"Ce mic, ce falnic, ce mişel, ce mare,
Ce nepătruns, ce minunat e omul!
Cît de sublim e-Acel ce-i dete formă
Şi-a pus în noi extreme-atît de stranii!
Amestec nobil de-nclinări contrare,
Măiestru aluat de lumi opuse!
Inel de preţ în lanţul lung al Firii,
O punte-ntre Nimic şi Providenţă!
O rază de eter, mînjită, ştearsă,
Pătată, pîngărită, dar divină!
Miniatura slavei absolute!
Urmaş de glorii! Fiu plăpînd al humei!
Sărman nemuritor! Măreaţă gîză!
Un vierme! Zeu! Eu chiar de mine tremur,
Şi-n mine chiar, mă pierd, străin de casă-mi!
Sus, jos, colindă gîndu-mi, şi cu teamă
Se miră singur; mintea o ia razna!
O, ce minune pentru om e omul!
Triumf amar! Ce bucurii! Ce spaime!
Pe rînd, înaripat şi stors de temeri!
Viaţa-mi cine-o apără sau frînge?
Nu-i braţ de înger să mă smulgă gropii!
Nu-s oşti de îngeri să mă ţină-ntr-însa!"
(Noaptea întîia)
(1683 - 1765)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu