profu a mai dat o poruncă, să vină fetele să mă ridice la marginea patului.
Și m-au ridicat, dar am urlat săgetată în abdomen, așa că Profu, a dat comanda la încă o perfuzie dar cu un derivat din morfină.
Tare aș fi privit această lume chiar și dintr-o cavitate bucală, decât să-ndur durerea…
Acele halouri se puteau oare, deschide într-o dimensiune mai blândă?
Poate că în altă ocazie, Cuvatul va face asta.
...
Și timpul și-a tot mutat minutarul până s-a făcut 14,30.
Și m-am ridicat!
Și odată cu mine și Cel Alb, care m-a-nsoțit încă o zi.