Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea.

“Într-o zi vom lăsa totul baltă. 

Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. 

Nu trăi fără să te gândești la toate astea. 

Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. 

Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. 

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. 

La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? 

Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. 

Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. 

Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. 

Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

Fă din vorbe alean pentru cineva. 

Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. 

Dacă trebuie să asculți, ascultă. 

Dacă nu ai nimic de spus, taci. 

Tăcerea e mană cerească la timpul ei.
Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? 

De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? 

Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…

Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. 

Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. 

Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. 

Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. 

Căușul meu de prețuit timpul: scrisul. 

Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! 

Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. 

Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. 

Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. 

Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. 

Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. 

Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. 

Într-o zi vom lăsa totul baltă. 

Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”

(Text de Luminița Popescu)