"Astăzi s-a nascut Hristos, /Mesia chip luminos /Laudați și cântați, /Și vă bucurați!"

 

- pink mondays

   initiativa: cybershamans.blogspot.ro\

 

Părintele Rafail Noica:

 

„Răul lumii de astăzi este așa de organizat, încât scăpare nu mai este… Numai Dumnezeu va fi scăparea”

"Vremea noastră este vreme cumplită, cu probleme parcă fără răspuns, situații inexplicabile, înnodări dintre cele mai cumplite.
Și nu deznădăjduiți, dar să ne așteptam la mai rău.
Nu deznădăjduiți, dar să știți că în fiecare clipă Dumnezeu Cel nevăzut, Cel „de neînduplecat”, este cu noi aici, nu numai în spațiul din jurul meu, ci și în inima mea.
Nu există încercare pe care ne-o îngăduie Dumnezeu, fără să ne dea și o cale de ieșire.
Ce cale de ieșire, nu știu, dar Domnul să ne călăuzească și în situații inexplicabile.
Stăpânitorul lumii acesteia vrea să ne arate că nu putem scapă de el sub nicio formă.
Acum, cu organizarea asta, cu sateliții, cu chestii care ne urmăresc și prin care suntem urmăriți, nu avem cum să scăpăm.
Mai mulți mi-au povestit despre niște filme pe care le-au văzut. 

Unul se numea Principiul Dominoului.
Și filmele arătau că, dacă ochiul lumii ăsteia e pe tine, nu ai cum să scapi, și, până la urmă, se termină cu o catastrofă, cu moartea.
Și, când îmi povesteau, simțeam cum panica intră în mine, dar observam un lucru: în niciunul dintre filme nu se vorbea despre Dumnezeu.
Nimeni nu a zis „Doamne!”.
Eu cunosc trei cazuri; unul pe care îl cunosc personal.
Într-o viață de zeci de ani de iad, când persoana a ajuns la punctul de nebunie, de a se sinucide, dar în loc să facă asta, a zis: „Doamne!”; și imediat s-a schimbat viața acelei persoane.
Avem o alternativă pe care nu ne-o pune înainte duhul lumii acesteia: să strigam la Dumnezeu!
Dar, de acum, în marele necaz, singura scăpare este Dumnezeu!
În realitate, de-a lungul istoriei, niciodată n-a fost o scăpare sau o soluție fără Dumnezeu, dar Dumnezeu cel blând ne-a lăsat să ne vedem de treburile noastre chiar dacă noi am crezut că din deșteptăciunea noastră a venit scăparea sau am avut noroc și am găsit soluția asta; și nu ne dăm seama că Dumnezeu a rânduit acea situație, și ne-a lăsat să credem așa.
Dar nu a fost, de-a lungul istoriei, ca o soluție găsită să nu fi fost de la Dumnezeu.
A, poți spune: „a venit un milionar și mi-a dat o sumă de bani și am scăpat din situație”.
Dumnezeu, de la întemeierea lumii, știind ce aveam să trăiesc, a pregătit un milionar care să vină și să-mi dea.
Dar să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu și să conștientizam aceasta.
Zice psalmul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalmii 126, 1).
Da, păzesc, dar nu paza mea va păzi cetatea dacă nu Dumnezeu în mine păzește.
Cu Dumnezeu trebuie să ne tocmim.
În singur Dumnezeu trebuie să avem nădejdea.
Zice psalmul: „Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui”; „Ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale” (Psalmii 43; 8, 5) – zicea războinicul David.
Da, dar cu brațul lui lovea și cu arcul lui trăgea.
Și la noi, Dumnezeu nu va veni, ci eu voi zidi casa, dar dacă Dumnezeu nu va lucra în mine, nu va ieși nimic.
Vreau să zic că întotdeauna, de-a lungul istoriei, Dumnezeu a fost singura ieșire dar, nevrând să ne silnicească, ne-a lăsat să credem că fiindcă noi ne-am priceput…
Zilele care vin sunt cumplite și nu mai există nici o scăpare, cum corect vorbesc filmele acelea.
Corect, dar nu adevărat!
Numai Dumnezeu va fi scăparea.
Mi se pare îngrozitor, și pentru noi este, dar va ști Dumnezeu să ne miluiască!
Si este un mare privilegiu și în sfârșit vom învăța – dă-ne Doamne! – să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu.
Și cu singura nădejde în Singur Dumnezeu, vom pune mâna pe sabie, pe arc, pe mistrie, și vom face ce trebuie, nu ne vom intimida de cei care ne urmăresc, dar singur Dumnezeu este soluția.
Răul lumii de astăzi este așa de organizat încât scăpare nu mai este. Deci, tot ce am zis, este un fel de a spune: „ține-ți mintea în iad”. 

Nu am încercat să evit să nu vorbesc de criza care este și vine, nu am încercat să o mușamalizez, dar am spus că orice ar fi și orice s-ar întâmpla, dacă te găsești și în fundul iadului, să nu deznădăjduiești, și atunci fundul iadului pentru tine va fi rai.
Cum a fost înrourare focul cuptorului încins pentru cei șapte tineri. Și asta nu este o poveste, este istorie.
Eu am ajuns să mă întreb în ce măsură să cred în Scriptură, ce trebuie să cred literar și ce trebuie să fie metaforic.
Lucrurile astea, puțin câte puțin, am ajuns, din ce în ce mai mult, să le cred literar.
Când zice Scriptura că marea a stat perete de-a dreapta și perete de-a stânga, eu cred că marea a stătut perete de-a dreapta și perete de-a stânga.
Că sunt prost?
Bine, sunt prost și mă bucur că sunt prost și că nu sunt ca deștepții lumii acesteia care au toate dovezile că Dumnezeu nu există, și vom vedea cândva cine va fi fost prostul și cine deșteptul.
Prin asta parafrazez ce spunea Sfântul Apostol Pavel că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înțelepciunea omului.
Si poate cu asta să terminăm."

(Extras din conferința Părintelui Rafail Noica în Biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, Reşedinţa Mitropolitană de la Limours, Franța, octombrie 2017)

Hristos a Înviat!

 

"Jurnalul doctorului Sotirios Crotos"

"Am rugat-o pe Maria Magdalena să ia crinii și să ne dea coșul pentru a pune în el cârpele însângerate.
Nicodim îmi dădea la mână feșele înmuiate în apă de aloe și în vin, pentru spălat, iar Iosif, ulei, unsori aromate și mirodenii...
Am tras cu atenție primul piron din mână, pe care l-a luat Iosif. 

Apoi Nicodim İ-a spălat palmele, degetele și le-a uns. 

Am scos pironul al doilea, pe care l-a luat Nicodim.
Coroana de spini era tare îndesată pe cap, și, silindu-mă să o scot, m-am rugat în gând "Doamne, ajută-mă să nu rup Sfânta-Ți frunte mai mult!"
Atunci mi- a venit ideea să torn de jur împrejurul coroanei de spini, ulei cât mai mult, și astfel cele trei nuiele din care era împletită s-au desprins lesnicios, lăsând spinii în cap. 

Coroana fără de spini a fost luată de Manachen. 

Doamne, Dumnezeule mare!!!... tot creștetul era numai cocoloașe de sânge închegat, amestecat cu păr.
İ-am spălat capul, İ l-am masat cu ulei de migdale și am cules toți spinii înfipți în piele.
Au fost patruzeci și doi și i-am vârât într-un buzunar al meu.
În locul lor, au rămas tot atâtea găuri.
İ-am uns pielea cu aromate și mirodenii, İ-am pieptănat barba, pe care o curățasem de scuipat și de sânge.
Fața și chipul fuseseră numai șiroaie de sânge închegat.
Dar când am ajuns la umeri și la spate, am crezut că mă pierd, căci, până la brâu, era o masă de carne tocată și ciopârțită. 

În douăzeci și șase de ani, cât am practicat medicina, am întâlnit tot felul de chinuiți, rupți, flagelați, arși, ciopârțiți, cu ochii scoși, jupuiți, dar n-am văzut un spate așa sfărâmat.
Vai, câtă durere îndurase!
Și fără să murmure, măcar!
De aceea, pe drumul Golgotei, cădea la tot pasul. 

Deși bărbați, toți plângeam, inclusiv încercatul Antonius. 

Numai eu și cu Manachen ne-am ținut firea, însă mulțumită licorii băută din timp, care nu-și pierduse încă efectul.
Văzându-i cum hohotesc, le-am șoptit:
- Întoarceți-vă capetele spre noi, să nu mai vadă Maria că plângeți, că o ucideți.
Manachen L-a ținut în sus, pe când eu İ-am spălat spatele, L-am acoperit cu mirodenii, L-am dat cu unsori, L-am acoperit cu o fașă curată, după care am pus, între El și cruce, alt așternut de cârpe și apoi am trecut mai departe.
Tot restul trupului era numai șiroaie de sânge închegat.
În picioarele răsucite unul peste altul bătuseră un piron cât degetul mare de gros și lung de un cot.

A vrut să-l ia Dionisos.
I-am șoptit: "E al tău. Dar nu acum".

Și l-am vârât în buzunarul jiletcii mele.
Ocupat cum eram, nu am băgat de seamă că se înnoptase. 

Abia când Manache ne-a spus să privim în sus, am observat întunericul dimprejur, iar când am ridicat ochii, am văzut deasupra capetelor noastre o splendoare de nor de forma unui disc, mare cât roata carului, având culorile curcubeului și răspândind o lumină mângâietoare.
Tot Manachen ne-a șoptit:
"- Prezența lui Dumnezeu e cu noi ! Curcubeul este simbolul cerului și al lui Dumnezeu!"
M-am ridicat în picioare ca să privesc mai cu luare-aminte feericul nor. 

Abia atunci urechile mi-au vibrat, percepând o melodie armonioasă, ca un ecou îndepărtat; nu mi-am dat seama pe loc dacă era vocală sau instrumentală; știu doar că mă umplea de încântare și distingeam doar cuvintele: " Osana, Osana..."
În același timp am simțit o mireasmă balsamică, de parcă intrasem într-o grădină și toate florile se întreceau să-mi dezmierde nările și întreaga ființă cu proaspătul și suavul parfum pe care îl răspândea. Nicodim m-a trezit din visare.

Trebuie să punem trupul pe pat.
L-am înfășurat în giulgiu, L-am trecut trecut binișor pe năsălie și am pornit spre groapă, urmați de femei. 

Feericul nor înainta odată cu noi, oprindu-se în același timp cu micul cortegiu, deasupra gropii. 

Alături de mormânt am așezat năsălia, de care s-a apropiat
Maria-Mamă și a îngenuncheat împreună cu noi.
Mă uitam la ea. 

Era o adevărată Mater Dolorosa. 

Câtă umilință, câtă supunere și ascultare față de voia lui Dumnezeu!
În același timp decență, demnitate și noblețe imperială.
În necuprinsa-i durere sufletul ei plângea...

Maria-Mama, a vârât mâna pe sub ceafa Fiului ei, I-a înălțat puțin capul, s-a aplecat și I-a atins obrazul de-al ei, dându-İ "Sărutul sufletului"...
... Sărutul sufletului este pură atingere, de la obraz la obraz, este sărutul Ingerilor din Cer.
Punându-I apoi capul, cu mare grijă, la loc s-a retras în colțul stâng al gropii, lângă Ioan, pe când Nicodim făcea ultimele pregătiri înaintea îngropăciunii. 

Eu priveam cu luare- aminte scena pe care o aveam în față: la fiecare colț al gropii era o Marie îndoliată."

(DIN JURNALUL DOCTORULUI SOTIRIOS CROTOS)

Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus catre Imparatul roman Tiberius

 

Publius Sentului,
consul, functionar roman in regiunea Tigrului si Sidonului

“Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei;
Din partea Senatorului Sentulus Publius proconsul, salutare !

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vi le comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos. 

Poporul îl numeşte “Profet al Adevărului”, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers! 

Şi-ntr-adevăr, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos. 

Printr-un singur cuvânt, el dă viaţa morţilor şi sănătate bolnavilor. Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui care este cea mai frumoasa femeie din lume.
Părul sau este ca aluna coaptă şi îi coboară până la umeri: se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din oraşul Nazaret. 

Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. 

Nicio pată, sau zbârcitură, nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu prezintă niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba sa bogată, şi de aceeaşi culoare cu părul, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. 

Ochii săi sunt albaştri-vineţi, blânzi şi senini. 

Privirea lui este însă aşa măreaţă, încât insuflă respect tuturor celor care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubeasca şi să se teamă de el. Lumina revărsată de faţa lui, este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a o privi cineva mai îndelung. 

Inspiră teamă acea lucire.
Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. 

Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează. Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. 

Este foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.
Cât despre învaţătură, el atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiintele, fără a fi studiat vreuna. 

Călătoreşte desculţ, sau încălţat în sandale romane şi cu capul descoperit. 

Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea. 

Mulţi iudei îl cosideră chiar ca Dumnezeu; alţii îl denunţă că lucrează contra legilor Majestaţii Voastre. 

Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi.

Omul acesta nu a cauzat nicio nemulţumire niciunui om, niciodată.

Scrisă la Ierusalim, Grupul X, luna a IX-a,
Al Majestăţii Voastre, prea smerit şi supus servitor:
PUBLIUS SENTULUS, Proconsul.


Nota: 

Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. 

A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română. 

Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvantarea PS Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului). 

Text: Istrate Iordan.

Moșii de iarnă

„Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.”

- sursa foto: Olga Fedeneva (Ольга Феденёва)

"Nu-i singur Iuda vinovat"

Nu-i singur Iuda vinovat
de Sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Iisus căzu.
Şi dacă Crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
A mea şi-a ta…

Nu patru cuie L-au străpuns,
când El pe cruce Se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochi murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu soldaţilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Iisus cel condamnat
azi El te-ntreabă: „Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus: DA! Şi-am fost iertat.
Eu am spus: DA!

D A R  T U ?  D A R  T U ?…

"Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail și Gavriil, să-i lăudăm cu toții, acoperindu-ne cu ari­pile amândurora și din nevoile cele de multe feluri sa ne izbăvim, unuia grăind: bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: bucură-te, îngere al darului!"

"Filonul de aur" - scris de Preot Mihai-Andrei Aldea

"- De ce nu vrei să te supui Împărătesei şi să devii greco-catolic, lăsând Ortodoxia? (comisia imperială)

- Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. 
Dacă mi-l cere împărăteasa i-l dau, n-am ce face. 
Cu mâinile şi cu picioarele acestea, şi cu tot trupul meu, am lucrat zi şi noapte ca să plătesc dările. 
Dacă le vrea, ale ei sunt. 
Dar am numai un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri, şi nici o putere omenească nu-l va putea îndoi. (un ţăran român din Ardeal) "

Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care ştie a se împărtăşi de Veşnicie. 

Fiecare popor poate aduna averi şi comori de tot felul. 

Dar valorează ele ceva? 

Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. 

Chiar şi aurul rugineşte, şi orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbuşesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc şi pier. 

Peste ruinele unor oraşe şi ţări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. 

Ori se ridică alte oraşe şi ţări, tinere, obraznice şi – din pricina inconştienţei vârstei – sigure de puterea lor. 

Dar şi ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină şi uitare. 

Şi iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufaşe, la fel de sigure de puterea şi veşnicia lor ca şi cele moarte. O singură comoară este veşnică: sfinţenia. 

Şi sfinţii sunt cea mai mare avere a unui neam, şi pecete şi mărturie a unirii dintre acel neam şi Dumnezeu.
Sfinţenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. 

Şi această unire este singura cale către nemurire. 

Doar în Ceruri se află cartea vieţii, în care sunt înscrise cele veşnice. 

Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.
Izvorâtă din minunata naştere a Neamului Românesc, unitatea dintre Biserică şi Români a adus roade sfinte din cele mai vechi timpuri ale istoriei creştine. 

S-au revărsat oameni ai Duhului, zămislind Neamul Românesc şi devenind totodată părţi sfinte ale lui, aşa cum sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfinţii Apostoli Luca, Filip, Timotei, Andronic, Tit şi Sila, întemeietori ai Neamului nostru. 

Din Duhul lor – Care nu era doar al lor, ci al întregii Biserici, dar era totuşi şi al lor – din acest Duh Dumnezeu li s-au născut şi zidit urmaşi. 

Aceştia au dat Bisericii şi Neamului roadele sfinte şi curate ale vieţii veşnice. 

Primii dintre ei au fost numeroşii martiri de la Dunăre şi sfinţii cei întocmai cu Apostolii Constantin şi maica sa Elena.
Dar la Dunăre s-a format o adevărat şcoală teologică, ce a luminat în secolele III-VI, începând de la episcopii sfinţi ai Tomisului şi până la cei din Timocul de astăzi şi de la Dunărea de Mijloc. Printre ei se numără marele Betranion, episcopul Tomisului, de al cărui curaj de a mărturisi credinţa lui Hristos în faţa unui împărat eretic se leagă şi prima mişcare naţională spontană din istoria noastră. 

Căci atunci când împăratul eretic a încercat a-l exila pe sfântul episcop, Românii dobrogeni s-au tulburat de îndată, punând mâna pe arme şi fiind dispuşi mai curând a muri în luptă sau a porni şi ei în exil decât să lase păstorul lor cel trimis de Păstorul ceresc. 

Şi împăratul, pentru a nu pierde Dicia (adică Dacia, vechiul nume al Dobrogei), a trebuit să se plece, aducând înapoi pe episcopul exilat. 

Tot din Dicia sau Dobrogea au ieşit şi Sfinţii Ioan Casian – cel care a întemeiat monahismul apusean –, Gherman, Dionisie cel Smerit – cel care a introdus măsurarea timpului de la anul Naşterii Domnului –, martirii Atalos, Filipos, Zoticos şi Camasis, ale căror moaşte au fost găsite la Niculiţel, în cel mai vechi martiricon (creştin) din lume, călugării „sciţi” care au impresionat întreaga lume creştină cu adânca lor teologie… şi mulţi, mulţi alţii. 

Şi tot „de la Dunăre” putem aminti lumini ca Sfântul Sava de la Buzău (Muzeos în acea vreme), ca Sfântul Niceta de Remesiana, cinstit chiar din timpul vieţii sale până în Asia Mică şi Italia, Sfântul Irineu de Sirmium, nenumăraţi martiri şi chiar Fericitul Ieronim, născut la graniţa dintre provinciile Panonia şi Iliria.
Iată că, înşirând la iuţeală doar câţiva dintre sfinţii noştri din vechime, deja avem un pomelnic impresionant. 

Iar şirul lor a continuat peste veacuri. 

Legaţi prin legături duhovniceşti peste vremuri şi locuri, se bucură în aceeaşi bucurie cerească Sfântul Constantin cel Mare, binecredinciosul Împărat Iustinian, Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Domnitorul martir Constantin Brâncoveanul, cu fiii săi. 

Sfinţii martiri din primele vremuri creştine au fost doar începutul uriaşei oştiri de martiri şi mucenici pe care a dat-o lui Dumnezeu Neamul Românesc. 

În Pind sau în Iliria, în Crişana, Basarabia ori Crimeea, în Câmpia Dunării sau în văile şi culmile Carpaţilor ori Hemului ori Rodopilor, Românii au avut de mărturisit cu vorba ori cu fapta Credinţa lui Hristos. 

În faţa păgânilor şi ereticilor romani, greci, avari, goţi, slavi, unguri, tătari, germani, turci sau de orice alt neam, Românii au avut mereu stâlpi care au ştiut a păstra demnitatea creştină a Neamului Românesc, trecând cu desăvârşit curaj hotarele vieţii şi ale morţii în necuprinsul Dumnezeirii.
Pentru a-i înşira pe toţi, ar fi nevoie de o lucrare mai mare ca Proverbele Românilor de Iuliu Zanne. 

Şi aşa fiind, pe cine să laşi deoparte şi pe cine să pomeneşti? 

Să vorbeşti de cei care au ştiut a da Evanghelia migratorilor slavi, unguri sau turci? 

Să pomeneşti de acei Români ardeleni care au stat neclintiţi în Adevăr în vremuri în care flăcările bisericilor şi mânăstirile lor – distruse şi cu tunurile de nefârtaţii papistaşi – se înălţau până la Ceruri? 

Să aminteşti de lacrimile şi rugăciunile, şi de luptele de nedescris, prin care Românii dinspre Nistru şi Nipru, ori din Crimeea, au păstrat Credinţa străbună în două mii de ani de necurmată furtună? 

Să istoriseşti durerile şi suferinţele îndurate pentru Hristos de atâţia şi atâţia Români din Epir, Tesalia, Macedonia, Dalmaţia şi alte părţi sudice? 

Să înfăţişezi luptele duhovniceşti date de atât de mulţi monahi ai Neamului nostru în sihăstrii, schituri şi mânăstiri din toate colţurile Bisericii lui Dumnezeu? (De multe ori atât de neştiuţi, atât de smeriţi… încât abia li se ştie prezenţa, deşi li se simte atât de bine rugăciunea!)…
Nu vom vorbi însă despre ei, şi nici despre alţii asemenea lor. 

Vom spune însă câteva cuvinte despre un sfârşit de secol plin de durerea şi urâciunea pustiirii, plin de asuprire cruntă pentru toţi Românii. 

Despre sfârşitul secolului XX. 

O epocă în care toţi Români se aflau sub apăsarea a felurite puteri străine, în care chiar şi în România doar unii dintre Români puteau să-şi folosească limba maternă, alţii fiind, asemenea celor din teritoriile ocupate, nevoiţi a folosi limbile migratorilor aflaţi la putere. 

O epocă în care păgânismul sfruntat şi neruşinat al ateismului a încercat să şteargă Chipul lui Hristos din inimile şi minţile tuturor creştinilor. 

O epocă ce a izbutit a distruge nenumărate suflete, ce a reuşit să introducă în inimile atâtor Români necredinţa, desfrâul, lepădarea de Dumnezeu, lepădarea de Neam şi Limbă, laşitatea…
Şi totuşi! 

Într-un asemenea ev întunecat, Dumnezeul luminilor a ridicat alţi şi alţi stâlpi de foc, în temniţele Basarabiei şi în gheţurile Siberiei, în puşcăriile din România, Bulgaria, Grecia sau Iugoslavia, în păduri şi în catacombe, în cartierele muncitoreşti şi în sate arse de lăcustele colhozurilor şi CAP-urilor. 

Doar în România, peste 20 de ierarhi au murit ca mărturisitori a lui Hristos; şi mii şi mii de preoţi, şi încă şi mai mulţi călugări, şi încă şi mai mulţi mireni au fost închişi, torturaţi, şi de multe ori ucişi pentru aceeaşi sfântă mărturisire. 

Trecuţi prin chinurile lagărelor şi puşcăriilor, prin batjocorile gardienilor şi colegilor de suferinţă, prin răutatea celor care au ales o libertate fizică ce îi costa sufletul, ei s-au lămurit ca aurul şi argintul în foc, limpezindu-şi frumuseţea Chipului lui Dumnezeu şi înaintând tot mai mult în asemănarea cu El. 

Părintele Dimitrie Bejan sau părintele Dumitru Stăniloae, părinţii Sofian Boghiu, Damian Stog, Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu, părinţii Ilie Lăcătuşu, Adrian Făgeţeanu şi Nifon Petruş sunt doar câţiva dintre cei care s-au învrednicit a se arăta vase alese ale lui Dumnezeu, înfrângând pe prigonitori şi păstrând lumina lui Hristos pentru ei şi, mai ales, pentru ceilalţi. 

În închisori sau între capetele plecate din afara închisorilor, ei au fost purtători de Adevăr şi demnitate, mărturisind pururea cele ale Adevărului, şi eliberând nenumărate suflete din lanţurile necredinţei şi deznădejdii.
Există un cuvânt al Mântuitorului în care îi ceartă pe farisei pentru că declarau „dacă am fi trăit în vremea părinţilor noştri nu am fi fost părtaşi cu ei la uciderea proorocilor”(Mt.23.30). 

De ce îi ceartă? 

Pentru că prin acest cuvânt ei se dădeau de gol a fi – la nivel spiritual, desigur, dar acesta este esenţialul – urmaşi nu ai proorocilor, ci ai ucigaşilor acelora. 

Şi Sfântul Apostol Pavel arată că urmaşii lui Avraam sunt cei care îi urmează calea, cei care sunt fii spirituali ai lui, cei care îi duc mai departe moştenirea duhovnicească. 

La fel se întâmplă şi cu noi. 

Suntem urmaşii celor a căror spiritualitate o păstrăm, a celor cărora le ducem mai departe moştenirea duhovnicească. 

Dacă ducem mai departe viaţa şi trăirea sfinţilor şi eroilor, suntem urmaşii lor. 

Dacă ducem mai departe viaţa şi trăirea hoţilor, trădătorilor, laşilor, suntem urmaşii lor. 

Noi alegem să fim ceea ce suntem.
Sunt puţini sfinţii?
Poate nu sar în ochi ca nemernicii, dar nu sunt puţini. 

Şi, mai ales, sunt puternici şi au valoare!
Voi asemăna Neamul Românesc, şi adevăraţii lui reprezentanţi, unui filon de aur. 

Acesta e subţire şi, faţă de mărimea sterilului din jur, a pământului fără aur în el, poate părea neînsemnat. 

Dar filonul, subţire, îngropat în steril, dă acelui pământ (re)numele de teren aurifer. 

Nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea contează. 

Filonul de aur al Neamului Românesc este şiragul sfinţilor, curgând de la izvoarele Istoriei către oceanul deplin al Dumnezeirii. 

Acest filon este dintr-un aur curat, deplin curat, şi mai puternic, mult, mult mai puternic, decât cel mai puternic oţel. 

Şi, cu cât devine mai subţire, în anume vremi, cu atât se arată mai puternic. 

În jurul acestui filon stăm noi, cei ce suntem amestec de zgură şi aur, amestec de aur şi steril, şi care încercăm a ne curăţa, a ne apropia de filon până la a deveni una cu el. 

Unii sunt mai aproape de firul de aur, şi sunt mult mai mult aur decât steril. 

Alţii, mai depărtaţi, păstrează mai puţin din lumina aurului, şi mai mult din negura zgurii. 

Dar toţi tindem către curăţire, către unirea cu filonul de aur. 

Sunt însă şi cei din părţile mai dinafară – mai numeroşi, cei mai numeroşi – care păstrează doar luciri aurifere, doar aparenţa aurului. 

Aceştia – pe care îi numesc, de obicei, românofoni, adică vorbitori de o limbă oarecum românească – aceşti tind şi ei spre filon, dar altfel. 

Nu căutând a se curăţi, ori a deveni aur. 

Nu, dimpotrivă. 

Ei încearcă, prin presiuni şi frământări neîncetate, a strecura către filon şi – dacă ar putea – chiar în filon, cât mai multă zgură, cât mai mult steril. 

Deşi par a aparţine filonului de aur, deşi îşi trag strălucire şi avantaje din el, îi sunt fiinţial străini, şi chiar vrăşmaşi.
De cele mai multe ori, pentru cei din afară, ei sunt “Românii reprezentativi”. 

Trist, nu-i aşa? 

Dar acest lucru nu e atât de important. 

Important este faptul că filonul de aur există, şi va exista până la sfârşitul veacurilor. 

Sfinţii care îl alcătuiesc pot fi mulţi sau puţini; dar câtă vreme sunt, e bine, suntem (încă) bine."

- foto: Oana Cozea