"Era unu și cinci…
parcă și un tren se aude Gâfâind
…
ce mică zi și cât de mare ai zidit-o
învinși de timp să tot privim
o clipă de eternitate din a Ta sfântă libertate
Plecai niciunde
și nici să fi vrut
trenul era verde
tot ce-ți lipsea in drumul Tău către absolut
Nici nu te văd dar știu că era lumină
Lumină înceată
Lumină vie
pe un peron de gară
cuvinte vii jucau Șotron
și tu zburai
ca cea mai veche întâmplare
a omenirii
Ca o zeiță ce și-a redobândit
dreptul la nemurire
Era o clipă a fost cândva
dar am respirat-o atât de vie!"
...
setea și foamea de viață trecuse și-aruncase,
în spațiu-a cărui mărginire
îmi fusese-n întregime dată,
câteva țipete-n cochiliile goale,
câteva mărgărite neînșirate
și-o pereche de opinci
ce-o să-mi lege pașii
pâna ...dincolo.
(atunci am fost condamnata la moarte)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu