Dante - "Paradisul"( ultima strofa)

«Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; 

dar deja-mi răsucea dorința și voința, 

ca roata ce la fel e-nvîrtită, 

iubirea ce mișcă soarele și toate stelele» 

"Imaginația lui Dante – care făcea legătura dintre ochi și gîndire – și-a atins limitele și și-a pierdut puterile. 

Dar Dumnezeu, care este iubire, deja îi rotea dorința de a-L vedea și voința de a-L iubi, în ritmul cu care învîrte pe boltă soarele și stelele. 

“Orice punct al unei roți este mișcat în mod egal, astfel încît să se rotească într-o mișcare uniformă, în jurul axei invariabile (…). Comparația, în simplitatea ei, este dintre cele mai profunde pe care le-a găsit vreodată Poetul; și este, în mod miraculos, destinată să exprime acordul perfect dintre dorință și voință, dintre inimă și rațiune” (G. Antonelli). 

“Odată cu fantezia care, fiind o virtute «organică» (Convivio III, IV, 9), nu poate urma gîndirea în intuirea transcendentului, dispare și orice posibilitate de reprezentare poetică, în clipa cînd Dante își atinge ultimul țel al călătoriei, țelul pentru care a fost omul creat: fericirea eternă. 

În acest moment, Dumnezeu călăuzește inteligența (disio: neliniștea cunoașterii) și iubirea creaturii, imprimîndu-i mișcarea uniformă a unei roți, care se învîrte în jurul axei sale: «inteligența creată și voința liberă, care este centrul personalității, nu sînt anihilate, ci dimpotrivă, sînt sublimate într-un act perpetuu… de viziune și iubire» (Nardi), printr-o «mișcare circulară și uniformă, care exprimă împăcarea deplină a voinței omenești cu voința divină»” (E.A. Panaitescu).

Dante și Beatrice - art Henry Holiday 1883