"Să îmbătrânești e nasol.
Aş fi putut spune:
Să îmbătrânești este o rușine,
acest lucru este insuportabil,
doare, e oribil.
e deprimant, e mortal.
Dar am preferat "enervant" pentru că e un adjectiv puternic care nu te întristează.
Să îmbătrânești e nasol pentru că nu știi când a început și nici nu știi când se va termina.
Nu, nu e adevărat că îmbătrânim de la naștere.
Am fost atât de proaspeți, atât de tineri, atât de apetisanți de mult timp.
Ne simțeam bine în pielea lui.
Simțeam nevoia să cucerim. Invulnerabil.
Viața din fața ta. Chiar și la 50 de ani tot era foarte bine. Chiar și la șaizeci
Da da va asigur ca tot eram plin de muschi proiecte dorinte flacari
Întotdeauna sunt, dar aici, între timp...
dar când - am văzut privirea tinerilor și a femeilor în forța vârstei că nu mă mai consideră unul de-al lor, chiar rudă, nici măcar pe margine.
Citesc în ochii lor că nu se vor mai răsfăța niciodată cu mine.
Că vor fi politicoși, diferiți, lăudați, dar nemiloși. Fără să-mi dau seama, am intrat în "apartheidul epocii".
Cel mai teribil lucru a venit din dedicațiile scriitorilor, mai ales începători.
"Cu respect",
"În respectuos tribut",
"Cu sentimentele mele foarte respectuoase. "
Ticăloșii! Probabil au crezut că fac mișto de ei decapitând stiloul lor?
Ticăloşilor!
Și un lung și solemn "dragă Monsieur Pivot" ca un citat din Ordinul Artelor și Literelor care vă va mai lua zece ani!
Într-o zi în metrou a fost prima dată când o tânără s-a ridicat să-mi dea locul ei.
Aproape că am pălmuit-o...
Apoi am implorat-o să se bărbierească, am întrebat-o dacă sunt foarte bătrân, dacă arăt obosit.
„Nu, nu, deloc”, a răspuns ea, jenată.
Mă gândeam că.. 

"Eu imediat:
"Credeai că...?
- M-am gândit, nu știu, nu mai știu, că ai vrea să stai jos.
- Pentru că părul meu este alb?
- Nu, nu este, te-am văzut stând și cum ești mai mare ca mine, a fost o reflexie, m-am ridicat... 
- Arăt mult mai în vârstă decât tine?
- Nu, da, puțin, dar nu e vorba de vârstă... 

- O întrebare despre ce atunci?
- Nu știu, o chestiune de politețe, ei bine, cred... "
Am încetat să o mai tachinez, i-am mulțumit pentru gestul ei generos și am condus-o la stația unde era jos să-i ofer ceva de băut.
Lupta împotriva îmbătrânirii este, pe cât posibil, să nu renunți la nimic.
Nici la muncă, nici la călătorie.
Nici în spectacole, nici în cărți,
Nici la dulciuri, nici la dragoste, nici la vis.
A visa înseamnă a-ți aminti atât cât trebuie să faci, ore rafinate. 

Ne gândim la programările drăguțe care ne așteaptă.
Este să-ți lași mintea să rătăcească între dorință și utopie.
Muzica este un puternic excitator al viselor.
Muzica este un drog dulce. Aș vrea să mor visând într-un fotoliu, ascultând – să fie adagio-ul Concertului nr. 23 pentru pian de Mozart în La major, sau poate andante-ul Concertului său nr. 21 în Do major –, muzici la sfârșitul cărora să mi se dezvăluie, de ce nu, peisajele sublime de dincolo.
Dar Mozart și cu mine nu ne grăbim. Nu ne grăbim.
Cu vârsta timpul trece, fie prea repede, fie prea încet. 

Nu știm cât mai merge capitalul nostru.
În ani de zile? în luni de zile? în zile?
Nu, nu ar trebui să considerăm capitală timpul rămas.
Dar ca un uzufruct din care, atâta timp cât suntem în stare, trebuie să jucăm fără moderație.
După noi potopul? 

Nu, Mozart."  

(Cuvintele vieții mele de la Bernard Pivot)

Atunci când nu îți mai găsești locul.

"Atunci când nu îți mai găsești locul.
Atunci când nu mai accepți nimic din viața ta așa cum este.
Când lucrurile care înainte îți erau suficiente încep să te sufoce.
Când oamenii cu care puteai vorbi ore întregi nu îți mai spun nimic.
Când casa în care ai trăit ani de zile nu mai pare „acasă”.
Când rolurile pe care le-ai jucat atât de bine — femeia puternică, mama, soția, fiica, cea care are grijă de toți — încep să devină prea strâmte.
Și începi să te întrebi:
„Ce se întâmplă cu mine?”
Poate că nu se întâmplă nimic rău cu tine.
Poate că, pentru prima dată după mult timp, începi să te auzi.
Ani întregi putem construi o viață în jurul nevoilor celorlalți.
Învățăm să fim ceea ce se așteaptă de la noi.
Să nu deranjăm.
Să fim înțelegători.
Să acceptăm.
Să iertăm.
Să rămânem.
Să ne mulțumim cu puțin.
Și facem asta atât de mult timp, încât ajungem să confundăm adaptarea cu fericirea.
Până într-o zi când ceva în interiorul nostru spune:
„Nu mai pot.”
Nu mai poți să taci.
Nu mai poți să accepți relații care te golesc.
Nu mai poți să spui „nu-i nimic” când pentru tine este ceva.
Nu mai poți să fii disponibilă pentru toată lumea și absentă pentru tine.
Nu mai poți trăi o viață care arată bine din exterior, dar în care tu nu te mai recunoști.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante momente ale transformării:
momentul în care ceea ce ai acceptat cândva nu mai poate fi acceptat de femeia care ai devenit.
Nu pentru că ai devenit dificilă.
Nu pentru că ai devenit egoistă.
Nu pentru că „nu mai ești ca înainte”.
Ci pentru că nu mai ești cea de înainte.
Iar uneori, creșterea nu se simte ca fericire.
Se simte ca neliniște.
Ca iritare.
Ca nemulțumire.
Ca dorința de a pleca.
Ca nevoia de a schimba tot.
Pentru că vechea ta viață nu mai încape în noua ta conștiință.
Dar aici este capcana:
Să nu distrugi totul doar pentru că nu te mai regăsești în nimic.
Mai întâi, oprește-te.
Ascultă.
Și începe să faci diferența între ceea ce trebuie cu adevărat schimbat și ceea ce are nevoie doar să fie văzut, înțeles și vindecat.
CE POȚI FACE CONCRET?
1. Fă inventarul vieții tale
Ia o foaie și scrie:
Ce îmi place în viața mea?
Ce nu îmi mai place?
Ce mă încarcă?
Ce mă golește?
Ce tolerez deși nu mai vreau?
Ce fac doar pentru că „așa trebuie”?
Nu încerca să găsești răspunsuri frumoase.
Fii sinceră.
2. Identifică ce nu mai este negociabil
Alege 3 lucruri pe care nu mai vrei să le accepți.
De exemplu:
* lipsa de respect;
* să fii mereu disponibilă pentru ceilalți;
* să spui „da” când vrei să spui „nu”.
Transformă-le în limite concrete.
„De acum, când cineva îmi vorbește lipsit de respect, închei conversația.”
O limită nu este o amenințare.
Este o decizie despre ceea ce vei face tu.
3. Recuperează-ți timpul
În fiecare zi, rezervă măcar 30 de minute doar pentru tine.
Fără telefon.
Fără să rezolvi problemele altora.
Fără obligații.
Folosește acel timp pentru ceva care te reconectează cu tine: plimbare, scris, citit, creat, liniște.
Nu este egoism.
Este reconectare.
4. Începe să spui „nu”
Nu trebuie să justifici fiecare limită.
Începe cu un „nu” mic.
„Nu pot.”
„Nu vreau.”
„Nu mi se potrivește.”
„Am nevoie să mă gândesc.”
Uneori, primul semn că începi să te întorci la tine este că nu mai poți spune „da” împotriva ta.
5. Alege o singură schimbare
Nu încerca să-ți reconstruiești întreaga viață într-o săptămână.
Alege un singur domeniu:
relația, munca, corpul, banii, casa, prieteniile sau timpul tău.
Și întreabă-te:
„Care este cel mai mic lucru pe care îl pot schimba chiar săptămâna aceasta?”
Apoi fă-l.
Schimbarea reală nu începe întotdeauna cu o decizie uriașă.
Uneori începe cu un telefon pe care îl dai.
O conversație pe care nu o mai amâni.
O limită pe care o pui.
O ușă pe care o închizi.
Sau una pe care, în sfârșit, ai curajul să o deschizi.
6. Nu lua decizii din revoltă
Când ai acumulat ani de nemulțumire, este tentant să arunci totul în aer.
Dar libertatea nu înseamnă să reacționezi.
Libertatea înseamnă să alegi conștient.
Înainte de orice decizie majoră, întreabă-te:
„Fug de ceva sau mă îndrept către ceva?”
Răspunsul poate schimba totul.
7. Construiește versiunea de viață în care vrei să trăiești
Nu te întreba doar:
„De ce nu mai vreau viața mea?”
Întreabă-te:
„Cum vreau să mă simt în viața mea?”
Apoi construiește în jurul acelui răspuns.
Mai multă liniște?
Mai multă libertate?
Mai multă iubire?
Mai multă autonomie?
Mai multă creativitate?
Mai mult sens?
Nu trebuie să vezi întregul drum.
Trebuie doar să faci următorul pas care este al tău.
Pentru că atunci când nu îți mai găsești locul, poate că nu înseamnă că nu mai ai un loc.
Poate că ai crescut din locul în care ai încercat atât de mult timp să încapi.
Iar schimbarea începe în momentul în care încetezi să mai încerci să te potrivești într-o viață care nu te mai reprezintă."

(Irina Olariu)

- miercurea fara cuvinte (608) : Păducel

 - initiativa : Carmen

Septembrie..."Strălucește ca chihlimbarul vechi.”

 

- pink mondays

    initiativa: cybershamans.blogspot.ro\

- miercurea fara cuvinte (607)

  - initiativa : Carmen

- pink mondays

   initiativa: cybershamans.blogspot.ro\

"Am trei ochi. Doi pentru a mă uita Și unul, pentru a vedea"

 

Iluzia in alb: Când Spiritualitatea Devine o Mască de Falsă Pace"

 "Te-ai trezit vreodată într-un cerc spiritual în care toți sunt îmbrăcați în in alb, altarele sunt impecabile, parcă desprinse de pe Pinterest, cristale, brățări, mala, boluri, lumânări perfect aranjate, dar aerul este atât de steril încât aproape că nu mai ai voie să fii... om?

Nu inul alb este problema. Nu cristalele. Nu meditația, ritualurile sau altarele. Problema începe atunci când toate acestea devin recuzita unei identități spirituale, iar apartenența la grup îți cere să porți aceeași mască de perfecțiune.
Zâmbetele sunt largi, dar uneori înghețate. Oamenii se îmbrățișează deși se antipatizează profund. Își spun „draga mea”, „suflet frumos”, „să fii binecuvântată”, iar câteva minute mai târziu se judecă între ei cu o cruzime pe care n-ar recunoaște-o niciodată drept proprie.
De ce?
Pentru că undeva s-a strecurat ideea că un om „evoluat” nu se enervează, nu respinge, nu judecă, nu spune că nu suportă pe cineva.
Dacă o face, i se spune imediat: „Nu ți-ai lucrat Umbra.”... „Te oglindește.”... „Mai ai de vindecat.”... „E Ego-ul.”
Și astfel apare una dintre cele mai stranii contradicții ale spiritualității moderne: într-un mediu care vorbește obsesiv despre autenticitate, autenticitatea devine uneori primul lucru interzis.
Ai voie să fii trist... dacă ești trist frumos.
Ai voie să fii vulnerabil... dacă vulnerabilitatea ta nu incomodează.
Ai voie să ai o Umbră... dacă ai transformat-o deja într-o lecție pe care o poți povesti zâmbind.
Dar vino furios... Vino confuz... Vino spunând „nu știu”... Vino fără să fi iertat încă... Vino cu o rană care încă sângerează și pe care n-ai transformat-o într-un citat inspirațional... și vei vedea cât de repede iubirea necondiționată începe să pună condiții.
Ce se întâmplă când cineva îndrăznește să-și dea jos masca?
Când un om vine cu emoțiile lui brute, cu plâns, furie, frică, doliu, traumă, neputință... sau pur și simplu nu are o mie de obiecte ritualice pe altar, ci doar curajul de a sta față în față cu el însuși?
Uneori, „mașinăria de pace” se blochează!
Privirile devin reci. Oamenii se retrag. Iar cel care suferă primește în locul prezenței câteva clișee bine lustruite: „Trebuie să stai cu emoția ta.”... „Ești într-o vibrație joasă.”... „Ne scazi frecvența.”... „Dacă încă te afectează, înseamnă că nu ai lucrat suficient cu tine.”
Dar poate omul acela nu are nevoie să-i explici Universul. Poate are nevoie să stai zece minute lângă el și să-i spui: „Te aud.” Atât.
Fără diagnostic energetic. Fără lecție. Fără superioritate. Fără să-i explici de ce suferința lui demonstrează cât mai are de evoluat.
Există o formă foarte elegantă de fugă de sine: să pui un concept spiritual peste fiecare rană înainte să apuci s-o simți.
Nu mai ești furios — „observi o energie”.
Nu mai ești rănit — „ți s-a activat o oglindă”.
Cineva te-a umilit — „Universul ți-a trimis o lecție”.
Ai nevoie să pui o limită — „Ego-ul tău opune rezistență”.
Un om se poartă urât cu tine — „Trebuie să vezi ce reflectă din tine”.
Și uite așa, cu suficiente cuvinte frumoase, poți evita ani întregi să rostești câteva adevăruri foarte simple: Mă doare... Sunt furios... Nu accept asta... Mi-ai făcut rău... Nu vreau să rămân aici.
Să folosești concepte înalte ca să eviți durerea reală nu este iluminare. Este uneori doar durere parfumată cu palo santo.
Nu orice rană trebuie transformată imediat în recunoștință. Unele trebuie mai întâi recunoscute drept răni.
„Tot ce te deranjează la altul se află în tine.”
Probabil una dintre cele mai folosite și mai prost înțelese propoziții din spiritualitatea modernă.
Pentru că nu! Nu orice om este oglinda ta.
Dacă vezi cruzime, nu înseamnă automat că ești crud. Dacă recunoști manipularea, nu înseamnă că ești manipulator. Dacă cineva te minte și te deranjează minciuna, nu înseamnă că „Universul încearcă să-ți arate propria minciună”. Dacă cineva îți încalcă limitele, faptul că te revolți poate însemna pur și simplu că limitele tale funcționează.
Da, ceilalți ne pot oglindi răni, frici, orgolii și părți nevăzute din noi. Dar discernământul spiritual presupune și capacitatea de a spune: „Nu. Asta nu este oglinda mea. Este comportamentul tău.”
Pentru că da, unii oameni sunt pur și simplu răi.
Oglinda poate fi un instrument extraordinar de introspecție. Dar folosită fără discernământ devine o metodă perfectă prin care omul rănit ajunge să fie făcut responsabil pentru comportamentul celui care l-a rănit... Iar asta nu mai este evoluție. Este anularea realității celuilalt împachetată într-un concept spiritual.
În alchimie, Marea Operă nu începe cu Lumina.
Nu începe cu Albedo. Nu începe cu Rubedo. Începe cu Nigredo! Putrefacția. Descompunerea. Întunericul. Materia care își pierde forma veche.
Alchimia reală nu se sperie de noroi, pentru că știe că tocmai acolo începe transformarea.
Nigredo nu miroase întotdeauna a palo santo.
Uneori miroase a transpirație după o noapte în care ai plâns. Arată ca o zi în care nu ai niciun răspuns. Ca o furie pe care ți-e rușine să o recunoști. Ca o relație pe care încă n-ai putut s-o ierți. Ca momentul în care toate teoriile tale despre Univers se prăbușesc și rămâi doar tu, singur, cu ceea ce este adevărat în tine.
Acolo începe Opera! Nu când arăți iluminat. Ci când nu mai ai nevoie să pari iluminat.
Nu poți transmuta plumbul în Aur dacă refuzi să atingi plumbul pentru că îți pătează hainele albe.
Spiritualitatea reală nu este despre a-ți construi un altar de revistă și a vorbi permanent cu voce șoptită. Uneori te murdărește. Te obligă să cobori în propriile subsoluri. Să vezi gelozia. Orgoliul. Frica. Nevoia de control. Invidia. Furia. Rușinea.... Și mai ales să le recunoști ca fiind ale tale înainte să le botezi „energii care nu-mi aparțin” și să le trimiți înapoi Universului.
Pentru că există și o formă subtilă de aroganță spirituală în convingerea că tot ceea ce este frumos în tine este „Sinele Superior”, iar tot ceea ce este urât trebuie să fi venit din exterior.
Nu!
Umbra este chiar a ta. Și tocmai capacitatea de a o privi fără să te urăști pentru ea începe să o transforme.
Un om integrat nu fuge de durerea altuia doar pentru că îi tulbură atmosfera. Dar nici nu confundă compasiunea cu lipsa limitelor.
Poți sta lângă un om care suferă fără să încerci să-l repari. Poți iubi un om și să-i spui „nu”. Poți înțelege rana cuiva fără să accepți felul în care te rănește. Poți pleca dintr-un loc toxic fără să urăști pe nimeni. Poți chiar să nu placi un om și să nu-i dorești nimic rău.
Limita nu este lipsă de iubire. Uneori este forma matură a respectului față de tine. Și nici detașarea nu înseamnă să devii rece.
Detașarea adevărată nu spune: „Suferința ta îmi scade vibrația.” Spune: „Pot să văd durerea ta fără să mă pierd în ea.”
Atunci cum Recunoști un Om Spiritual?
Poate că nu-l recunoști.
Și poate tocmai asta este frumusețea.
Poate că omul profund spiritual nu este cel pe care îl identifici după haine, cristale, vocabular, diplome, inițieri sau numărul maeștrilor cu care a lucrat.
Poate este omul lângă care nu trebuie să fii spiritual deloc ca să fii primit ca om.
Cel căruia îi poți spune: „Astăzi sunt praf.” ...fără să-ți răspundă cu o lecție despre frecvență.
Cel care poate sta câteva minute cu durerea ta fără să simtă nevoia să demonstreze cât de multe știe.
Cel care nu îți cere să transformi rana în Lumină înainte să înceteze să sângereze.
Cel care poate spune „nu știu” fără să-i cadă coroana imaginară de pe cap.
Cel care nu are nevoie să fie permanent blând ca să fie bun.
Și, mai ales, cel care nu are nevoie să pară Lumină... Pentru că a trecut suficient prin propriul întuneric încât să nu mai fie speriat de întunericul altuia.
Rămâi departe de locurile în care ți se cere să fii un sfânt de plastic pentru a fi acceptat. Caută-i pe cei care pot sta cu tine și în noroi, nu doar în fotografia frumoasă de după vindecare.
Pentru că Lumina care nu recunoaște Întunericul nu este încă Lumină. Este doar o cameră foarte bine iluminată."

Jack Jack

- miercurea fara cuvinte (606)

   - initiativa : Carmen

- pink mondays (pink tiger lily)

 - foto net

  initiativa: cybershamans.blogspot.ro\

Confussius

 

"Când eram copii, lumea avea locuri pe care adulții nu le vedeau.
Un colț de grădină putea ascunde o împărăție. 

O umbră avea intenții. 

Un copac bătrân știa ceva. 

Seara cobora peste lucruri și le schimba puțin rostul.
Apoi am început să le numim.
Copac. Umbra. Grădină. Întâmplare.
Cu fiecare nume, lumea a devenit mai exactă.
Și parcă puțin mai săracă.

Zânele au dispărut primele."

- miercurea fara cuvinte (605)

  - initiativa : Carmen

- pink mondays

  initiativa: cybershamans.blogspot.ro\

- miercurea fara cuvinte (604)

 

 - initiativa : Carmen

„Când Dumnezeu închide o ușă, deschide o fereastră”

 

- miercurea fara cuvinte (603)

   - initiativa : Carmen

Scrisoare catre tine...

"Dacă într-o zi n-o să mai fiu în viața ta, să nu cauți o vină. Uneori oamenii nu pleacă fiindcă nu mai iubesc, ci fiindcă au obosit să bată la uși care nu se mai deschid.

Să nu-ți fie dor de mine doar în serile în care tăcerea va fi prea mare. Adu-ți aminte de mine și în diminețile în care vei zâmbi fără motiv, fiindcă poate, pentru o vreme, eu am fost unul dintre motivele acelea.

Dacă într-o zi numele meu va rămâne doar o amintire în telefonul tău, să nu te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă. Viața nu ne spune niciodată ce ar fi fost. Ea merge înainte și lasă în urmă doar ceea ce n-am avut curajul să trăim.

Să nu mă transformi într-un regret. Regretele sunt prea grele pentru o inimă care încă vrea să iubească. Păstrează doar partea frumoasă din mine, chiar dacă n-am fost omul perfect. Am greșit, am tăcut când trebuia să vorbesc, am plâns când n-ai văzut și am iubit mai mult decât am știut să arăt.

Dacă vei întâlni pe altcineva care îți va ține mâna așa cum mi-aș fi dorit eu s-o fac, n-o îndepărta din loialitate față de trecut. Iubirea nu înseamnă să rămâi blocat într-o amintire, ci să ai curajul să fii fericit din nou.
Din când în când, dacă îți va trece prin minte chipul meu, zâmbește. Înseamnă că n-am trecut degeaba prin viața ta.

Iar dacă, fără să vrei, vei găsi într-o melodie, într-un apus sau într-o carte câte ceva din mine, nu încerca să fugi. Unele suflete nu pleacă niciodată de tot. Rămân ascunse în lucrurile mici, acolo unde timpul nu ajunge.

Singurul lucru pe care l-aș vrea de la tine este să trăiești frumos. Să spui oamenilor că îi iubești înainte să fie prea târziu. Să nu amâni îmbrățișările, iertările și cuvintele bune. Viața are obiceiul să închidă uși fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

Și dacă, peste ani, cineva îți va rosti numele meu, sper să poți spune doar atât:
„A trecut prin viața mea și a lăsat mai multă lumină decât tristețe.”
Atunci voi ști, oriunde m-aș afla, că n-am fost doar o poveste. Am fost o parte din inima ta."

 

(sursa: Rodica Rody)

- miercurea fara cuvinte (602)

 
   - initiativa : Carmen

- pink mondays

    initiativa: cybershamans.blogspot.ro\