Ioan Badilita:

 

"Cele mai adânci răni pe care le porți nu ți-au fost făcute de dușmani sau de străini. Ți-au fost lăsate de mâinile pe care le-ai ținut fără teamă, de vocile în care ai avut încredere în întuneric. De oamenii cărora le-ai deschis ușa până la capăt, cei pe care i-ai iubit, cei în care ai crezut că te vor apăra de durere, nu că vor deveni ei înșiși durerea. Aceasta e cea mai dureroasă parte a trădării: ea nu vine din afară, cu un semn de avertizare. Ea intră prin ușa pe care tu însuți ai deschis-o, se așază pe scaunul pe care i l-ai oferit, îți învață ritmul inimii și totuși alege să o frângă.
Când cineva drag te rănește, nu ți se sfâșie doar prezentul. Durerea se întoarce în timp și pătează amintirea. Începi să te întrebi dacă zâmbetul de altădată a fost real, dacă râsul era al amândurora sau doar al speranței tale. Scormonești în amintiri, rescriind seri, vorbe, mângâieri; până și clipele cele mai dragi încep să pară străine, ca niște fotografii ale unei vieți care nu-ți mai aparține.
La început, îți găsești scuze. Pentru că iubirea te-a învățat să fii răbdător. Îți spui că ești obosit, stresat, copleșit. Aștepți adevăruri care întârzie să vină, ții acoperișul cu propriile mâini când grinzile încep să cedeze și numești asta devotament. Te micșorezi ca să-i lași celuilalt loc, numind asta compromis. Primești firimituri și le numești mese.
Asculți cum inima îți șoptește „Așa nu ar trebui să se simtă ca un acasă”, dar dai muzica mai tare, ca să nu auzi. Și când adevărul devine imposibil de ignorat, realizezi că deja a umplut toată camera. Apoi vine furia, ca o furtună, și pentru o vreme ai nevoie de ea. Îți dă coloană vertebrală când te simți făcut din umbre.
Te întrebi: de ce promit oamenii pentru totdeauna dacă ei plănuiau doar să rămână până la primul efort? De ce să spui „te respect” sau „te iubesc” cu o gură pregătită de plecare? De ce să înveți poveștile doar ca să le transformi în arme?
După trădare, chiar și bunătatea poate părea periculoasă. Un cuvânt blând se simte ca o capcană, un gest cald pare o momeală. Îți ridici ziduri noi, pentru că ușile vechi te-au trădat și devii paznicul propriei inimi. Te miști cu grijă, testezi fiecare pod înainte de a-l traversa, înveți limba propriilor alarme. Unii îi vor spune răceală, dar nu e deloc. E doar munca grea de a-ți coase inima la loc.
E felul tău de a învăța cât ar trebui să coste iubirea și de a refuza să mai plătești cu propria demnitate.
Și totuși, undeva, în liniște, ceva din tine rămâne aprins. O lumină mică, încăpățânată, care refuză să se stingă. Ea îți amintește că iubirea nu e dușmanul. Trădarea este. Îți spune că iubirea adevărată nu cere tăcere pentru a se simți confortabilă, nu adună secretele tale ca pe o monedă, nu-ți transformă gingășia în armă. Iubirea adevărată spune adevărul, își asumă rana, repară ce a rănit și ocrotește ce i s-a încredințat.
Și va veni o zi în care rana va fi învățat un limbaj mai blând.Îți vei trece degetele peste rană și ea nu va mai cere avocat. Doar respirație. Îți vei aminti totul limpede și vei prețui partea din tine care a rămas bună în timp ce învăța să fie puternică. Şi dacă vei fi întrebat: „De unde ai rănile acestea la mâini?" tu vei răspunde: „Am fost lovit în casa prietenilor mei!" (Zaharia 13:6). Am fost frânt.
Și apoi vei spune: am păstrat părțile mele adevărate. Am lăsat jos ce mă ucidea purtând. Mi-am făcut un sanctuar din propriul curaj.
Am învățat diferența dintre cine vrea un loc în fața inimii mele și cine știe cum să stea acolo cu mâinile curate.
Cele mai adânci răni pe care le porți nu ți-au fost făcute de străini.
Ți-au fost lăsate de cei în care ai avut cea mai mare încredere, pe care i-ai iubit, pe care i-ai lăsat să intre fără ziduri.
Dar nu te-au sfârșit.
Te-ai adunat cu mâini tremurânde.
Ai învățat să fii propriul tău adăpost.
Ai păstrat o lumină aprinsă pentru iubirea care își ține promisiunile.
Și acum, când îți privești cicatricile, nu vezi rușine.
Vezi dovada că ai trecut prin foc fără să pierzi partea din tine care știe să rămână caldă.
Așa se țese povestea ta: nu din rănile pe care ți le-au lăsat alții, ci din lumina pe care ai ales s-o păstrezi. Din felul în care ai rămas blând, chiar și după furtuni. Din iubirea ta, aceea care nu rănește,
nici pe celălalt, nici pe tine, ci vindecă, ridică și bucură tot ce atinge..."

Julio Cortázar

Păstrarea amintirilor 

Gloriii, ca să-şi păstreze amintirile, procedează la îmbălsămarea lor în felul următor: după ce fixează amintirea până în cele mai mici amănunte, o înfăşoară din cap până-n picioare într-un cearşaf negru şi o reazemă vertical de peretele din hol, cu o etichetă pe care scrie "Excursie în Quilmes" sau: "Frank Sinatra". 

În schimb, cronopii, fiinţe dezordonate şi călduţe, îşi lasă amintirile vraişte prin casă, printre strigăte vesele, iar ei umblă printre ele şi când trece câte una în fugă o mângâie cu blândeţe şi-i spun: "Nu cumva să ţi se întâmple ceva" sau chiar: "Ai grijă la trepte". Din cauza asta casele gloriilor sunt ordonate şi liniştite, iar în casele cronopilor e o adevărată harababură, iar uşile se trântesc mereu. Vecinii se plâng întotdeauna de cronopi, iar gloriii dau din cap cu înţelegere şi se duc să vadă dacă etichetele sunt toate la locul lor."

 (Julio Cortázar, traducere de Mona Țepeneag, Dumitru Țepeneag, "Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii")

Lorenzo Marone

"Nu mă resemnez să mor, dar accept că nu pot face nimic pentru a contracara asta. 

La urma urmei, este o chestiune de a saluta ideea că totul moare de la celule la stele și că mâine chiar și sfârșitul meu va servi la ceva, cuiva... 

Datorită morții fiecăruia dintre noi, viața va avea spațiu pentru a se regenera și a evolua. 

Căderea copacului permite luminii să ajungă din nou la pământul de dedesubt, astfel încât să se poată naște un nou trunchi. Atomii din care sunt compus, care poate au aparținut cândva unui dinozaur, unui faraon, lui Buddha, cine știe, aceiași atomi care vin de la o stea care a explodat departe, în alte galaxii, după moartea mea vor rămâne aici și vor reveni în circulație, vor ajunge în milioane de alte organisme, fără sfârșit. Este poate o chestiune de a curba ceea ce credem că este o linie dreaptă, până când avem un cerc...
Trebuie să profităm de timp, sau mai degrabă să profităm de faptul că timpul este scurt, pentru a lăsa un semn al trecerii noastre pământești.
Tânărul Seneca a spus-o când avea doar douăzeci de ani: „Viața care ne este dată este suficient de lungă pentru a realiza fapte mari, cu condiția să fie bine cheltuită."
Homer a cântat-o și el în Iliada:
„Ca neamurile de frunze, la fel sunt neamurile oamenilor;
frunzele, unele le aruncă vântul la pământ, altele pădurea,
înflorirea îi hrănește primăvara;
la fel și rasele oamenilor: unul se naște, celălalt dispare.”
Și cine știe, într-o zi ne vom trezi zburând liberi în aer și apoi vom ateriza pe umărul unei persoane dragi, precum fluturii monarh din Mexic.
„Ceea ce omida numește sfârșitul lumii, restul lumii numește fluture”, este o minunată frază taoistă.
Iată, acest paragraf, acest gând mic, este actul meu de credință, încercarea mea. 

Eu exist, și într-o zi voi fi existat, așa cum a spus și Margherita Hack: „Cineva își va aminti de mine. Și dacă nu, nu contează.”

(Lorenzo Marone în „Inventarul unei inimi în alarmă”)

C. S. Lewis

"– Nu încerca să foloseşti ştiinţa (vreau să zic ştiinţele adevărate) ca instrument împotriva creştinismului. Îl va încuraja neîndoios să se gândească la realităţi pe care nu le poate pipăi şi vedea.

– Scoate-i din minte cele mai elementare îndatoriri aplecându-l asupra celor mai avansate şi mai spirituale dintre ele.

– Regula la oameni e că, după ani de trai împreună, fiecare ajunge să găsească în celălalt tonuri ale vocii şi expresii ale feţei care îi repugnă cumplit. Foloseşte amănuntul.

– Cel mai simplu e să le întorci privirile dinspre El către ei înşişi. Pune-i să se ocupe doar de mintea lor şi să încerce să-şi inducă sentimente prin acţiunea propriei voinţe.

– Pacientul nu trebuie să înţeleagă că frica de azi e crucea pe care o are de purtat, el trebuie să se gândească doar la lucrurile de care îi e frică.

– Marea artă e să-l faci să-şi verse răutatea în capul vecinilor cu care se întâlneşte în fiecare zi, iar bunăvoinţa să şi-o risipească aiurea, spre regiuni cât mai îndepărtate, în beneficiul unor indivizi pe care nici nu-i cunoaşte. Răutatea va deveni astfel cât se poate de reală, pe când bunăvoinţa se va dilua în imaginar.

– Dacă reuşeşti să-l faci să-şi spună că „religia e bună şi ea, dar numai până la un punct”, poţi să zici că te-ai procopsit cu un suflet.

– Cultivă-i sentimentul că începe fiecare zi ca posesor de drept al celor douăzeci şi patru de ore. Fă-l să privească fiecare porţiune din această proprietate fie ca pe un soi de impozit exagerat, atunci când o datorează serviciului, fie ca pe o donaţie generoasă, atunci când o acordă îndatoririlor religioase."

Haruki Murakami - "Pădurea norvegiană"

 

"Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos."

„Invitație” - Oriah Mountain Dreamer

”Nu mă interesează ce faci ca să trăiești.
Vreau să știu către ce aspiri, dacă ai curajul să stai față în față cu dorințele inimii tale.

Nu mă interesează câți ani ai.
Vreau să știu dacă ai risca să fii considerat nebun pentru iubire, pentru visele tale, pentru aventura de a fi viu.

Nu mă interesează câte planete îți încadrează Luna.
Vreau să știu dacă ai atins centrul durerii tale, dacă trădările din viață te-au deschis sau te-ai închis de frica de a nu mai suferi iar.

Vreau să știu dacă reușești să stai într-adevăr cu durerea - a ta, sau a mea.
Dacă știi să dansezi sălbatic lăsându-te umplut de extaz până în vârful degetelor de la mâini și de la picioare, fără să-ți faci griji că ar trebui să fii mai atent, mai realist, că nu ar trebui să depășești, totuși, niște limite.

Nu mă interesează dacă povestea pe care mi-o spui e adevărată sau nu.
Vreau să știu dacă ești în stare să-i dezamăgești pe alții pentru a fi tu însuți.
Dacă ești capabil să suporți acuzațiile de trădare și să nu te trădezi pe tine însuți.
Dacă știi să fii demn de încredere, chiar dacă ești, în același timp, infidel.
Vreau să știu dacă poți vedea frumusețea, chiar și când nu-ți place totdeauna.
Dacă poți face să răsară Viața din prezența ta.
Vreau să știu dacă poți trăi într-adevăr cu insuccesele - ale tale, ori ale mele.
Și dacă, în pofida a tot ce se întâmplă pe malul lacului, poți striga tare un „DA!” argintului Lunii pline.

Nu mă interesează unde trăiești și câți bani ai.
Vreau să știu dacă te poți scula după o noapte de dureri și disperare, sleit de zbucium și secătuit de puteri, și să faci ceea ce ai de făcut ca să le dai copiilor de mâncare.

Nu mă interesează câtă cunoaștere ai adunat și cum ai ajuns până aici.
Vreau să știu dacă poți sta în mijlocul Focului împreună cu mine fără să dai o clipă înapoi.

Nu mă interesează ce sau cu cine ai învățat.
Vreau să știu ce anume te susține dinlăuntru când totul se prăbușește în jurul tău.
Vreau să știu dacă poți sta singur cu tine însuți și dacă asta îți umple cu adevărat momentele năucitoare de gol.”

"Motivul principal al singurătăţii mele este că nici măcar eu nu ştiu din ce poveste fac parte. Urma să fac parte dintr-o poveste, dar am căzut din ea ca o frunză..."(Orhan Pamuk - Mă numesc Roşu)

 

Cioran

"Timid, molâu, binele este inapt să se propage; răul, mult mai zelos, vrea să se transmită şi chiar izbuteşte, căci posedă dublul privilegiu de a fi fascinant şi contagios.
De aceea, mai lesne vedem răspândindu-se, ieşindu-şi din albie un dumnezeu rău decât unul bun.
Această lume n-a fost creată cu bucurie.
Se procreează totuşi cu plăcere.
Aşa-i, desigur, însă plăcerea nu e bucurie, ci simulacrul ei: ea are funcţia de-a amăgi, de a ne face să uităm că, până în cel mai mic detaliu, Creaţia poartă pecetea tristeţii iniţiale din care-a ieşit.
Obligatoriu înşelătoare, plăcerea e, de asemeni, cea care ne permite să făptuim o anume ispravă pe care-n teorie o respingem.
Fără concursul ei, abstinenţa, câştigând teren, i-ar seduce până şi pe şobolani.
Dar tot voluptatea ne face să înţelegem în ce măsură plăcerea este iluzorie.
Prin ea plăcerea îşi atinge culmea, suprema intensitate, şi tot acolo, în culmea reuşitei, are brusc revelaţia irealităţii sale, se prăbuşeşte în propriul neant. 

Voluptatea este dezastrul plăcerii.
Când ştii ce împarte fiecăruia destinul, rămâi consternat în faţa disproporţiei dintre un moment de uitare şi suma uriaşă a mizeriilor ce rezultă din el.
Cu cât aprofundezi acest subiect, cu atât te convingi că singurii care au înţeles ceva sunt cei care-au optat pentru luxură sau pentru asceză – desfrânaţii sau castraţii."

(Cioran - „Demiurgul cel rău”)

Francois Henri Galland art.

JOSÉ SARAMAGO:

”Un copil este o ființă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu, ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înșine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple și despre cum să învățăm să avem curaj.
Da, asta e!
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.
A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un împrumut.
Cel mai prețios și mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noștri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înșiși, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.
Dumnezeu să binecuvânteze, pentru totdeauna, copiii noștri, pentru că pe noi, deja, ne-a binecuvântat cu ei!”

Dara Codescu - LA RĂSCRUCE DE GÂNDURI...

"Nu există o vârstă limită pentru lecțiile de viață. 

Clepsidra convingerilor tale se răstoarnă într-o zi și devine un maldăr de cioburi răvășite prin nisip. 

Nu mai e nimic de măsurat, orice încercare de remediere este inutilă. Te trezești, în sfârșit! 

Și te pomenești cu o întrebare zăludă, care vine spre tine descheiată la toți nasturii, rânjind știrb: pentru ce te-ai străduit să fii un om corect? 

Toate eforturile de a mulțumi pe cei din jurul tău se dovedesc a fi niște iluzii împăiate. 

Și, dacă ai tăcut agățat de speranța că răbdarea ta îndelungată a fost identificată de cineva, iți primești porția de năuceală, aflând că exact oamenii cărora le-ai fost mereu devotat te acuză că i-ai dezamăgit.
O vorbă veche spune: cine seamănă vânt culege furtună. 

Problema e că poți să te confrunți cu furtuna, fără să stârnești vântul, știți! 

E de ajuns să ignori egoismul celorlalți, să nu ai vigilența de a observa că foarte mulți oameni acționează doar urmărindu-și propriile interese. 

Or, momentul trezirii tale coincide cu momentul uimirii lor!
Dar...știți ceva? 

Nu e târziu niciodată să pui capăt naivității - vedeți că nu am vrut să scriu „prostiei„! 

Cei care profită de buna-credință a celorlalți vor găsi alți „băieți de mingi„ pentru jocul lor. 

Important e să te poți desprinde din hățișul ipocriziei și să-ți vezi de drumul tău. 

Mi-a trebuit o viață pentru a înțelege că prea multă bunăvoință strică. 

Există oameni care vor să fie înțeleși, indiferent de câte ori ar da iama prin străchini, dar care nu acordă aceeași înțelegere, la rândul lor. 

Și, atunci, e semn că a sosit clipa când trebuie să-ți recâștigi libertatea de a decide ce vrei să faci și ce nu. 

Măcar, va fi alegerea ta!
Și, nu în ultimul rând, un exercițiu de demnitate!"

"Învățături holistice pentru o viață conștientă"

"Nu mă interesează doctoratul, masteratul, nici măcar practicile tale religioase și spirituale,
Sunt interesat să știu dacă îți permiți să fii în momentul prezent, sa exiști total
Nu-mi pasă câte „namaste” rugăciuni sau salutări trimiteți pe zi altora și planetei,
Mă interesează cât de mult din divin recunoști în tine, cât de mult din divin vedeți în cealaltă ființă ...
Nu mă interesează cât de multe cunoștințe ați acumulat, dacă sunteți magician, pastor, guru, profesor, ucenic,
Mă interesează cunoștințele pe care le ai despre tine, îți cunoști misterele, speranțele, fricile, visele ... Îți cunoști umbrele?
Nu mă interesează dieta ta vegetariană sau vegană sau dacă trăiești în lumină pentru că îți pasă de vibrația alimentelor,
Mă interesează dacă ești capabil să accepți ceea ce mănâncă celălalt, dacă ești capabil să vezi opusul a ceea ce trăiești și să respecți în continuare ...
Nu-mi pasă cât de mult ai ajuns la transcendență, dacă ai ajuns în afara corpului sau dincolo de lume,
Mă interesează dacă poți să mergi printre ființe umane, să vezi că ești încă o ființă umană și să-ți onorezi propria umanitate cu tot și decadența care există în ea. "

("Învățături holistice pentru o viață conștientă" - carte)

Doare de...dor

 

"Știi ce am aici?
Un pumn de dor, câteva gânduri risipite și un strop de regret.
Mi-e dor.
E un dor care mă macină în fiecare zi.
Nu este un dor de „tine” ci un dor de „mine”.
Mi-e atât de dor de cel care am fost încât mă doare!
Mă doare până la rană, până la sânge, până la suflet!"

(Moise D. - Naivul)

In memoriam...

"Am trăit intens şi am scris puţin. 

Am celebrat viaţa ca pe o sărbătoare continuă. 

Oamenii pe care i-am cunoscut m-au făcut să respir sub cerul unei fascinaţii permanente. 

Prietenii evocaţi poartă câte un coş cu daruri: sunt întâmplările care mă leagă de fiecare. 

Prin aceste memorii am încercat să ies pentru o clipă de sub cascada timpului şi să-mi întorc privirea spre izvoare. 

Scoase la lumină, acestea mi s-au arătat limpezi şi calde, dătătoare de viaţă. 

Ficţiunea ia o pauză şi realitatea iese din ape, ca o zeitate impudică şi surâzătoare. 

Trecutul devine prezent şi povestea se îngână cu legenda. 

E un popas odihnitor: imaginaţia se va aprinde din nou."

Şerban Tomşa

"Jurnalul doctorului Sotirios Crotos"

"Am rugat-o pe Maria Magdalena să ia crinii și să ne dea coșul pentru a pune în el cârpele însângerate.
Nicodim îmi dădea la mână feșele înmuiate în apă de aloe și în vin, pentru spălat, iar Iosif, ulei, unsori aromate și mirodenii...
Am tras cu atenție primul piron din mână, pe care l-a luat Iosif. 

Apoi Nicodim İ-a spălat palmele, degetele și le-a uns. 

Am scos pironul al doilea, pe care l-a luat Nicodim.
Coroana de spini era tare îndesată pe cap, și, silindu-mă să o scot, m-am rugat în gând "Doamne, ajută-mă să nu rup Sfânta-Ți frunte mai mult!"
Atunci mi- a venit ideea să torn de jur împrejurul coroanei de spini, ulei cât mai mult, și astfel cele trei nuiele din care era împletită s-au desprins lesnicios, lăsând spinii în cap. 

Coroana fără de spini a fost luată de Manachen. 

Doamne, Dumnezeule mare!!!... tot creștetul era numai cocoloașe de sânge închegat, amestecat cu păr.
İ-am spălat capul, İ l-am masat cu ulei de migdale și am cules toți spinii înfipți în piele.
Au fost patruzeci și doi și i-am vârât într-un buzunar al meu.
În locul lor, au rămas tot atâtea găuri.
İ-am uns pielea cu aromate și mirodenii, İ-am pieptănat barba, pe care o curățasem de scuipat și de sânge.
Fața și chipul fuseseră numai șiroaie de sânge închegat.
Dar când am ajuns la umeri și la spate, am crezut că mă pierd, căci, până la brâu, era o masă de carne tocată și ciopârțită. 

În douăzeci și șase de ani, cât am practicat medicina, am întâlnit tot felul de chinuiți, rupți, flagelați, arși, ciopârțiți, cu ochii scoși, jupuiți, dar n-am văzut un spate așa sfărâmat.
Vai, câtă durere îndurase!
Și fără să murmure, măcar!
De aceea, pe drumul Golgotei, cădea la tot pasul. 

Deși bărbați, toți plângeam, inclusiv încercatul Antonius. 

Numai eu și cu Manachen ne-am ținut firea, însă mulțumită licorii băută din timp, care nu-și pierduse încă efectul.
Văzându-i cum hohotesc, le-am șoptit:
- Întoarceți-vă capetele spre noi, să nu mai vadă Maria că plângeți, că o ucideți.
Manachen L-a ținut în sus, pe când eu İ-am spălat spatele, L-am acoperit cu mirodenii, L-am dat cu unsori, L-am acoperit cu o fașă curată, după care am pus, între El și cruce, alt așternut de cârpe și apoi am trecut mai departe.
Tot restul trupului era numai șiroaie de sânge închegat.
În picioarele răsucite unul peste altul bătuseră un piron cât degetul mare de gros și lung de un cot.

A vrut să-l ia Dionisos.
I-am șoptit: "E al tău. Dar nu acum".

Și l-am vârât în buzunarul jiletcii mele.
Ocupat cum eram, nu am băgat de seamă că se înnoptase. 

Abia când Manache ne-a spus să privim în sus, am observat întunericul dimprejur, iar când am ridicat ochii, am văzut deasupra capetelor noastre o splendoare de nor de forma unui disc, mare cât roata carului, având culorile curcubeului și răspândind o lumină mângâietoare.
Tot Manachen ne-a șoptit:
"- Prezența lui Dumnezeu e cu noi ! Curcubeul este simbolul cerului și al lui Dumnezeu!"
M-am ridicat în picioare ca să privesc mai cu luare-aminte feericul nor. 

Abia atunci urechile mi-au vibrat, percepând o melodie armonioasă, ca un ecou îndepărtat; nu mi-am dat seama pe loc dacă era vocală sau instrumentală; știu doar că mă umplea de încântare și distingeam doar cuvintele: " Osana, Osana..."
În același timp am simțit o mireasmă balsamică, de parcă intrasem într-o grădină și toate florile se întreceau să-mi dezmierde nările și întreaga ființă cu proaspătul și suavul parfum pe care îl răspândea. Nicodim m-a trezit din visare.

Trebuie să punem trupul pe pat.
L-am înfășurat în giulgiu, L-am trecut trecut binișor pe năsălie și am pornit spre groapă, urmați de femei. 

Feericul nor înainta odată cu noi, oprindu-se în același timp cu micul cortegiu, deasupra gropii. 

Alături de mormânt am așezat năsălia, de care s-a apropiat
Maria-Mamă și a îngenuncheat împreună cu noi.
Mă uitam la ea. 

Era o adevărată Mater Dolorosa. 

Câtă umilință, câtă supunere și ascultare față de voia lui Dumnezeu!
În același timp decență, demnitate și noblețe imperială.
În necuprinsa-i durere sufletul ei plângea...

Maria-Mama, a vârât mâna pe sub ceafa Fiului ei, I-a înălțat puțin capul, s-a aplecat și I-a atins obrazul de-al ei, dându-İ "Sărutul sufletului"...
... Sărutul sufletului este pură atingere, de la obraz la obraz, este sărutul Ingerilor din Cer.
Punându-I apoi capul, cu mare grijă, la loc s-a retras în colțul stâng al gropii, lângă Ioan, pe când Nicodim făcea ultimele pregătiri înaintea îngropăciunii. 

Eu priveam cu luare- aminte scena pe care o aveam în față: la fiecare colț al gropii era o Marie îndoliată."

(DIN JURNALUL DOCTORULUI SOTIRIOS CROTOS)

"Cele douăsprezece prințese dansatoare"

( dupa Frații Grimm)

Rămas bun Șerban Tomșa, rămas bun prietene!

 

"Sunt la o adunare a scriitorilor. 

Ca și mine, prozatorii nu iubesc ședințele și se bulucesc în spatele sălii. 

Apuc un loc în primul rând, chiar lângă masa prezidiului. 

Mă abțin cu greu să nu mă tăvălesc de râs când vorbește un candidat. 

Dumnezeule, e dus cu pluta! 

Îl privesc pe un venerabil autor.
- E muribund, îmi spun. 

N-o mai duce mult.
Mă întorc și o privesc pe o doamnă cu trăsături stilizate, plăcute, cunoscută de pe Facebook. 

Și atunci am un atac de cord. 

O gheară de oțel incandescen, în imp ce îmi înșfacă inima, pieptul, laringele și umărul stâng. 

Doamna drăguţă mâ privește binevoitor și decid câ e mai bine să mor discret, printre oameni deștepți, decât să cad ca boul și să provoc o scenă melodramatică. 

Respir milimetru cu milimetru. 

După patru-cinci minute pulsul se normalizeazâ și încep să respir normal. 

Am mai pățit așa ceva în 1992, când m-am lăsat de țigări, și în 1994, când am renunțat la cafea. 

În 2009 am eliminat alcoolul. 

De ce să mă las acum? Probabil că trebuie sâ mă reapuc de ceva."

(Şerban Tomşa - 21 martie , ora 20:19 - pe facebook)

                                                     ***

Anuntul din 24 martie...

Înmormântarea va avea loc astăzi, începând cu ora 12 de la domiciliul dl. Şerban Ion - Tomşa ( str. Îngustă , com. Gratia , jud. Teleorman).

                                          

****

                               

Rămas bun, prietene!

 

"Sunt la o adunare a scriitorilor. 

Ca și mine, prozatorii nu iubesc ședințele și se bulucesc în spatele sălii. 

Apuc un loc în primul rând, chiar lângă masa prezidiului. 

Mă abțin cu greu să nu mă tăvălesc de râs când vorbește un candidat. 

Dumnezeule, e dus cu pluta! 

Îl privesc pe un venerabil autor.
- E muribund, îmi spun. 

N-o mai duce mult.
Mă întorc și o privesc pe o doamnă cu trăsături stilizate, plăcute, cunoscută de pe Facebook. 

Și atunci am un atac de cord. 

O gheară de oțel incandescen, în imp ce îmi înșfacă inima, pieptul, laringele și umărul stâng. 

Doamna drăguţă mâ privește binevoitor și decid câ e mai bine să mor discret, printre oameni deștepți, decât să cad ca boul și să provoc o scenă melodramatică. 

Respir milimetru cu milimetru. 

După patru-cinci minute pulsul se normalizeazâ și încep să respir normal. 

Am mai pățit așa ceva în 1992, când m-am lăsat de țigări, și în 1994, când am renunțat la cafea. 

În 2009 am eliminat alcoolul. 

De ce să mă las acum? Probabil că trebuie sâ mă reapuc de ceva."

(Şerban Tomşa - 21 martie , ora 20:19 - facebook)

***

Anuntul din 24 martie...

Înmormântarea va avea loc astăzi, începând cu ora 12 de la domiciliul dl. Şerban Ion - Tomşa ( str. Îngustă , com. Gratia , jud. Teleorman).

Albert Camus

 

"Baiatul, cartita, vulpoiul si calul" - Charlie Mackesy

 

Cunoasterea de sine

"Lumea întreagă cu masivitatea sa, cu apăsarea pe care o exercită asupra mea este doar o simbolizare a proceselor spiritului, doar o exteriorizare, o autoînstrăinare şi o împovărare a spiritului. Nicicând n-am putut accepta o revelaţie din afară, din istorie, din tradiţie. 

Istoria religioasă, tradiţia religioasă le-am putut accepta doar ca pe nişte semne a ceea ce se petrece în profunzime, ca pe o simbolizare a spiritului, ca pe ceva relativ, nu absolut. 

Toate acestea au rămas neschimbate în mine de-a lungul întregii vieţi. 

Nicicând nu am fost în stare să intru pe deplin în vreun punct de timp şi de spaţiu, în vreo clipă şi în vreun loc. 

Pentru mine, centrul meu propriu şi centrul a toate se află situat în alt plan. 

Tot ce ţinea de timp şi de spaţiu nu însemna pentru mine decât un simbol, un semn a altceva, al unei alte vieţi, al mişcării spre trans­cendent. 

În acelaşi timp însă nu pierdeam simţul şi conştiinţa aşa-ziselor ,,realităţi”, puteam să vorbesc judicios despre ele. 

Mă prefăceam că mă aflu în aceste realităţi ale lumii exterioare, ale istoriei, ale societăţii, deşi eu mă aflam în alt loc, în alt plan.
Adesea m-am definit pe mine pentru mine însumi drept o fiinţă multiplană şi multietajată. 

Am mai spus-o. 

Puteam să discut despre război, despre politică, despre viaţa de toate zilele, ca şi cum aş fi crezut, cum credea multă lume, în realitatea primară, autentică, a tuturor acestora. 

De fapt însă lipseam din toate cele despre care vorbeam cu atâta judecată. 

Nici un fel de tancuri şi bombardamente devastatoare nu m-au putut convinge de reali­tatea profundă, primară şi ultimă a ceea ce se petrece în lume." 

(N. Berdiaev - "Cunoaşterea de sine")