Madyson Taylor:

”În perioade aflate sub semnul confuziei şi al lipsei de obiective clare, în viaţă, atunci când suntem nesiguri încotro să ne îndreptăm, noi afirmăm că "suntem în ceaţă". 

Situaţia este similară - comparabilă, în termeni poetici, cu ceţurile aşternute în natură, când avem impresia că nu putem întrezări nici calea ce ni se aşterne în faţă, nici porţiunea de drum pe care am parcurs-o, până acum - tâlcul etapelor existenţiale; de asemenea, ni se pare că nu mai putem regăsi punctul de plecare. 

Totodată, suntem temători să ne deplasăm cu prea mare repeziciune, fiindcă ne-am putea izbi de ceva învăluit în negurile ce ne împresoară. 

A ne găsi "în ceaţă", ne încetineşte, în mod necesar, ritmul, prin limitarea vizibilităţii. 

Cea mai bună opţiune ar fi să ne oprim şi să aşteptăm risipirea pâclei şi limpezirea văzduhului. 

Dacă alegem, totuşi, să ne continuăm calea, trebuie să înaintăm lin, cu toate simţurile treze, dibuindu-ne drumul şi ţinându-ne ochii larg deschişi, pentru a nu ne izbi de siluetele care se profilează din valurile pâcloase; în răstimpuri, bizuindu-ne şi pe luminile ori "lămpile de semnalizare" ale celor dinaintea noastră, pe când înaintăm domol, de-a lungul căii.

În general, cei mai mulţi dintre noi preferă să zărească drumul ce li se aşterne în faţă, să ştie încotro se îndreaptă, pentru a-şi urma neabătut calea; dar există daruri tăinuite şi în valurile pâcloase, ori în starea de înceţoşare. 

În răstimpuri, este nevoie de un asemenea obstacol precum pâcla, pentru a ne opri şi a sta neclintiţi, în non-activitate, învăluiţi în pacea lui Acum. 

În acest moment de inactivitate involuntară, putem scruta înlăuntrul nostru şi constata că sursa stării de înceţoşare se găseşte în străfunduri de suflet; ea ar putea consta într-o problemă de natură emoţională, care se cere vindecată, înainte de a reuşi să purcedem cu toată forţa, înainte. 

A ne găsi "în ceaţă" ne reaminteşte că, atunci când nu putem desluşi nimic la exterior, noi vom reuşi, totuşi, să facem paşi importanţi, salturi calitative, dacă scrutăm înlăuntrul nostru. 

De asemenea, negura ar putea să ne înveţe lecţia importantă a continuării drumului cu extremă prudenţă, concentrându-ne întreaga atenţie, urmând îndeaproape informaţiile de ultimă oră, şi fiind pregătiţi să ne oprim, la intervale regulate.

Nu putem anticipa nici când se va aşterne pâcla, nici când se va risipi; dar ne este cu putinţă să ne menţinem centrarea, în toiul vremurilor ceţoase, şi să ne urmăm călăuzirea. 

S-ar putea s-o găsim fie înlăuntrul nostru, fie în luminile ori "lămpile de semnalizare" dinaintea noastră. 

Indiferent dacă urmăm luminile călăuzitoare ce ne vor purta dincolo de valurile pâcloase, sau aşteptăm ca o adiere s-o risipească, ori o rază de soare s-o mistuie, ne putem destinde în certitudinea că, într-un fel sau altul, vom purcede din nou la drum, în claritate deplină.”

(Dawid Planeta art)