Când am împlinit 70 de ani...

"Când am împlinit 70 de ani, m-am întors cu privirea asupra drumului meu și m-am gândit:
„Ei bine, se pare că linia de sosire nu mai este departe.”
Și atunci, ce urmează?
Multe dintre lucrurile în care am crezut cu toată ființa s-au dovedit a fi doar iluzii frumos împodobite.
Copiii?
Au propriile lor vieți.
Sănătatea?
Se scurge mai repede decât apa dintr-o găleată spartă.
Statul?
Doar cifre seci la știri și promisiuni fără sfârșit.
Bătrânețea nu mângâie.
Ea lovește exact acolo unde doare mai tare — în speranță.
Și am tras concluzii.
Aspre, amare, dar dureros de limpezi.
Concluzia nr. 1: Copiii nu te salvează de singurătate
Suntem obișnuiți să credem:
„Vor crește copiii și bătrânețea va fi luminoasă. Vor fi alături.”
Sună frumos.
Doar că realitatea e alta.
Copiii au serviciu, credite, griji, propriii lor copii.
Iar tu aștepți un telefon ca pe o sărbătoare.
Telefonul tace săptămâni întregi, iar apoi vine un mesaj scurt:
„Salut, mamă. Totul e bine.”
Și te bucuri — sunt vii, sunt sănătoși.
Dar golul din suflet nu se micșorează.
Am înțeles:
copiii sunt o bucurie, dar nu o „asigurare” împotriva singurătății.
Concluzia nr. 2: Sănătatea nu este veșnică
Altădată aș fi alergat fără să clipesc, fie ploaie, fie viscol.
Astăzi cântăresc de trei ori dacă merită să pornesc la drum.
Pentru că puterile nu mai sunt aceleași.
Și, dintr-odată, pricepi:
sănătatea nu e un fundal al vieții, ci capitalul ei principal.
Concluzia nr. 3: Pensia și banii
Aici, cred, explicațiile sunt de prisos.
Pensia nu înseamnă viață, ci supraviețuire.
Dacă te sprijini pe stat, îți sapi singur groapa.
Ani la rând am crezut:
„Statul n-o să mă lase.”
Ha!
Te lasă. Și încă te mai și împinge.
Între facturi, medicamente — și adio.
A fost nevoie, așadar, să-mi caut alte sprijinuri.
Și mi-am formulat propriile reguli.
Nu sunt despre visare — sunt despre realitate.
Cele 5 reguli dure ale mele pentru viața de după 70 de ani
1. Banii sunt mai siguri decât copiii
Nu vă supărați, dar acesta este adevărul:
copiii sunt iubire.
Siguranța financiară e responsabilitatea ta.
Concluzia e una singură:
trebuie să pui deoparte singură. Chiar și puțin.
Aceasta este libertatea.
2. Sănătatea este meseria ta principală
Nicio treabă din lume nu mai contează dacă nu ai puterea să te ridici din pat.
Plimbări, puțină mișcare, mai puțină sare și zahăr —
sună banal, dar funcționează.
Bolile nu aleg,
însă îi ocolesc mai des pe cei care au grijă de ei înșiși.
3. Bucuria este ceva ce îți creezi singură
Așteptarea este dușmanul.
Aștepți un telefon, atenție, daruri —
și de fiecare dată dezamăgirea te așteaptă la colț.
Fericirea trebuie să ți-o dăruiești singură:
o cină gustoasă, o carte bună, muzica preferată.
Să știi să te bucuri de una singură —
cea mai bună vaccinare împotriva tristeții.
4. Bătrânețea nu este o scuză pentru slăbiciune
Am văzut oameni de vârsta mea transformați în veșnici văicăritori.
Știți care e rezultatul?
Până și cei apropiați fug de ei.
Slăbiciunea nu trezește compasiune.
Ea epuizează.
Oamenii îi respectă pe cei
care rezistă, chiar și atunci când le este greu.
5. Lasă trecutul și trăiește prezentul
Cea mai periculoasă capcană este „pe vremuri”.
Pe vremuri iarba era mai verde,
iar mezelurile mai gustoase…
Dar „pe vremuri” nu se mai întoarce.
Există doar „acum”.
Și învăț să trăiesc astăzi,
nu să aștept ca viața să se întoarcă în anii ’80.
Libertatea și puterea sunt în mâinile tale
Bătrânețea este un examen.
Și nimeni nu-l poate susține în locul tău.
Ori accepți viața așa cum este
și îți construiești reguli noi.
Ori stai pe canapea, te plângi
și aștepți ca cineva să vină să te salveze.
Dar nu va veni nimeni.
De aceea, trăiește astfel
încât fiecare zi să fie a ta, nu a altcuiva.
Vrei — învață.
Vrei — călătorește.
Vrei — răsfață-te.
Pentru că o a doua viață în acest trup nu va mai exista."

(text preluat)

E timpul să fiu asemănătoare versetelor biblice pierdute-n conștiinta pământului.

 ( foto net)

 (text de Marilena Mesu)

"E ÎN REGULĂ. 

DAR ȚINE MINTE: AI PICTAT CU CULORILE TALE PE PEREȚII SUFLETULUI MEU, APOI M-AI ÎNVINUIT CĂ NU E ALB. 

Mi-ai spus că sunt greu de iubit. Dar ai uitat să vezi câte bagaje mi-ai pus în spate, câte frici mi-ai lăsat pe umeri, câte tăceri am înghițit ca să nu te doară pe tine. 

Ai numit vindecarea mea egoism. 

Tăcerea mea, aroganță. 

Și refuzul meu de a mai purta vinovăția ta, „lipsă de empatie”.
M-ai numit complicat doar pentru că n-am mai acceptat să fiu ghiozdanul traumelor tale. 

Dar eu nu sunt drum de carat trecutul altora. 

Sunt destinație pentru adevăr. 

Și m-am oprit.
Ți-am lăsat greutatea exact acolo unde începe viața mea: la poartă. N-o mai iau înapoi. 

Nu pentru că nu te iubesc, ci tocmai pentru că am început, în sfârșit, să mă iubesc pe mine.
Când respiri… nu mai ești „guru”-ul meu.
Când expiri… știu că lecția s-a încheiat.
Nu te mai citesc ca pe o revelație. Te privesc ca pe un om. 

Iar oamenii… pleacă.
Ce-a fost karmă s-a spălat în lacrimile mele.
Ce-a fost atașament s-a ars în liniștea din mine.
Iar eu? Nu sunt supărat. Nu sunt „triggered”. Sunt recunoscător. Pentru că unele finaluri nu sunt dureroase. Sunt eliberatoare.
Așa rămâne. 

Și da… la revedere.
Nu cu ură. Cu încheiere. Cu ușurare. Cu adevăr."

(Razvan Vasile)

Misiunea

"Unii oameni își doresc să-și afle Misiunea, fiindcă simt că asta i-ar ajuta să știe ce au de făcut în continuare.
Ei bine, pentru mulți dintre noi, Misiunea/ prioritatea noastră nr. 1 în acest moment este să ne uităm la viața noastră de azi și să vedem cât din ea rezonează cu adevărat cu noi, cât din ea este aliniat cu ceea ce-și dorește sufletul nostru.
De asemenea, Misiunea/ prioritatea noastră nr. 1 este să observăm dacă există credințe/ tipare/ povești personale/ idei de care ne agățăm, dar care, de fapt, nu mai rezonează cu noi, nu mai servesc Binelui nostru. Și este ușor să le identificăm, fiindcă periodic ies la suprafață acele credințe/ tipare/ povești personale/ idei cărora le-a venit timpul să fie eliberate.
Misiunea/ prioritatea noastră nr. 1 în acest moment este să facem curățenie în interiorul nostru și în viața noastră și să eliberăm tot ceea ce nu este aliniat cu sufletul nostru, tot ceea ce nu servește Binelui nostru, toate atașamentele: atașamentul de un anumit mod de a trăi, de anumiți oameni, de povestea personală, de un anumit obiectiv, etc.
Practic, îți spui: „Ia să ne uităm noi la ce se întâmplă în interiorul meu, ce atașamente am eu, dacă nu cumva există credințe/ tipare depășite, după care eu continui să mă ghidez. Ia să vedem ce responsabilități am considerat eu că am și dacă toate acestea sunt cu adevărat reponsabilitățile mele sau nu. Ia să vedem dacă opinia mea că «trebuie să mă sacrific pentru….. /până când se va întâmpla……» este una care servește Binelui meu, dacă mai rezonează cu mine, cel care sunt acum”. 

(Franco DeNicola)

 

 

 

 

Până la capăt

"E ușor să spui că iubești pe cineva când totul este frumos, dar dragostea nu înseamnă doar îmbrățișări și sărutări, înseamna să fii alături de persoana iubită când totul pare că se prăbușește, când zambetele poate au fost înlocuite de lacrimi, când soarele nu răsare, dar ai parte de căldura îmbrățișărilor. 

Adevărata dragoste se vede când doi oameni pot să treacă peste toate acestea împreună și la sfârșit pot spune: “Mulțumesc că ai fost mereu alături de mine”. 

Adevarata iubire inseamnă să nu îi dai drumul celuilalt la primul tunet al furtunii. 

Râzi… plângi… supără-te… dar nu abandona niciodată, luptă pentru ceea ce îți dorești cu adevărat. 

Nu uita că va veni o vreme când fericirea nu va mai însemana să ieși cu prietenii și să petreci până seara târziu, ci fericirea va fi atunci când închizi ușa și tot ce îți dorești este deja înăuntru....

Te rog nu uita: în dragoste doar cei puternici merg până la capăt!"

(Sursa net)

Depresia

"Eu văd depresia altfel. 

Atunci când mintea și inima unui om nu mai suporta bullshit-ul celor din jur. 

Atunci când ești intoxicat de atâta minciună, ignoranță și răutate. Atunci când lipsa iubirii celuilalt te face, uneori, sa te întrebi dacă nu cumva tu ești cel vinovat. 

Cu siguranță nu. 

De multe ori, depresia este o curățare. 

O curățare de răul ce ți-a fost servit cu atâta nonșalanță. 

Depresia este drumul spre lumină. 

De aceea nesimțiții nu vor ieși niciodată din întuneric. 

Pentru ca ei nu intră niciodată în depresie. 

Ei doar o cauzează."

((Alexandru Chermeleu)

În spatele fiecărei femei puternice ...

”În spatele fiecărei femei puternice se află...greșeli pe care nu le-a mai putut repara și pentru care a plătit cu lacrimi prețioase;
iubiri neîmplinite, imposibile, dureroase;
oameni în care a crezut și care au dezamăgit-o, știrbindu-i pentru un timp încrederea în ea însăși și în ceilalți;
prieteni care au ajutat-o să-și revină ori de câte ori moralul i-a fost la pământ și prieteni care i-au întors spatele atunci când avea cea mai mare nevoie de ei;
cuvinte care i-au mutilat sufletul;
rămas-bun-uri care s-au dovedit a fi adio-uri;
bărbați care au pus-o pe locul doi și care au iubit-o de la 8 la 5 sau nu au iubit-o deloc;
reproșuri care au făcut-o să se simtă slabă și neînsemnată;
lacrimi de singurătate și de nesiguranță;
dureri sfâșietoare de pierderi irecuperabile;
victorii și eșecuri nenumărate.
A iubit. A pierdut. A sperat. A luptat. A renunțat. A plâns. A câștigat.
Asta se află în spatele unei femei care astăzi poate că ți-a zâmbit în cel mai frumos mod cu putință, deși, se prea poate ca în sufletul ei să se fi dat lupte de care tu n-ai avut habar.
Iar uneori, uneori nici măcar ea nu știe cât este sau cât poate fi de puternică.”

(Iustina Ţalea)

Iată cum o femeie demnă se desparte de omul nepotrivit

„Ea nu trăiește obsesii și dependențe, nu uită de sine de dragul cuiva.
Se implică atât de mult, iubește din toată inima, caută soluții și vrea să-și deschidă sufletul în fața unui om drag, însă toate au o limită.
Nu își va permite să se umilească.
Pentru omul de alături ar fi fost potrivit să implore, să caute cu disperare atenția lui, să trăiască mai departe iluzia, sperând că se va schimba într-o zi , sau asumându-și întreaga vină.
Dar propia demnitate o oprește să urmeze acest scenariu.
Ea refuză să fie rezerva cuiva, să joace rol temporar, știind că poate fi părăsită în orice moment.
Refuză să se prefacă, atunci când lucrurile nu funcționează corect.
Refuză să sacrifice tot ce are mai bun, înțelegând că nu are rost.
Este mult mai sănătos să oprească o poveste toxică, decât să găsească de una singură răspunsuri.
Este o decizie firească atunci când se detașează, când alege alt drum, știind că acel drum comun nu va duce nicăieri.
Daca toate semnele ii vorbesc despre nepotrivire , despre atitudine toxică, despre un comportament urât, de ce să ascundă adevărul?
De ce să interpreteze această realitate, de ce să ignore umilința, trădarea, dezamăgirea, frica?
Dacă omul de alături nu acceptă compromisul, nu vrea să se implice cu adevărat, nu ințelege cât de important este echilibrul, este de cele mai multe ori egoist și manipulează prin cuvinte și gesturi, cum să vrea să construiască?
Pur si simplu isi face concluziile potrivite.
Se iubește și se respectă, deci nu are intenții manipulatoare, nu va căuta să profite de această situație, nu pune condiții imposibil de respectat.
Dacă își dă seama că nu mai vrea sa fie cu acest om, se îndepartează simplu, fără drame.
Nu încearcă să umilească omul de alături, să paseze pe umerii lui toată responsabilitatea, să-l critice la fiecare pas.
Ar fi o intervenție inutilă, ar prelungi această stare urâtă, ar transforma amintirile comune într-o mocirlă a emoțiilor.
Nu pleacă pentru a se răzbuna, sau pentru a-i demonstra acestui bărbat ce a pierdut.
Nu există un scenariu ascuns, un joc pe care îl urmează, ca într-un final să-și demonstreze că are dreptate.
Nu are nevoie de spectacol pentru a lua o decizie firească.
Despărțirea este un pas firesc, un mod de a-și regăsi liniștea sufletească, de a lăsa în urmă tot ce a fost toxic.
A stat de vorbă cu acest om, i-a explicat ce înseamnă pentru ea o relație sănătoasă, i-a vorbit despre așteptări și planuri de viitor.
Când a înțeles că reacțiile lui sunt imature, că este un egoist și un indiferent, a apelat la acele limite sănătoase, la propia demnitate.
Scopul ei nu este să aducă suferință în viață cuiva, dar nici nu poate să păstreze suferința în propiul suflet.
Ea pleacă știind că așa trebuie să se întâmple, fără regrete și fără alte așteptări.
Pleacă știind că merită sinceritate și asumare, merită un partener matur emoțional, conștient de valoarea unei relații frumoase.”

(Sufletisme.ro)

Terry Pratchett:

“Dacă se întâmplă să fii la mila unui om ar fi bine ca acel om să fie rău.
Pentru că oamenii răi sunt atrași de putere, puterea peste alți oameni, și va vrea să îți vadă frica.
Va vrea ca tu să știi că vei muri așa că va vorbi, se va bucura, te va privi cum te agiți – va amâna momentul așa cum un om așteaptă înainte de a-și aprinde un trabuc.
Așa că speră ca tâlharul să fie un om rău.
Un om bun te va omorî fară o vorbă.”

***

 

"O cruntă şi amară amăgire"

"Nimeni nu se desparte brusc, nimeni nu poate ieși într-o singură clipă din sufletul celuilalt cu tot cu bagaje, nimeni nu se poate rupe dintr-odată. 

Despărțirile se fac încet, pe bucățele, și de obicei încep cu foarte mult timp înainte de a-ți da tu seama: ieri a plecat strălucirea din ochi, azi pleacă zâmbetul din colțul gurii, mâine se duce pasiunea, poimâine dorul, răspoimâine dispare dragostea... 

Zi de zi se pierde câte un pic din căldura sufletului, seacă lacrimi de dor, se topesc fiorii, se evaporă toată fericirea... 

Într-o zi te trezești gol, gol pușcă, cu un suflet despuiat în care nu a mai rămas decât ecoul vag al unor pași ce cândva făceau ca inima să-ți sară din piept la apropierea lor, ecoul unor râsete pline de bucurie ce odată îți umpleau sufletul de lumină, și ecoul unor cuvinte, cuvinte care dădeau sens vieții tale, acele cuvinte pe care doar inima ta le înțelegea... 

Simți atâta gol în tine încât te sperie teribil acea liniște mormântală, nu mai găsești nimic de care să te agăți, nimic la care să visezi sau la care să speri... 

Și atunci te cuprinzi în brațe, te prelingi încet către pământ și șoptești: '

'Suflete, unde a plecat toată dragostea din tine? ''

 ... iar răspunsul te lovește necruțător fix în moalele capului: ''Nicăieri... nu a fost nicio dragoste, ci doar o cruntă şi amară amăgire...''

(Dezamagirea fb)

***

 

Alice Nastase Buciuta:

"În călătoria lui stelară, Micul Prinţ s-a întâlnit cu un rege care domnea singur pe o planetă. 

Poruncea stelelor să răsară în fiecare noapte şi să se stingă în fiecare zori de zi. 

Când Micul Prinţ l-a rugat să-i poruncească soarelui să apună pentru el – fiindcă atunci când cineva e foarte trist, un apus de soare îi mai alină durerea -, regele i-a cerut să aştepte. 

Bazându-se pe experienţa sa de guvernare, ştia că trebuie să dea ordinul un pic mai spre seară, când condiţiile vor fi favorabile…
Ca să poţi să fii ascultat, trebuie să ceri doar ceea ce ţi se poate da. Inclusiv în iubire.
E un sfat însiropat în înţelepciune pe care, însă, recunosc cu năduf, multă vreme n-am fost în stare să-l urmez. 

Mi s-a părut sub demnitatea mea să cer atenţie şi tandreţe doar de la şapte la nouă. 

Am simţit că e inadmisibil să aştept fidelitate doar de luni până joi. 

Am considerat ilogic să pretind sentimente eterne doar în weekend-uri furate. 

Şi mi-a fost imposibil, insuportabil să accept iubire fără responsabilitate şi amantlâc fără divorţ…
În dragoste am fost întotdeauna grăbită să iau startul spre eternitate. M-am avântat să ofer totul: trupul, sufletul, visele, cardul de la contul din banca, prezentul şi, mai ales, viitorul. 

Şi mi s-a părut justificat să cer, la schimb, ceva care să nu lase balanţa relaţiei să cadă într-o rână.
Dar n-am gândit bine. 

Am constatat adesea că dragostea mea nemărginită nu-mi bucură, ci-mi stânjeneşte alesul. 

Că “totul” e prea mult, iar “pentru totdeauna” e prea greu. 

Şi am avut nevoie de multe strădanii ca să înţeleg unde s-a cuibărit eroarea care m-a făcut până acum să pierd, iar şi iar.
Nu am greşit cerând, ci oferind prea mult. 

Sunt singură ca regele de pe planeta pustie şi poruncesc cu folos lunii să răsară, iubirilor să moară, viselor să adoarmă în lungile nopţi fără somn."

”Căldură mare, mon cher!”