"Insula"

 

Mi-am pierdut și visul și familia, dar mi-a rămas...."insula".
Acolo m-am născut...am văzut, și am auzit întâia oară.
Mirosul, pipăitul și gustul s-au amestecat în aburul pâinii dar și al bălegarului cărat de sub ugerul vacii.
"Insula" avea garduri care ne țineau laolaltă cu găinile, câinii, oile, caii, pisicile și șoriceii din pod.
Moșul meu ridicase, la fiecare punct cardinal, câte un gard, descântat și sigilat pe vecie.
La sud, la porți, ceilalți trebuiau să întrebe dacă pot intra.
Cei care au pășit tiptil cu intenție sau fără intenție, s-au ales cu tălpile însemnate. 

Plata avea răbdare câteva generații.
La nord, precum o redută, se ridica gardul din bețe de floarea- soarelui (ah, foarea-soarelui!). 

Câțiva salcâmi se oferiseră drept stâlpi primind asigurarea că nu vor fi tăiați niciodată, chiar dacă vor ajunge cioturi putrezire (unul a fost trăznit la datorie).
La est, cum se arăta soarele, dansau ispitele.
Asta cerea pe tot parcursul zilei, râvna rugăciunii.
Și granița nu trebuia mutată nici cu două degete.
Spre apus, "insula" era păzită de sub pământ de napii fluierați de crengile de soc.
Nălucile au riscat înlăturînd păzitorii.

Pentru o palmă din "insula",  și-au pierdut în/ființarea.

Moșul meu intuia veșnicia legată de moștenire.
Vai de cel care ar fi încercat să modifice linia descântată cu sudoarea frunții, mai puternică decât dâra de sare care ținea strigoii la distanță.
Îl știa pe Dumnezeu, așa că fusese botezat Petre.

(va urma)