"Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."
Acest fragment este probabil cel mai cunoscut dintre cugetările matematicianului, fizicianului, scriitorului, filosofului, misticului şi catolicului Blaise Pascal (1623-1662). Pentru majoritatea dintre noi, şcoliţi în regimul trecut, numele Pascal ne este asociat, în cel mai bun caz, cu două teorii: o lege fizică ce stă la baza hidrostaticii şi o teoremă matematică cu un hexagon înscris într-o conică. Acelaşi regim, într-un dicţionar enciclopedic apărut în anii '60, nota "moartea" lui Pascal în 1654, când "a abdicat de la raţiune în favoarea credinţei". Cine este acest Blaise Pascal, om al ştiinţei şi om al credinţei? Să încercăm să îl redescoperim în măsura în care ne-o permit câteva paragrafe.
Blaise Pascal s-a născut la 19 iunie 1623, la Clermont. De mic a fost atras de matematică. Sora lui scrie despre micul Blaise că, "de îndată ce atinse vârsta la care i se putea vorbi, apărură semnele unei inteligenţe cu totul ieşite din comun, prin observaţiile pe care le făcea mereu în legătură cu orice, dar mai ales prin întrebările pe care le punea despre natura lucrurilor, întrebări care surprindeau pe toată lumea". Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, astfel încât sarcina educării lui a fost preluată de tatăl Etienne, care i-a acordat toată atenţia şi i-a încurajat interesul pentru descoperirea regulilor ascunse în spatele naturii. Deşi era evidentă genialitatea lui, Etienne a evitat să îl înveţe ceva înainte de a împlini vârsta la care ceilalţi învăţau aceasta. Strategia adoptată nu l-a oprit pe Blaise din studiu. Observaţiile lui porneau de la aspecte cât se poate de casnice, precum rezonanţa unei farfurii lovite cu cuţitul, diferită dacă farfuria era goală sau plină. La 12 ani ochii îi cad pe geometrie. Tatăl i-a explicat cu ce se ocupă geometria şi i-a arătat diverse forme geometrice, fără să le numească însă, pentru a nu-l implica în acest univers care, considera el, nu era de vârsta lui. Blaise, la locul lui de joacă, începe să deseneze cercuri, triunghiuri şi alte forme geometrice. Botează el cercul cu numele de rotund, iar linia cu numele de bară. Se străduieşte să deseneze cât mai perfect aceste forme, după care interesul i se mută în găsirea de proporţii, de reguli, de teorii în spatele formelor. Aşa se face că, într-una din zile, tatăl îl surprinde în timp ce se juca. Întrebându-l ce face, Blaise îi explică cu nonşalanţă o idee pe care tatăl lui o recunoaşte a fi o teoremă a lui Euclid. Vorbindu-i de rotunduri şi de bare, Blaise îi explică şi alte descoperiri de-ale lui.
"Creştinismul este ciudat. El porunceşte omului să-şi recunoască răutatea şi chiar caracterul lui abominabil; şi-i porunceşte să fie asemenea lui Dumnezeu. Fără o asemenea contrapondere, elevaţia l-ar face îngrozitor de vanitos, iar ticăloşia teribil de abject."
Progresele remarcabile ale lui Blaise continuă, iar la 19 ani el uimeşte din nou prin inventarea unei maşini aritmetice. Fără pană de scris şi hârtie, această maşinărie făcea calcule şi pentru prima oară scotea calculul matematic din "proprietatea" exclusivă a matematicienilor: acum şi oameni fără prea multă şcoală, folosind maşina aritmetică, puteau face calcule ce erau infailibile. În anii ce au urmat, Blaise a adus contribuţii valoroase în domeniul geometriei, al calculului infinitezimal, al teoriei numerelor, algebrei, calculului probabilităţilor. Dar încă dinainte de împlinirea vârstei de 20 de ani, în trupul său au apărut semnele unor boli care nu îl vor mai părăsi până la moarte. În următorii ani în viaţa lui are loc o schimbare majoră. Lecturile religioase îl apropie de Dumnezeu şi în suflet i se sădeşte ideea că viaţa nu are sens fără El. Lumescul îl interesează tot mai puţin, iar boala îl face să conştientizeze adevăratul loc al omului în universul creat. În această perioadă, pe când avea 23-24 de ani, îşi manifestă pentru prima oară interesul pentru mănăstirea austeră de la Port-Royal des Champs.
Va rămâne însă departe de ea, datorită sfatului medicilor. Aceştia, pe motivul sănătăţii lui precare, i-au spus că viaţa la mănăstire nu i-ar face bine şi i-au recomandat să îşi petreacă timpul nu făcând eforturi intelectuale sau de alt gen, ci cu conversaţii lumeşti. "A fost partea din viaţa lui cea mai fără rost", scrie sora lui în "Viaţa domnului Pascal". În final Blaise se ruşinează că pe motivul sănătăţii şi-a dat atâţia ani lumii şi revine la hotărârea iniţială de a părăsi lumescul şi de a se dedica total lui Dumnezeu, în mănăstirea de la Port-Royal. O altă soră de-a lui intrase în mănăstire în 1662. El o va face în 1655, în anul următor unei experienţe ce i-a marcat pentru totdeauna viaţa. Despre ea lumea avea să afle însă abia după moartea lui Pascal, când în căptuşeala hainei lui un servitor a descoperit o hârtie scrisă de mână: "Luni, 23 noiembrie [1654], ziua sfântului Clement, papă şi martir, precum şi a altor martirizaţi", scria Blaise identificând ziua, după care descrie experienţa mistică: "De la ora zece şi jumătate seara până la ora douăsprezece şi jumătate în miez de noapte. Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi al savanţilor. [...] Lepădarea de lume şi de toate, în afară de Dumnezeu. [...] Iar viaţa veşnică aceasta este ca să te cunoască pe tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis. M-am lepădat de El, l-am alungat, l-am tăgăduit; l-am răstignit. De El în veci să nu mai fiu despărţit. Şi El nu e de găsit decât pe calea arătată de Evanghelie. Întreagă şi mângâietoare renunţare. Supunere totală lui Isus Cristos şi duhovnicului meu."
"Dacă omul nu este făcut pentru Dumnezeu, de ce nu este fericit decât întru Dumnezeu? Dacă omul este făcut pentru Dumnezeu de ce îi este el atât de potrivnic lui Dumnezeu?"
Retras în mănăstire, Blaise şi-a luat două angajamente: să renunţe la toate plăcerile lumii, şi să renunţe la toate deşertăciunile. Iar un prim pas a fost renunţarea la servitori şi însuşirea unui regim alimentar drastic, motivat în parte şi de problemele sale de sănătate. Obiectul studiului lui a devenit acum Sfânta Scriptură, dar nu prin minte, ci prin inimă, după cum se exprima chiar el. Viaţa lui s-a întors total spre Isus Cristos şi şi-a făcut din rugăciune un obicei. Anii pe care i-a "pierdut" în lume au devenit motivaţia scrierii unei Apologetici creştine, prin care să demonstreze celor care ignoră credinţa, că există suficiente dovezi în sprijinul ei. Nu va ajunge să termine lucrarea propusă, dar după el au rămas zeci de mici fragmente, de idei, ce au fost reunite într-un volum intitulat "Cugetări".
"Nu numai că nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos, dar nici pe noi nu ne putem cunoaşte decât prin Isus Cristos. În afara lui Isus Cristos nu vom şti nici ce este viaţa noastră, nici ce este moartea noastră, nu-l vom cunoaşte pe Dumnezeu şi nici pe noi înşine."
Într-o confesiune găsită de sora sa pe o bucată de hârtie, Blaise scria: "Iubesc sărăcia pentru că o iubea şi Isus Cristos; îmi plac bunurile pentru că ele sunt de ajutor săracilor." Aceste cuvinte au avut acoperire în viaţa lui prin numeroasele fapte de milostenie, prin grija pe care o avea faţă de cei săraci. Nu refuza să dea pomană săracilor şi s-a întâmplat chiar să ajungă el la datorii pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Când i se reproşa că face donaţii prea mari, spunea: "Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori." El nu dorea să lase nimic material în urma lui.
Ultimii ani de viaţă au fost cumpliţi din punct de vedere fizic, neputând să doarmă luni întregi şi nici să mănânce prea mult. Cu gândul la apropiata moarte, deşi făcuse deja atâtea pentru săraci, îi spunea surorii lui: "Cum s-a întâmplat că n-am făcut nimic pentru săraci, cu toate că i-am iubit întotdeauna aşa de mult?" "Nu ai avut nici dumneata prea mult", i-a răspuns sora. "Dar atunci ar fi trebuit să le dau timpul meu şi grija mea; uite ce n-am reuşit să fac. Şi dacă medicii spun adevărul şi dă Dumnezeu să mă vindec de această boală, sunt hotărât să nu mă mai ocup de nimic decât să-i slujesc pe cei săraci." Medicii nu spuneau însă adevărul: moartea îi era aproape.
"Nu există decât două feluri de oameni: unii drepţi care se cred păcătoşi, alţii păcătoşi care se cred drepţi."
Ultimele zile le-a petrecut în pat, îngrijit cu atenţie, fapt care îi provoca mare durere, căci se simţea favorizat. A cerut să primească ultima Sfântă Împărtăşanie, dar medicii nu au fost de acord, spunând că nu este pe moarte. Blaise, ajuns la 39 de ani, simţea însă că Domnul îl cheamă. El le-a spus celor ce îl îngrijeau: "Pentru că nu vreţi să-mi faceţi această favoare [a Împărtăşaniei], aş vrea să o înlocuiesc cu o binefacere şi neputând intra în comuniune cu ceea ce se află Sus, aş vrea să intru în comuniune cu ceea ce se află jos. Iată de ce m-am gândit să-mi aduceţi lângă mine un bolnav căruia să i se dea aceleaşi îngrijiri ca şi mie, căci îmi este greu şi ruşine să fiu atât de bine îngrijit în timp ce o mulţime de săraci, cărora le este mult mai rău decât mie, sunt lipsiţi de aceste lucruri atât de necesare. Să i se aducă un infirmier şi să nu se facă nici o diferenţă între noi. Acest lucru îmi va uşura ideea că mie nu-mi lipseşte nimic, idee pe care nu o pot îndura dacă nu mi se aduce şi mângâierea de a şti că se află aici lângă mine un sărac la fel de bine tratat ca şi mine." Nu a mai fost nevoie. Durerile s-au înteţit şi în acea noapte sufletul lui Blaise Pascal s-a despărţit de trupul chinuit de boli. S-a stins din viaţă cu conştiinţa că moartea "lângă Isus Cristos este blândă, sfântă, aducând bucurie celui credincios", după cum îi spunea surorii lui.
"Bucuria creştină este o realitate care nu poate fi descrisă uşor, fiind spirituală şi făcând parte dintr-un mister", spunea Papa Ioan Paul al II-lea într-un discurs rostit nu la mult timp după alegerea sa pe scaunul Sfântului Petru. "Cel care crede cu adevărat că Isus este Cuvântul Întrupat, Răscumpărătorul omului, nu poate să nu simtă în intimitatea sa o imensă bucurie. Spune psalmistul: 'Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!' (Ps 33,9). Iar filosoful şi omul de ştiinţă francez Blaise Pascal, în faimoasa notă a convertirii sale, scria: 'Bucurie! Bucurie! Bucurie deplină!' Nu risipiţi această bucurie ce se naşte din credinţa în Cristos, răstignit şi înviat! Daţi mărturie despre bucuria voastră!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu