.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




vineri, 31 martie 2017

Nichita Stanescu - "Cântec"


"Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde."



joi, 30 martie 2017

"Tatăl către fiul său" - de Iustin Panța



"Mi-a spus tatăl meu odată
(altă dată mi-a spus: anonimatul e sfânt)
tu, fiul meu, pe toate le-ai făcut de-a-ndoaselea:
ai avut un copil și nu erai însurat,
te-ai însurat fără să ai o meserie,
ți-ai cumpărat tablou și nu aveai perete
de care să-l atârni
.


Eu îi răspundeam: chiar și în momentul
când glontele pornit din pușcă
mai are câțiva centimetri până la tâmplă
mai poți să răstorni lumea, nu te îngrijora, tată.


Fiule, mi-a spus tatăl meu mie, astea sunt vorbe,
eu îți spun: bucură-te, căci fiecare gură de aer este o bucurie.
Nu uita: aproape o jumătate din viață dormim,
în somn nimic nu-i deosebește pe cei fericiți de cei nefericiți,
pe cei buni de cei răi.
Să dormi mult cât ești tânăr, la bătrânețe mai puțin.

Tată, i-am spus eu tatălui meu, când mă gândesc
că peste o sută de ani
nici unul dintre oamenii de acum nu vor mai fi
îmi vine să vomit.

Nu te neliniști, asta nu contează câtuși de puțin. Ascultă-mă:
așa cum vreau să-mi mișc părțile paralizate ale trupului meu
spre stânga și ele se întorc, dimpotrivă, spre dreapta,
așa se întorc și faptele noastre asupra noastră, curând
.
Dar stai, unde pleci atât de zorit?Trebuie să fie o scenă teribilă aceasta: să mori iarna
și să nu ți se topească fulgii de zăpadă pe obraz."

sursa

luni, 27 martie 2017

- pink mondays : sakura

- foto net

initiativa: cybershamans.blogspot.ro

sâmbătă, 25 martie 2017

Orele



Virginia Woolf: 

"Dragă Leonard, să priveşti viaţa în faţă!
Să priveşti întodeauna viaţa în faţă şi să o cunoşti aşa cum este.
În cele din urmă, să o cunoşti.
Să o iubeşti pentru ceea ce este, şi atunci, să o părăseşti. Leonard, întotdeuna anii dintre noi.
Întotdeauna anii.
Întotdeauna dragostea.
Întotdeauna orele."


vineri, 24 martie 2017

miercuri, 22 martie 2017

- foto net

marți, 21 martie 2017

Corrado Malanga – "Oglinda din poveste"


"Din punct de vedere arhetipic, imaginea în oglindă conține un simbolism foarte puternic. Anumite populații nu vor să se lase fotografiate, motivând că sufletul lor rămâne prizonier în imaginea fotografiei abia făcute. Ce să mai spunem despre povestea în care diavolul vrea să fure sufletul, tocmai pentru că el nu are suflet și este privat de imaginea sa în oglindă?

Încă o dată, în poveștile populare și în legende iese în evidență arhetipul, care produce un simbolism ușor de interpretat. În vechiul și binecunoscutul film “Portretul lui Dorian Gray “, personajul principal face un pact cu diavolul, care, la sfârșitul jocului, va dori, ca întotdeauna, sufletul lui Dorian în schimbul imortalității sale fizice.
Dar povestea îl pedepsește pe Dorian, demonstrându-i apoi că sufletul și corpul trebuie să stea împreună, întrun proces de cunoaștere reciprocă, pentru că sunt absolut necesari unul altuia.

Miticul Narcis, vrând să se privească în apele unui lac, cade și se îneacă. 

A te privi în oglindă înseamnă a-ți privi în minte (al cărui simbol arhetipic este apa). A încerca să te afunzi în propria minte pentru a căuta corpul, îi aduce lui Narcis moartea, pentru că sufletul trebuie căutat ca reședință a imortalității și nu ca altceva. A căuta altceva înseamnă a nu găsi Sufletul și deci a pieri pentru totdeauna.

Un alt personaj care cade în oglindă este Alice din “Alice în țara minunilor”. 

A cădea în oglindă înseamnă a se arunca în propriul inconștient, a deveni schizofrenici, pentru a vedea realitatea reală.
Alice, dincolo de oglindă, nu vede lumea într-un mod distorsionat așa cum s-ar vedea stând aici. Adevăratul univers se vede bine doar din cealaltă parte a oglinzii, adică doar sufletul știe să vadă bine, pe când aici imaginea este legată de modelele mentale construite de subconștient.
Aici se vede realitatea virtuală, dar dincolo de oglindă, unde s-a aruncat Alice, legile fizicii nu mai funcționează – nu sunt legi pentru că Realitatea Reală nu are nevoie de legi și nu poate fi descrisă. 

Acolo, în regatul conștiinței pure, se construiesc legile pentru “aici”.

Apoi ce să mai spunem despre Vrăjitoarea cea rea care se privește în oglindă ca să afle cine este cea mai frumoasă? Dincolo de oglindă este o voce care echivalează cu greierul vorbitor din Pinocchio și care reprezintă Mintea, care intermediar între lobul stâng și cel drept ale creierului, între subconștient și inconștient și între real și virtual.
Această voce îi spune Vrăjitoarei că cea mai frumoasă nu este ea, ci Albă ca zăpada. Dar cine sunt Vrăjitoarea cea rea și Albă ca zăpada?
Anumiți psihologi văd în Vrăjitoarea cea rea pe mama unei fete adolescente care vrea să o împiedice pe fată (Albă ca zăpada) să crească.
Chiar admițând și această interpretare, în realitate lucrurile sunt mult mai simple. Albă ca zăpada și Regina sunt același personaj, cum sunt mama și fiica – ultimele sunt transpuse în timp, pe când primele sunt transpuse în realitate. Partea rea e ființa care privește corporalitatea, exteriorul, în realitatea virtuală constituită din Spațiu, Timp și Energie.
Dar Albă ca zăpada este încarnarea Sufletului, exact așa cum este prezentată de obicei – naivă, pură, fără capacități aparente de a interacționa cu Universul care o înconjoară.
În paradisul terestru mărul cules din copacul binelui și al răului, pe care se bazează înșelăciunea biblică, nu este altceva decât un fruct simbolic, așa cum tind să demonstreze psihologii moderni.
Acel fruct, de fapt, a fost mâncat de rasa umană, și, odată ingerat, oferă celui care s-a hrănit cu el conștiința realității virtuale (binele și răul) și îl face pe om virtual, adică mortal, deci este un venin.
Și Albă ca zăpada se hrănește cu această înșelăciune, nu cu cea a șarpelui ci cu cea a vrăjitoarei, iar ideea înșelăciunii apare pentru a pune în mișcare toată povestea.
Omul este înșelat într-un anumit moment din dezvoltarea sa. Cine este autorul înșelăciunii? El însuși – să nu uităm că și Vrăjitoarea cea rea nu este altceva decât partea virtuală a Albei ca zăpada, partea virtuală din ea.
Albă ca zăpada nu moare, ci rămâne suspendată într-un fel de letargie. Putem să ne întrebăm de ce ea nu moare și de ce Vrăjitoarea nu o elimină definitiv?
Pentru că Albă ca zăpada este Sufletul și Sufletul este imortal!
El poate fi doar închis, blocat undeva pe când Universul își vede de treabă, dar nu poate fi eliminat. 

Cine o salvează pe Albă ca zăpada? Prințul, care nu este întâmplător albastru. Culoarea albastră simbolizează meditația, gândul, înălțimea, pozitivul.
Partea masculină a umanității este deci Spiritul, care, în hainele Prințului Albastru, sărută Sufletul și îi redă “suflul vital” (arhetipul suflului vital, al vântului, este simbolul sufletului, așa cum apa este simbolul minții, focul reprezintă spiritul și pământul este corpul).
Cei șapte ani reprezintă umanitatea (număr simbolic care indică totalitatea, totul – șapte note, șapte păcate capitale, cele șapte culori ale curcubeului, cele șapte nivele energetice ale electronilor, etc.).
Sunt pitici nu pentru că sunt cu adevărat pitici din punct de vedere fizic, ci pentru că în fața Sufletului chiar par a fi pitici, cu toate păcatele, defectele și imperfecțiunile lor."



sursa: trezireainteligentei.ro


marți, 14 martie 2017

reflexii...

Leszek Paradowski Photography

luni, 13 martie 2017

- pink mondays

initiativa: cybershamans.blogspot.ro

vineri, 10 martie 2017

joi, 9 martie 2017

miercuri, 8 martie 2017

„Într-un moment de neatenție am îmbătrânit puțin”


- art: Jean-Michel Bihorel

- versul: Alex. Ștefănescu



marți, 7 martie 2017

"Dacă omul nu ajunge pe buza prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi" - Nikos Kazantzakis


BLAISE PASCAL: O TRESTIE GÂNDITOARE - Radu Capan


"Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."

Acest fragment este probabil cel mai cunoscut dintre cugetările matematicianului, fizicianului, scriitorului, filosofului, misticului şi catolicului Blaise Pascal (1623-1662). Pentru majoritatea dintre noi, şcoliţi în regimul trecut, numele Pascal ne este asociat, în cel mai bun caz, cu două teorii: o lege fizică ce stă la baza hidrostaticii şi o teoremă matematică cu un hexagon înscris într-o conică. Acelaşi regim, într-un dicţionar enciclopedic apărut în anii '60, nota "moartea" lui Pascal în 1654, când "a abdicat de la raţiune în favoarea credinţei". Cine este acest Blaise Pascal, om al ştiinţei şi om al credinţei? Să încercăm să îl redescoperim în măsura în care ne-o permit câteva paragrafe.

Blaise Pascal s-a născut la 19 iunie 1623, la Clermont. De mic a fost atras de matematică. Sora lui scrie despre micul Blaise că, "de îndată ce atinse vârsta la care i se putea vorbi, apărură semnele unei inteligenţe cu totul ieşite din comun, prin observaţiile pe care le făcea mereu în legătură cu orice, dar mai ales prin întrebările pe care le punea despre natura lucrurilor, întrebări care surprindeau pe toată lumea". Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, astfel încât sarcina educării lui a fost preluată de tatăl Etienne, care i-a acordat toată atenţia şi i-a încurajat interesul pentru descoperirea regulilor ascunse în spatele naturii. Deşi era evidentă genialitatea lui, Etienne a evitat să îl înveţe ceva înainte de a împlini vârsta la care ceilalţi învăţau aceasta. Strategia adoptată nu l-a oprit pe Blaise din studiu. Observaţiile lui porneau de la aspecte cât se poate de casnice, precum rezonanţa unei farfurii lovite cu cuţitul, diferită dacă farfuria era goală sau plină. La 12 ani ochii îi cad pe geometrie. Tatăl i-a explicat cu ce se ocupă geometria şi i-a arătat diverse forme geometrice, fără să le numească însă, pentru a nu-l implica în acest univers care, considera el, nu era de vârsta lui. Blaise, la locul lui de joacă, începe să deseneze cercuri, triunghiuri şi alte forme geometrice. Botează el cercul cu numele de rotund, iar linia cu numele de bară. Se străduieşte să deseneze cât mai perfect aceste forme, după care interesul i se mută în găsirea de proporţii, de reguli, de teorii în spatele formelor. Aşa se face că, într-una din zile, tatăl îl surprinde în timp ce se juca. Întrebându-l ce face, Blaise îi explică cu nonşalanţă o idee pe care tatăl lui o recunoaşte a fi o teoremă a lui Euclid. Vorbindu-i de rotunduri şi de bare, Blaise îi explică şi alte descoperiri de-ale lui.

"Creştinismul este ciudat. El porunceşte omului să-şi recunoască răutatea şi chiar caracterul lui abominabil; şi-i porunceşte să fie asemenea lui Dumnezeu. Fără o asemenea contrapondere, elevaţia l-ar face îngrozitor de vanitos, iar ticăloşia teribil de abject."

Progresele remarcabile ale lui Blaise continuă, iar la 19 ani el uimeşte din nou prin inventarea unei maşini aritmetice. Fără pană de scris şi hârtie, această maşinărie făcea calcule şi pentru prima oară scotea calculul matematic din "proprietatea" exclusivă a matematicienilor: acum şi oameni fără prea multă şcoală, folosind maşina aritmetică, puteau face calcule ce erau infailibile. În anii ce au urmat, Blaise a adus contribuţii valoroase în domeniul geometriei, al calculului infinitezimal, al teoriei numerelor, algebrei, calculului probabilităţilor. Dar încă dinainte de împlinirea vârstei de 20 de ani, în trupul său au apărut semnele unor boli care nu îl vor mai părăsi până la moarte. În următorii ani în viaţa lui are loc o schimbare majoră. Lecturile religioase îl apropie de Dumnezeu şi în suflet i se sădeşte ideea că viaţa nu are sens fără El. Lumescul îl interesează tot mai puţin, iar boala îl face să conştientizeze adevăratul loc al omului în universul creat. În această perioadă, pe când avea 23-24 de ani, îşi manifestă pentru prima oară interesul pentru mănăstirea austeră de la Port-Royal des Champs.

Va rămâne însă departe de ea, datorită sfatului medicilor. Aceştia, pe motivul sănătăţii lui precare, i-au spus că viaţa la mănăstire nu i-ar face bine şi i-au recomandat să îşi petreacă timpul nu făcând eforturi intelectuale sau de alt gen, ci cu conversaţii lumeşti. "A fost partea din viaţa lui cea mai fără rost", scrie sora lui în "Viaţa domnului Pascal". În final Blaise se ruşinează că pe motivul sănătăţii şi-a dat atâţia ani lumii şi revine la hotărârea iniţială de a părăsi lumescul şi de a se dedica total lui Dumnezeu, în mănăstirea de la Port-Royal. O altă soră de-a lui intrase în mănăstire în 1662. El o va face în 1655, în anul următor unei experienţe ce i-a marcat pentru totdeauna viaţa. Despre ea lumea avea să afle însă abia după moartea lui Pascal, când în căptuşeala hainei lui un servitor a descoperit o hârtie scrisă de mână: "Luni, 23 noiembrie [1654], ziua sfântului Clement, papă şi martir, precum şi a altor martirizaţi", scria Blaise identificând ziua, după care descrie experienţa mistică: "De la ora zece şi jumătate seara până la ora douăsprezece şi jumătate în miez de noapte. Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi al savanţilor. [...] Lepădarea de lume şi de toate, în afară de Dumnezeu. [...] Iar viaţa veşnică aceasta este ca să te cunoască pe tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis. M-am lepădat de El, l-am alungat, l-am tăgăduit; l-am răstignit. De El în veci să nu mai fiu despărţit. Şi El nu e de găsit decât pe calea arătată de Evanghelie. Întreagă şi mângâietoare renunţare. Supunere totală lui Isus Cristos şi duhovnicului meu."

"Dacă omul nu este făcut pentru Dumnezeu, de ce nu este fericit decât întru Dumnezeu? Dacă omul este făcut pentru Dumnezeu de ce îi este el atât de potrivnic lui Dumnezeu?"
Retras în mănăstire, Blaise şi-a luat două angajamente: să renunţe la toate plăcerile lumii, şi să renunţe la toate deşertăciunile. Iar un prim pas a fost renunţarea la servitori şi însuşirea unui regim alimentar drastic, motivat în parte şi de problemele sale de sănătate. Obiectul studiului lui a devenit acum Sfânta Scriptură, dar nu prin minte, ci prin inimă, după cum se exprima chiar el. Viaţa lui s-a întors total spre Isus Cristos şi şi-a făcut din rugăciune un obicei. Anii pe care i-a "pierdut" în lume au devenit motivaţia scrierii unei Apologetici creştine, prin care să demonstreze celor care ignoră credinţa, că există suficiente dovezi în sprijinul ei. Nu va ajunge să termine lucrarea propusă, dar după el au rămas zeci de mici fragmente, de idei, ce au fost reunite într-un volum intitulat "Cugetări".

"Nu numai că nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos, dar nici pe noi nu ne putem cunoaşte decât prin Isus Cristos. În afara lui Isus Cristos nu vom şti nici ce este viaţa noastră, nici ce este moartea noastră, nu-l vom cunoaşte pe Dumnezeu şi nici pe noi înşine."
Într-o confesiune găsită de sora sa pe o bucată de hârtie, Blaise scria: "Iubesc sărăcia pentru că o iubea şi Isus Cristos; îmi plac bunurile pentru că ele sunt de ajutor săracilor." Aceste cuvinte au avut acoperire în viaţa lui prin numeroasele fapte de milostenie, prin grija pe care o avea faţă de cei săraci. Nu refuza să dea pomană săracilor şi s-a întâmplat chiar să ajungă el la datorii pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Când i se reproşa că face donaţii prea mari, spunea: "Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori." El nu dorea să lase nimic material în urma lui.

Ultimii ani de viaţă au fost cumpliţi din punct de vedere fizic, neputând să doarmă luni întregi şi nici să mănânce prea mult. Cu gândul la apropiata moarte, deşi făcuse deja atâtea pentru săraci, îi spunea surorii lui: "Cum s-a întâmplat că n-am făcut nimic pentru săraci, cu toate că i-am iubit întotdeauna aşa de mult?" "Nu ai avut nici dumneata prea mult", i-a răspuns sora. "Dar atunci ar fi trebuit să le dau timpul meu şi grija mea; uite ce n-am reuşit să fac. Şi dacă medicii spun adevărul şi dă Dumnezeu să mă vindec de această boală, sunt hotărât să nu mă mai ocup de nimic decât să-i slujesc pe cei săraci." Medicii nu spuneau însă adevărul: moartea îi era aproape.

"Nu există decât două feluri de oameni: unii drepţi care se cred păcătoşi, alţii păcătoşi care se cred drepţi."

Ultimele zile le-a petrecut în pat, îngrijit cu atenţie, fapt care îi provoca mare durere, căci se simţea favorizat. A cerut să primească ultima Sfântă Împărtăşanie, dar medicii nu au fost de acord, spunând că nu este pe moarte. Blaise, ajuns la 39 de ani, simţea însă că Domnul îl cheamă. El le-a spus celor ce îl îngrijeau: "Pentru că nu vreţi să-mi faceţi această favoare [a Împărtăşaniei], aş vrea să o înlocuiesc cu o binefacere şi neputând intra în comuniune cu ceea ce se află Sus, aş vrea să intru în comuniune cu ceea ce se află jos. Iată de ce m-am gândit să-mi aduceţi lângă mine un bolnav căruia să i se dea aceleaşi îngrijiri ca şi mie, căci îmi este greu şi ruşine să fiu atât de bine îngrijit în timp ce o mulţime de săraci, cărora le este mult mai rău decât mie, sunt lipsiţi de aceste lucruri atât de necesare. Să i se aducă un infirmier şi să nu se facă nici o diferenţă între noi. Acest lucru îmi va uşura ideea că mie nu-mi lipseşte nimic, idee pe care nu o pot îndura dacă nu mi se aduce şi mângâierea de a şti că se află aici lângă mine un sărac la fel de bine tratat ca şi mine." Nu a mai fost nevoie. Durerile s-au înteţit şi în acea noapte sufletul lui Blaise Pascal s-a despărţit de trupul chinuit de boli. S-a stins din viaţă cu conştiinţa că moartea "lângă Isus Cristos este blândă, sfântă, aducând bucurie celui credincios", după cum îi spunea surorii lui.

"Bucuria creştină este o realitate care nu poate fi descrisă uşor, fiind spirituală şi făcând parte dintr-un mister", spunea Papa Ioan Paul al II-lea într-un discurs rostit nu la mult timp după alegerea sa pe scaunul Sfântului Petru. "Cel care crede cu adevărat că Isus este Cuvântul Întrupat, Răscumpărătorul omului, nu poate să nu simtă în intimitatea sa o imensă bucurie. Spune psalmistul: 'Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!' (Ps 33,9). Iar filosoful şi omul de ştiinţă francez Blaise Pascal, în faimoasa notă a convertirii sale, scria: 'Bucurie! Bucurie! Bucurie deplină!' Nu risipiţi această bucurie ce se naşte din credinţa în Cristos, răstignit şi înviat! Daţi mărturie despre bucuria voastră!"

luni, 6 martie 2017

- pink mondays

initiativa: cybershamans.blogspot.ro


duminică, 5 martie 2017

Oswaldo Antonio Begiato - "Rugăciune către mine însumi" –

Rugăciune către mine însumi – A prayer to myself from MicaelNicolas on Vimeo.

“Sa imi permit
sa vad, sa ascult si sa visez mai mult.
Sa vorbesc mai putin.
Sa plang mai putin.
Sa vad in ochii celor care ma privesc, admiratia
pe care mi-o poarta… si nu invidia
pe care imi imaginez eu ca o simt.
Sa ascult cu urechile atente
Si cu gura nemiscata,
Cuvintele care se transforma in gesturi
Si gesturile care devin cuvinte.
Sa-mi permit sa ascult intotdeauna ceea ce nu
mi-am permis sa ascult.
Sa stiu sa implinesc
visele care se nasc in mine si pentru mine,
si care mor cu mine, pentru ca n-am stiut ca sunt vise
Atunci,
sa pot trai
visele posibile
si cele imposibile;
acelea care mor
si reinvie
cu fiecare nou fruct,
cu fiecare noua floare,
cu fiecare caldura noua,
Cu fiecare noua picatura de roua,
cu fiecare noua zi.
Fie sa pot visa aerul,
sa pot visa marea,
sa pot visa iubirea.
Sa imi pot permite linistea formelor,
a miscarilor,
a imposibilului,
si a imensitatii, cu toata profunzimea.
Sa-mi pot inlocui cuvintele
Cu o atingere,
Cu un sentiment,
Cu intelegerea,
Cu secretul lucrurilor celor mai rare si pretioase,
Prin rugaciunea interioara
(aceea pe care o striga inima mea si
pe care numai ea o asculta,
Si la care numai ea raspunde).
Sa pot da masura potrivita afectiunii,
Sa experimentez forma,
Sa zaresc curbele,
Sa desenez liniile drepte,
Si sa invat savoarea exuberantei care ni se
arata in micile intamplari
ale vietii.
Sa pot reproduce in suflet,
Imaginea care patrunde prin ochii mei
devenind parte suprema a naturii,
creandu-ma si recreandu-ma in fiecare moment.
Sa pot plange mai putin de tristete
si mai mult de bucurie.
Lacrimile mele sa nu fie in van,
Si nici indoielile mele sa nu fie zadarnice.
Sa stiu sa ratacesc calea,
Dar sa pot sa imi recuperez destinul
cu demnitate.
Sa nu-mi fie teama de nimic,
mai ales de mine insumi sa nu ma tem:
- Sa nu-mi fie frica de fricile mele!
Sa adorm
atunci cand vine timpul sa vars lacrimi inutile,
si sa ma trezesc cu inima plina de sperante.
Sa pot face din mine o persoana calma,
in mijlocul propriilor mele nelinisti.
Intelept in propriile mele limite,
mici si inexacte.
Sa fiu umil in fata maretiei,
a gafelor si naivitatii.
Sa pot realiza cat de neinsemnate sunt
maretiile mele si cat de pretioasa este micimea mea.
Sa-mi permit sa fiu mama,
sa fiu tata, si, daca va fi necesar,
sa fiu orfan.
Sa-mi permit sa ii invat pe ceilalti putinul
pe care il stiu si sa invat eu insumi nenumaratele
lucruri pe care nu le stiu.
Sa impartasesc ceea ce imi vor arata maestrii
Si sa inteleg bucuria cu care cei simpli isi
impartasesc experientele;
Sa respect neconditionat fiinta;
fiinta in sine, fara nimic altceva ce ar putea avea dincolo de esenta ei.
Sa insotesc singuratatea celui care a sosit,
Sa ma predau motivului celui care a plecat,
Si sa accept bucuria celui care a ramas.
Sa pot iubi si sa fiu iubit.
Sa pot iubi chiar daca nu sunt iubit.
Sa fiu bland atunci cand primesc mangaieri;
Sa mangai chiar si atunci cand nu am parte de
blandete.
Sa nu fiu niciodata singur, nici macar cand imi doresc sa fiu singur.
Amin”.



sâmbătă, 4 martie 2017

Henri Le Saux (Abhishiktananda)


"Nu-i mai vestiţi omului mituri noi
şi nu-i mai propuneţi noi explicaţii teologice
despre fiinţa lui şi despre univers;
ci indicaţi-i acest centru al lui însuşi,
dincolo de orice mit şi de orice teologie,
faceţi-l să descopere nu „ceea ce este”
ci mai întâi că EL ESTE."


(-art: Gilbert Garcin)

vineri, 3 martie 2017

miercuri, 1 martie 2017