Despre înfrângeri și căderi (29): "Din spatele perdelelor unei înserări..."

Fac o plimbare  și-o iau pe cărările pe care mi le deschid umbrele copacilor de pe margine.

Ciorile se-nvârt, de pare că cerul mi-aruncă întunecate coroane... 
Privesc la străinul care vine spre mine și, zâmbind, pândesc momentul când umărul lui va fi-n linie cu umărul meu. 

Atunci clopotul vibrației mele va vui scurt...

Diferit pentru fiecare trecator.
Niciodată la fel.

Întorc capul dupa el (ceea ce este puțin ridicol), zâmbindu-i pe urme, gândindu-mă  numa' la vântul rece ce urla azi noapte-n fereastră,  în timp ce eu îmi amestecam sentimentele în cana cu ciocolată stropită cu picături de vin (sic!)

Continui să merg  în spatele perdelelor unei înserări, până ce umbra-mi se lungeșt precum o cărare.

Mă  grăbesc să mă ajung din urmă, pe mine însămi, cea care mereu este in față, uneori la câțiva pași, alteori abia de-o zăresc.

Și voi rătăci până târziu, până la genunchi în fașii de tristețe împletite cu ridicolele hohote ale scurtelor bucurii.

Și n-o să mă întorc.