Am trecut și pe sub brațul celei de-a treia nopți sfinte.
Amintirea m-a purtat până-n noaptea de Înviere, când luasem lumină și protejând lumânarea, noi două, draga mea Totem, cu gașca din anul nostru de curs, coboram Dealul Mitropoliei, pătrunși de nelămuritul Dumnezeu, pe care declarasem că nu-l știm dar îi bănuiam măreția.
Miliția ne saluta tăcută, făcându-ne doar semne să avem grijă să nu ne jucăm cu focul.
Nu ne stingea nimeni lumina, așa cum nimeni nu ne închidea ușile bisericilor; chiar veghea de la distanță să ajungem fără incidente la cămin.
Am intrat într-un parc și am ocupat băncile unui rond.
Discutând în șoaptă am așteptat să ni se topească lumânările...în adierile "de ce"-urilor trezite-n noi.
Și-abia acum deslușesc că Bucuria acelui moment, pe care fiecare o simțea fără s-o justifice, era prezenta lui Dumnezeu.
În natura noastră fizică ne descopeream forța intimă a ființei.
"În început era forţa amintirii.
Forţa amintirii (trebuie) să devină dumnezeiască
Şi dumnezeiască să devină Forţa amintirii"
Amintirea asta, m-a lăsat în plină rugăciune în prezenta noapte sfântă, cu intenția de a mi se-ngădui și ziua ce urmează, de parcă urma să cad mai dureros decât până acum, trădată fiind de casnicii mei.
În timpul luptei, am aflat că aveam și sabie, dar... Iuda al Vieții mele, iertat să fie, bunii mei!
"Şi Dumnezeu este amintirea..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu