Sufletul de primavara (Nichita Stanescu)

Sufletul se rotea in jurul intamplarilor,
uneori atingandu-le.
Un ochi razand, un ochi plangand in capul cerului
erai tu, soare, si tu, pamantului.

Sufletul se rotea toata ziua, toata noaptea.
O amintire. O speranta. O amintire, si iar o speranta.
Oamenii, pomii, pietrele, iarba,
cu moartea stateau in balanta.

Sufletul se impartea in globuri, cum se imparte
coloana de apa-ndoita la varf spre bazinuri.
Era un glob de pace, un glob de razboi,
un glob al visarii si unul de chinuri.

Soarele privea cu lumina, pamantul privea cu oameni,
si-amandoua privirile erau paralele.
Nu-ntalneau nimic inainte, poate numai un dans
in balans monoton, taciturn, de galese stele.

Lumina se-ntorcea pan' la urma-napoi, modulata,
ca un ecou repetat rasfrangand si strigand
un nume iubit, o intamplare de altadata.
Oamenii se intorceau pan' la urma inapoi in pamant.

Sufletul stia, cunostea, simtea toate-acestea.
Si se rotea, se rotea ametitor,
invidiind uneori pomii, alteori pietrele, alteori iarba,
pentru linistea desavarsita a lor.

Cateodata-atingea mortii, ii intreba de ce au murit,
alteori atingea viii, ii intreba ce au de gand,
cum au de gand sa prelungeasca
lumina acestui pamant.

Unii rosteau cuvinte de ura, de foc, de mormant.
Unii rosteau cuvinte de boala, unii rosteau cuvinte de moarte.
Globurile sufletului se invineteau, se-nnegreau, se topeau,
alunecau mai departe, din departe in departe.

Altii rosteau cuvinte de viata, altii rosteau cuvinte de pace.
Despre coloana ce-ar trebui inaltata, despre o iarba aflata,
care-ar supune cancerul, care ar darama statuia tristetii.
Globurile sufletuui se-mpurpurau deodata, opreau deodata
roata lor mare in lume, fuga lor toata.

Sufletul se aduna ca un fluviu in infinitul marii.
Nu mai vroia sa plece, si, in curand,
ochiul soarelui privea cu lumina, razand,
ochiul pamantului privea cu oameni, incepand sa surada.



- foto:Edward Hartwig