Frații Karamazov - F.M. Dostoievski

"(...) Dacă n-aș avea încredere în viață, dacă mi-aș pierde credința în femeia iubită, în existența ordinii universale, dacă m-aș convinge că totul nu este decât un haos blestemat și fără nici o noimă, poate chiar diabolic, de ar fi să sufăr cele mai cumplite dezamăgiri ce se pot abate asupra unui om, eu tot aș mai fi dornic să trăiesc, fiindcă, o dată ce mi-am lipit buzele de cupa vieții, nu m-aș îndura s-o smulg de la gură până n-aș deșerta-o până la fund! 

Când am să ajung la treizeci de ani, probabil, am să lepăd cupa din mână, chiar dacă n-am s-o golesc până la fund, am să mă dau foarte frumos deoparte și am să mă duc... nici eu nu știu unde... 

Dar până atunci - sunt sigur de asta - tinerețea mea va reuși să treacă peste orice - și peste dezamăgiri și peste dezgustul de viață. M-am întrebat de multe ori : există, oare, pe lume o deznădejde atât de covârșitoare încât să înăbușe cu desăvârșire în mine pofta asta turbată de viață, de care poate ar trebui chiar să-mi fie rușine? 

Și am hotărât în sinea mea că nu există, cel puțin până la treizeci de ani, fiindcă după aceea mi se pare că nici eu n-o să mai am chef să trăiesc.

Să zicem că n-aș crede în existența ordinii universale, și totuși, uite, mi-s dragi mugurii cleioși, ce se deschid primăvara, mi-e drag cerul albastru, mi-s dragi unii oameni, despre care nici măcar nu-mi dau seama pentru ce mă atrag, mi-e drag uneori eroismul omenesc,

 virtute în care poate de mult am încetat să mai cred, dar pe care, totuși, în adâncul meu, o cinstesc ca o amintire.
Fiecare cu ale lui; noi, ăștia, copilandrii cu cașul la gură, trebuie să rezolvăm în primul rând problemele esențiale, asta-i grija noastră cea mai mare. 

Așa cum oamenii vârstnici nu sunt preocupați decât de chestii practice!
Şi într-adevăr, omul este acela care l-a născocit pe Dumnezeu. Surprinzător, aş zice chiar miraculos, nu este însă faptul că Dumnezeu există, ci miracolul constă tocmai în aceea că ideea necesităţii unui Dumnezeu - idee atît de sfîntă, de emoţionantă şi plină de înţelepciune şi care nu poate decît să-i facă cinste omului - s-a putut înfiripa în căpăţâna unei fiare sălbatice şi crude ca el. 

În ce mă priveşte, am renunţat de mult să mă gîndesc dacă în realitate omul este cel care l-a creat pe Dumnezeu sau Dumnezeu cel care l-a creat pe om!
- Dacă diavolul nu există și este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr aceasta l-a plăsmuit după chipul și asemănarea lui.
- Adică la fel ca pe Dumnezeu...
De fapt, care este problema ce ne interesează? 

Să-ţi dezvălui în cel mai scurt timp cine sunt, adică ce fel de om sunt, ce cred şi ce năzuinţe am, nu-i aşa? 

Drept care îţi declar de la bun început că admit existența lui Dumnezeu, o admit pur şi simplu fără nici un fel de complicaţii.

 Cu o singură rezervă totuşi: dacă Dumnezeu există şi a creat într-adevăr pămîntul, atunci fără îndoială că l-a plăsmuit după legile geometriei lui Euclid, sădind totodată în mintea omului noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale. 

Cu toate astea, s-au găsit şi se mai găsesc încă şi azi geometri şi filosofi, unii chiar străluciţi, care pun la îndoială faptul că universul nostru, sau, mai bine zis, întreaga creaţie ar fi fost alcătuită după principiile geometriei euclidiene; aceştia presupun, bunăoară, că două linii paralele care - după Euclid - nu se întîlnesc niciodată pe pămînt ajung totuşi să se întîlnească undeva în infinit. 

În ce mă priveşte, dragul meu, consider că, din moment ce nici atîta lucru nu sînt în stare să pricep, ce rost mai are atunci să vorbesc despre Dumnezeu! 

Mărturisesc cu toată umilinţa că nu mă simt capabil să rezolv probleme de felul acesta; spiritul meu euclidian, realist, refuză să caute soluţia unor probleme ce nu au nimic de-a face cu lumea asta. Şi tot aşa te sfătuiesc şi pe tine, dragul meu Alioşa, să nu-ţi frămînţi în zadar mintea cu asemenea şarade, şi mai ales să nu-ţi pui niciodată întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu. 

Sunt lucruri ce depăşesc posibilităţile unei inteligenţe iniţial înzestrate cu noţiunea celor trei dimensiuni spaţiale. 

Aşadar, cum spuneam, admit existenţa lui Dumnezeu; o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înţelepciunea, ca şi finalitatea lui, care ne este cu desăvîrşire necunoscută; cred în ordinea, în sensul vieţii, cred în armonia eternă, cu care - zice-se - ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers şi care, fiind el însuşi Dumnezeu, este în acelaşi timp „aspiraţia către dumnezeire", cred în toate cîte mai sunt, chiar şi în infinit. 

Ce puzderie de cuvinte s-au făurit ca să exprime toate astea! 

Pe cît se pare, sînt pe calea cea bună, nu-i aşa? 

Şi tocmai închipuieşte-ţi că, în ultimă instanţă, totuşi, eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deşi ştiu că există; pur şi simplu n-o admit. 

Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gînd nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată.

 În privinţa asta am de făcut o rezervă: sunt sigur, ca un prunc nevinovat, că suferinţele se vor tămădui şi vor pieri fără urmă, că toată farsa asta penibilă a contradicţiilor umane se va spulbera ca un jalnic miraj, ca o născocire meschină a spiritului omenesc euclidian, nevolnic şi micuţ cât un atom; în sfârşit, că în clipa finalului suprem, în momentul armoniei eterne, se va petrece şi va ieşi la lumină ceva atît de extraordinar, încît toate inimile vor dobândi împăcarea, toate nemulţumirile vor fi astîmpărate, toate crimele - ispăşite şi tot sîngele pe care l-au vărsat oamenii - răscumpărat, şi atunci vom ajunge poate nu numai să iertăm, dar să şi găsim o justificare pentru tot ce se întîmplă pe faţa pămîntului! Fie, fie, să iasă la lumină şi să se statornicească, n-are decît! 

Dar eu, unul, nu accept - şi nici nu vreau să accept - asta! 

Chiar dacă două linii paralele vor ajunge să se întîlnească la un moment dat, chiar dacă am să văd cu ochii mei lucrul acesta şi văzîndu-l, am să recunosc din gură că-i adevărat, n-am să-l accept totuşi. 

Şi acum ştii cine sunt eu, Alioşa, şi care-i teza mea."