"Să îmbătrânești e nasol.
Aş fi putut spune:
Să îmbătrânești este o rușine,
acest lucru este insuportabil,
doare, e oribil.
e deprimant, e mortal.
Dar am preferat "enervant" pentru că e un adjectiv puternic care nu te întristează.
Să îmbătrânești e nasol pentru că nu știi când a început și nici nu știi când se va termina.
Nu, nu e adevărat că îmbătrânim de la naștere.
Am fost atât de proaspeți, atât de tineri, atât de apetisanți de mult timp.
Ne simțeam bine în pielea lui.
Simțeam nevoia să cucerim. Invulnerabil.
Viața din fața ta. Chiar și la 50 de ani tot era foarte bine. Chiar și la șaizeci
Da da va asigur ca tot eram plin de muschi proiecte dorinte flacari
Întotdeauna sunt, dar aici, între timp...
dar când - am văzut privirea tinerilor și a femeilor în forța vârstei că nu mă mai consideră unul de-al lor, chiar rudă, nici măcar pe margine.
Citesc în ochii lor că nu se vor mai răsfăța niciodată cu mine.
Că vor fi politicoși, diferiți, lăudați, dar nemiloși. Fără să-mi dau seama, am intrat în "apartheidul epocii".
Cel mai teribil lucru a venit din dedicațiile scriitorilor, mai ales începători.
"Cu respect",
"În respectuos tribut",
"Cu sentimentele mele foarte respectuoase. "
Ticăloșii! Probabil au crezut că fac mișto de ei decapitând stiloul lor?
Ticăloşilor!
Și un lung și solemn "dragă Monsieur Pivot" ca un citat din Ordinul Artelor și Literelor care vă va mai lua zece ani!
Într-o zi în metrou a fost prima dată când o tânără s-a ridicat să-mi dea locul ei.
Aproape că am pălmuit-o...
Apoi am implorat-o să se bărbierească, am întrebat-o dacă sunt foarte bătrân, dacă arăt obosit.
„Nu, nu, deloc”, a răspuns ea, jenată.
Mă gândeam că.. 

"Eu imediat:
"Credeai că...?
- M-am gândit, nu știu, nu mai știu, că ai vrea să stai jos.
- Pentru că părul meu este alb?
- Nu, nu este, te-am văzut stând și cum ești mai mare ca mine, a fost o reflexie, m-am ridicat... 
- Arăt mult mai în vârstă decât tine?
- Nu, da, puțin, dar nu e vorba de vârstă... 

- O întrebare despre ce atunci?
- Nu știu, o chestiune de politețe, ei bine, cred... "
Am încetat să o mai tachinez, i-am mulțumit pentru gestul ei generos și am condus-o la stația unde era jos să-i ofer ceva de băut.
Lupta împotriva îmbătrânirii este, pe cât posibil, să nu renunți la nimic.
Nici la muncă, nici la călătorie.
Nici în spectacole, nici în cărți,
Nici la dulciuri, nici la dragoste, nici la vis.
A visa înseamnă a-ți aminti atât cât trebuie să faci, ore rafinate. 

Ne gândim la programările drăguțe care ne așteaptă.
Este să-ți lași mintea să rătăcească între dorință și utopie.
Muzica este un puternic excitator al viselor.
Muzica este un drog dulce. Aș vrea să mor visând într-un fotoliu, ascultând – să fie adagio-ul Concertului nr. 23 pentru pian de Mozart în La major, sau poate andante-ul Concertului său nr. 21 în Do major –, muzici la sfârșitul cărora să mi se dezvăluie, de ce nu, peisajele sublime de dincolo.
Dar Mozart și cu mine nu ne grăbim. Nu ne grăbim.
Cu vârsta timpul trece, fie prea repede, fie prea încet. 

Nu știm cât mai merge capitalul nostru.
În ani de zile? în luni de zile? în zile?
Nu, nu ar trebui să considerăm capitală timpul rămas.
Dar ca un uzufruct din care, atâta timp cât suntem în stare, trebuie să jucăm fără moderație.
După noi potopul? 

Nu, Mozart."  

(Cuvintele vieții mele de la Bernard Pivot)