Lorenzo Marone

"Nu mă resemnez să mor, dar accept că nu pot face nimic pentru a contracara asta. 

La urma urmei, este o chestiune de a saluta ideea că totul moare de la celule la stele și că mâine chiar și sfârșitul meu va servi la ceva, cuiva... 

Datorită morții fiecăruia dintre noi, viața va avea spațiu pentru a se regenera și a evolua. 

Căderea copacului permite luminii să ajungă din nou la pământul de dedesubt, astfel încât să se poată naște un nou trunchi. Atomii din care sunt compus, care poate au aparținut cândva unui dinozaur, unui faraon, lui Buddha, cine știe, aceiași atomi care vin de la o stea care a explodat departe, în alte galaxii, după moartea mea vor rămâne aici și vor reveni în circulație, vor ajunge în milioane de alte organisme, fără sfârșit. Este poate o chestiune de a curba ceea ce credem că este o linie dreaptă, până când avem un cerc...
Trebuie să profităm de timp, sau mai degrabă să profităm de faptul că timpul este scurt, pentru a lăsa un semn al trecerii noastre pământești.
Tânărul Seneca a spus-o când avea doar douăzeci de ani: „Viața care ne este dată este suficient de lungă pentru a realiza fapte mari, cu condiția să fie bine cheltuită."
Homer a cântat-o și el în Iliada:
„Ca neamurile de frunze, la fel sunt neamurile oamenilor;
frunzele, unele le aruncă vântul la pământ, altele pădurea,
înflorirea îi hrănește primăvara;
la fel și rasele oamenilor: unul se naște, celălalt dispare.”
Și cine știe, într-o zi ne vom trezi zburând liberi în aer și apoi vom ateriza pe umărul unei persoane dragi, precum fluturii monarh din Mexic.
„Ceea ce omida numește sfârșitul lumii, restul lumii numește fluture”, este o minunată frază taoistă.
Iată, acest paragraf, acest gând mic, este actul meu de credință, încercarea mea. 

Eu exist, și într-o zi voi fi existat, așa cum a spus și Margherita Hack: „Cineva își va aminti de mine. Și dacă nu, nu contează.”

(Lorenzo Marone în „Inventarul unei inimi în alarmă”)