"E ÎN REGULĂ. 

DAR ȚINE MINTE: AI PICTAT CU CULORILE TALE PE PEREȚII SUFLETULUI MEU, APOI M-AI ÎNVINUIT CĂ NU E ALB. 

Mi-ai spus că sunt greu de iubit. Dar ai uitat să vezi câte bagaje mi-ai pus în spate, câte frici mi-ai lăsat pe umeri, câte tăceri am înghițit ca să nu te doară pe tine. 

Ai numit vindecarea mea egoism. 

Tăcerea mea, aroganță. 

Și refuzul meu de a mai purta vinovăția ta, „lipsă de empatie”.
M-ai numit complicat doar pentru că n-am mai acceptat să fiu ghiozdanul traumelor tale. 

Dar eu nu sunt drum de carat trecutul altora. 

Sunt destinație pentru adevăr. 

Și m-am oprit.
Ți-am lăsat greutatea exact acolo unde începe viața mea: la poartă. N-o mai iau înapoi. 

Nu pentru că nu te iubesc, ci tocmai pentru că am început, în sfârșit, să mă iubesc pe mine.
Când respiri… nu mai ești „guru”-ul meu.
Când expiri… știu că lecția s-a încheiat.
Nu te mai citesc ca pe o revelație. Te privesc ca pe un om. 

Iar oamenii… pleacă.
Ce-a fost karmă s-a spălat în lacrimile mele.
Ce-a fost atașament s-a ars în liniștea din mine.
Iar eu? Nu sunt supărat. Nu sunt „triggered”. Sunt recunoscător. Pentru că unele finaluri nu sunt dureroase. Sunt eliberatoare.
Așa rămâne. 

Și da… la revedere.
Nu cu ură. Cu încheiere. Cu ușurare. Cu adevăr."

(Razvan Vasile)