ziua fluturilor...

Chinuitoare dragostea care nu poate scurta distanta in spatiu, si nici nu o poate reduce pe cea trecuta sau viitoare, a timpului...
I-am auzit  numai chemarea...
Alergam, si-atat cat imi  permitea legea omenescului, acceleram , masina ruland pe sageata autostrazii; gandul meu fiind deja in punctul din orizont.
Dar...cu puncte arunca si orizontul, izbindu-le de parbriz...
Unele se lungeau in linii, altele inghetau dupa prima zvacnire.
Secvente ce se uneau in  tipate.
Un text pe care nici urechea si nici ochii nu-l puteau descifra.
Mi s-au trezit simturile, dar de uimire, mintea, mi-a stat in loc :)).
Din fata, involburat, in stol...flurturi albi, intr-un contraatac bezmetic, sinucigas...se aruncau, chiar pe linia parbrizului.
Cativa, depasind zona, se ridicau intr-un falfait calm, ca si cand doar observau, detasandu-se...
Numai ca, randunelele le curmau ascensiunea.
Fiecare pasare, flamanda, isi atingea, in sageata, fiecare tinta.
Un fluture, doi...erau destul de sus , ca sa se amestece cu albastrul cerului :( ...
Si cine stie ce alte "sageti", strabateau acea zona  ?!
Gandul asta, mi-a aruncat privirea pe suprafata asfaltului.
In viteza, rotile aruncau lateral, valuri de aripi...
Numai aripi - albe, smulse, strivite, perechi, neperechi...
Si nu m-am oprit!
Ma chema dragostea.
Si-abia cand am ajuns...am privit cum in agonie, fluturi se lipisera de bara din fata, si-n spasme aripile, inca, li se ridicau in... orhidee alba.
*
Mi-am strans in brate fiul...
Si nu am lasat nici un gand sa ma copleseasca.
*
Numai azi, la amintirea acelei zile...incerc sa caut ramasitele ascensiunii... unui stol de fluturi.