.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




miercuri, 29 noiembrie 2017

„noaptea lupilor”


Alice in Wonderland



"Pălărierul cel Nebun:  
Există un loc ce nu se aseamănă cu niciun alt loc de pe Pământ. 
Este un ţinut plin de minuni, mister şi pericol! 
Unii spun că pentru a putea supravieţui acolo, trebuie să fii la fel de nebun ca un pălărier. 
(Îşi scoate pălăria.) 
Iar eu, din fericire, sunt." 

(după Lewis Carroll )





- Sound of silence (sunetul tacerii)





"Buna ziua intuneric, vechiul meu prieten
Am venit sa vorbesc cu tine din nou,
Pentru ca o viziune incetisor
Si-a lasat '' semintele '' in timp ce dormeam
Si viziunea ce a fost plantata in creierul meu
Totusi, ramane
In sunetul tacerii
In vise agitate singur merg
Pe strazi pavate, inguste
Sub o aura de lumina
Intorcandu-mi gulerul, rece si umed
Cand ochii mei au fost orbiti (injunghiati) de lumina
Asta separand noaptea
Si atingand sunetul tacerii
Si in lumina dezgolita, am vazut
10 mii de oameni, poate mai multi
Oameni vorbind fara cuvinte
Oameni auzind fara sa asculte
Omeni scriind melodii pe care vocea nu le va imparti niciodata
Si nimeni nu a indraznit
Sa perturbe tacerea sunetului
''Nebunilor (prostilor) '', am spus eu, Voi nu stiti
Tacerea ca un cancer creste
Ascultati-mi cuvintele cu care s-ar putea sa va invat
Luati-ma de brate si s-ar putea sa ajung la voi
Dar cuvintele mele curg silentios, precum picaturile de ploaie
Si ca un ecou
In fantana tacerii
Si oameni s-au aplecat si s-au rugat
La Zeul creat de lumina neonului
Si ca un semn de avertizare a strafulgerarii sale
Din cuvintele ce l-au format
Si semnele au spus, Cuvintele profetilor
Sunt scrise pe peretii de la metrou
Si holuri de locuinte
Si soptindu-ne in suntetul tacerii"



„O pasăre” de Nina Cassian



"O pasăre foarte-apropiată mie
– un fel de rudă –
mi-a indicat un izvor ascuns în pădure,
de nimenea știut până atunci.


Am gustat din el
și m-am umplut de frunze.
Doua veverițe mi-au sărit pe umăr,
iar izvorul însuși
mi-a încolăcit picioarele
ca o buruiană limpede.

Am stat așa până seara.
Apoi pasărea mi-a anunțat
sfârșitul tinereții."



marți, 28 noiembrie 2017

luni, 27 noiembrie 2017

- pink mondays

initiativa: cybershamans.blogspot.ro

(Art doll by Alexandra Khudyakova)





duminică, 26 noiembrie 2017

joi, 23 noiembrie 2017

Rainer Maria Rilke - Cartea pelerinajului



"Stinge-mi lumina ochilor tăi: te pot vedea,
acoperă-mi urechile: te-aud usor,
fără picioare către tine pot umbla,
si fără gură pot să te implor.
Frînge-mi în două bratele, la fel
te va cuprinde inima-mi, în loc;
opreste-mi inima si creierul va bate,
iar de-mi vei azvîrli în creier foc,
pe sînge te voi duce mai departe."



miercuri, 22 noiembrie 2017

Anna Karenina



”Dacă pe noi nu ne urmăreşte nimeni ca o umbră, asta nu înseamnă că avem dreptul să condamnăm pe alţii”



luni, 20 noiembrie 2017

- pink mondays

initiativa: cybershamans.blogspot.ro


vineri, 17 noiembrie 2017






- art: Aram Hunanyan


miercuri, 15 noiembrie 2017

Post binecuvântat!



"Postul nu reprezintă o chestiune dogmatică, aşadar nu constituie un adevăr indiscutabil şi imuabil. 
El nu este un scop în sine, ci mai degrabă o cale întru împlinire de sine. 
În postire, trebuie evitată gloria omenească. 
Hristos recomandă o discreţie a postului, cuvântul Lui invitând mai degrabă la taină: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 17). 

(Costion Nicolescu)

marți, 14 noiembrie 2017

Rabin Evreu explică cum Hitler avea dreptate


"Am venit in aceasta lume, pentru a fi diferiti.
Am fost creati in aceasta lume, pentru a fi Evrei."

                                     *


luni, 13 noiembrie 2017

- pink mondays



initiativa: cybershamans.blogspot.ro






duminică, 12 noiembrie 2017

"Elitele" au şcoala lor.



"Mai întâi să stabilim despre ce "Elite" este vorba în acest articol. 
 Aici nu vorbim de adevărata elită a umanităţii care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc.. , aici vorbim despre casta celor care s-au autoplasat deasupra mulţimii, de cei care se consideră speciali faţă de restul populaţiei datorită liniei lor de sânge, de cei care, cu mult timp în urmă au hotărât să ţină cunoaşterea pentru ei pentru a supune astfel pe ceilalţi. 
Din acest punct de vedere ei formează un grup elitist, unde oamenii de rând nu au acces, ei sunt cei care au impus legi celorlalţi, dar cărora ei nu se supun, cei care nu au nevoie să muncească niciodată, cei care nu plătesc niciodată taxe, deci cei care conduc din păcate lumea, "Stăpânii" - Pseudo-elita umanităţii.

Cine sunt cei care aparţin ,,elitei" ?
Membrii elitei sunt descendenţii câtorva familii, care cu mult timp în urmă, au hotărât să păstreze doar pentru ei cunoaşterea, să o ţină ascunsă, să o controleze şi să ofere celorlalţi o cunoaştere manipulată, greşită, dogmatică şi mult limitată. Cunoaşterea lor a fost transmisă doar către urmaşii lor de sânge.
Ei sunt cei cunoscuţi nouă ca fiind cu sânge albastru. 

Azi sunt multe ramificaţii ale acestora, nu toţi păstrează titluri nobiliare, unii dintre ei s-au „rătăcit” şi-au pierdut originile sau au fost excluşi pentru că au divulgat secretul cunoaşterii lor sau au ales singuri să urmeze calea „prostimii” (de multe ori din cauza unei relaţii de iubire cu cineva din afara castei lor), au renunţat la viaţa elitistă .

Şcoala ,,Elitelor"
E din ce în ce mai evident că există indivizi care cu siguranţă că nu au urmat cursurile comune de instruire şcolară şi a căror educaţie extraşcolară diferă substanţial de a marii majorităţi. 

Am în vedere aici faptul că dacă de mic un individ e „forţat” să folosească mai mult emisfera cerebrală dreaptă, capacităţile viitorului adult sunt net diferite de a plebei.
Emisfera lor stângă primeşte suficientă activare datorită mediului calat pentru dreptaci. 

În acest mod, ei au parte de o dezvoltare mai echilibrată a celor două emisfere cerebrale, dar cu pondere pe emisfera dreaptă, deci absolvenţii având abilităţi intuitive şi creativ-artistice dezvoltate.
Un aspect care întâmplător mi-a sărit în ochi este faptul ca Preşedinţii Americii, mulţi dintre ei, precum şi membrii caselor regale (regi, regine, prinţese, etc.) , au fost/ sunt stângaci . 

Atunci m-am întrebat prima oară dacă asta nu e cumva datorată faptului că ei au fost altfel „educaţi”. 
Mai târziu am aflat de abilităţile diferite a celor două emisfere cerebrale şi am înţeles că nu e pur întâmplător faptul că toţi sunt stângaci. 
 E clar că la aceste şcoli speciale au acces anumite familii şi cu predilecţie absolvenţii au rezervate cariere de succes ca şi cântăreţi, actori, moderatori media, oameni de afaceri, diplomaţi, ocupanţi ai funcţiilor de conducere la marile corporaţii şi chiar preşedinţi de stat. 
Absolvenţii acestor şcoli au viitorul asigurat, fie ca persoane publice, fie în poziţii discrete. 
Încep să cred că absolvenţii acestor şcoli sunt cei care orchestrează tot ce se întâmplă important în această lume. 
Tot dintre ei sunt infiltraţi în toate structurile şi la toate nivelele, uni aşteptând poate toată viaţa să poată îndeplini o eventuală misiune. 
Spre exemplu: pot fi actori desăvârşiţi care să rămână total necunoscuţi până când vor trebui să joace rolul lor sau dacă sunt din rândul celebrităţilor şi deja reprezintă un model (idol) pentru mulţi, pentru a determina o mişcare în masă într-un anumit sens pot lua unele decizii publice, care cu siguranţă vor fi urmate de marea masă de admiratori. (vezi cazul femeii ce apare urlând de durere în cazul mai multor atentate „teroriste” jucând rolul unei „rude” distruse de durerea pierderii unei imaginare victime dintr-un simulat atentat terorist, mişcând astfel opinia publică (prin intermediul massmediei) în sensul dorit de stăpâni sau cazul Angelinei Jolie care şi-a "extirpat" (fictiv) ambii sâni pentu că genetic erau şanse să facă cancer de sân şi a cărui exemplu a fost urmat de multe tinere naive.


Secrete bine păzite - Conspiraţia cunoaşterii
Cu siguranţă că în cadrul acestor şcoli ei primesc multe învăţături speciale, află multe secrete despre viaţă, despre natura materială dar mai ales spirituală a vieţii, coduri secrete de comunicare şi recunoaştere, etc. 

Ei ajung să deţină o cunoaştere ascunsă nouă şi astfel folosind-o, să atingă mult mai uşor ţelurile lor, inclusiv cele de dominare. Totul trebuie să fie diferit în aceste şcoli, de la calitatea informaţiei până la modul de asimilare a acesteia. 
Nu insist aici, pentru că articolul se rezumă fix la corelaţia dintre stângaci şi şcoala ,,elitelor". 
Cu siguranţă că sunt şi mulţi stângaci care nu au legătură cu casta lor. 
Numărul de stângaci este de cca. 10% din populaţie.

Lumea în care trăim e o lume pentru dreptaci
Lumea în care trăim marea majoritate, e calată pentru dezvoltarea preponderentă a emisferei stângi. 

Comportamentul astfel rezultat e unul logic şi destul de previzibil. Un rol destul de important în formarea acestei deprinderi îl joacă educaţia dar şi „forţarea” folosirii preponderent a mâinii drepte, prin modul în care majoritatea obiectelor sunt gândite pentru dreptaci, chiar scrisul, cititul, circulaţia rutieră, etc. toate sunt destinate folosirii mâinii drepte. 
Din această cauză activitatea emisferei cerebrale stângi, pentru că emisfera stângă gestionează partea dreaptă a corpului, este mai intensă, stimulând astfel un avans de dezvoltare al acesteia faţă de emisfera dreaptă. 
Educaţia încurajează gândirea asociativă care are la bază folosirea unor soluţii aplicate în trecut (care au funcţionat), în gestionarea unor situaţii similare prezente sau viitoare. 
În şcoală, cei care au gândire creativă sunt din ce în ce mai neapreciaţi, fiind apreciaţi cei care reţin şi redau întocmai noţiunile predate. 
Materiile care folosesc abilităţile emisferei drepte precum: muzica şi pictura sunt aproape ignorate şi de multe ori sunt privite ca o umplutură total neimportantă pentru viitoarele examene şi chiar pentru viaţa viitoare a elevului.

Detalii funcţionale anatomice
Ştim cu toţii, că cele două emisfere cerebrale deşi anatomic sunt foarte asemănătoare, din punct de vedere al sarcinilor procesate, între cele două apar diferenţe evidente. 

Astfel, emisfera stângă se descurcă foarte bine din punct de vedere raţional, foloseşte gândirea asociativă, gestionează totul raportat la spaţiu şi timp şi răspunde similar în situaţii similare, iar emisfera dreaptă, se descurcă foarte bine din punct de vedere intuitiv, foloseşte instinctul, nu se raportează la timp şi poate răspunde diferit în situaţii similare. 
Deci, pentru activităţile ce folosesc gândirea logică, dar şi pentru un stil de viaţă monoton (care se repetă ciclic aproape identic) folosim preponderent emisfera stângă, în timp ce pentru activităţi creativ – artistice, reacţii intuitive şi un stil de viaţă schimbător suntem ajutaţi mai mult de emisfera dreaptă.

Concluzie
Cei care au preponderent activă emisfera stângă, sunt buni pentru activităţi mecanice repetitive şi sunt uşor de supus dacă primesc un argumet logic. 

Sunt sclavul modern ideal. 
Cei care au preponderent activă emisfera cerebrală dreaptă sunt buni artişti, se descurcă bine în situaţii schimbătoare, ştiu să-şi trăiască intens viaţa, sunt foarte greu de păcălit.

P.S. :
Viaţa şi destinul membrilor ,,elitei"

Memnbrii ,,elitelor", toţi cei care sunt de aceiaşi linie de sânge, aceiaşi origine genealogică, toţi cei care provin din aceste câteva familii care-şi duc mai departe secretele bine păzite, chiar de mici află că ei sunt „diferiţi”, sau „superiori” celorlalţi. 
Ei sunt oarecum separaţi de ceilalţi, au societatea lor, au legile lor, au stilul lor de viaţă. 
Ei află că sunt protejaţi , că nu răspund (decât aparent) legilor oficiale, că au metodele lor de tratament, stilul lor de alimentaţie, produsele speciale destinate lor, etc. 
Ei ştiu de mici că sunt cei care se vor urca în „Arca lui Noe”, atunci când va fi cazul. 
Adică, ei ştiu că ei şi doar ei, în cazul unei urgenţe, a unui cataclism major planetar sau de orice altă natură au locurile rezervate în „Arcă”, adică în buncăre subterane sau poate chiar şi în baze secrete construite în timp departe de Pământ (staţii orbitale, baze pe Lună sau pe alte planete)."

(Un articol de, Leonard Cheşca  - 30 Septembrie 2013)



sâmbătă, 11 noiembrie 2017


- art: Victor Nizovtsev


vineri, 10 noiembrie 2017

DE UNDE PROVINE DUMNEZEU?

” RS - Sunt confuz.
Fiind consecvent din punct de vedere filosofic si totodata foarte sincer, sunt sigur ca imi puteti spune de unde provine Dumnezeu.
Apoi, o data ce mi-ati spus de unde provine Dumnezeu, incercati, va rog sa clarificati cum e posibil ca forta Lui spirituala sa poata avea un impact asupra unui univers maleabil, incat sa-l poata crea.

Kent Hovind - Ne mai raman 5 minute. Vreau doar sa va...

RS - E in regula , nu e nevoie sa va grabiti

KH - Trebuie sa luam cate o intrebare pe rand. Pe care o preferati? asta e formatul dezbatyerii. Deci, care este intrebarea?

RS - Vreau sa completati restul povestii despre inceputul universului, Dumnezeu, materie spirituala, efectul asupra substantei materiale.

KH - Bine, deci doua intrebari, in regula.
Bine, intrebarea dumneavoastra “de unde provine Dumnezeu?”, presupune ca va ganditi, evident, la un dumnezeu eronat.
Pentru ca Dumnezeul biblic nu este afectat de timp, spatiu sau materie.
Daca este afectat de timp, spatiu sau materie, nu este Dumnezeu.
Timp, spatiu si materie e ceea ce numim un continuum.
Toate acestea trebuie sa existe in acelasi timp.
Pentru ca daca ar exista materia fara spatiu, unde ai pune-o?
Daca ar exista materie si spatiu, dar n-ar exista timp, cand ai pune-o?
Nu poti avea timp, spatiu sau materie in mod independent.
Trebuie sa fie fecare create simultan.
Biblia explica asta in 8 cuvinte:
“La inceput”, adica TIMPUL
“Dumnezeu a facut cerurile”, adica SPATIUL
“si pamantul”, adica MATERIA.
Deci, avem timp, spatiu, materie, create intr-o trinitate de trinitati.
Dupa cum stiti, timpul este trecut, prezent si viitor.
Spatiul are lungime, latime si inaltime;
Materia este solida, lichida, gaz.
Avem o trinitate de trinitati, create instantaneu si Dumnezeul care le-a creat trebuie sa fie inafara lor.
Daca e limitat in timp, nu e Dumnezeu.
Cel care a creat acest computer, nu se afla in coputer.
Nu alearga de colo-colo schimband numerelede pe ecran, bine?
Dumnezeu care a creat acest univers, este in afara universului, e deasupra lui, e dincolo de el, prin el.
Univesul nu are nici un efect asupra Lui.
Deci, ideea ca o forta spirituala nu poate afecta un corp material, ei bine, atunci ar trebuie sa presupunem ca dumneavoastra ar trebui sa-mi explicati lucruri precum emotii si iubire si ura si invidie si gelozie si ratiune.
Adica, daca creierul e doar o gramada aleatoare de chimicale, formata la intamplare de-a lungul milioanelor de ani, cum ai putea sa te increzi in propiul rationament si in propiile ganduri?
Deci, intrebarea dumneavoastra “De unde provine Dumnezeu?” presupune un dumnezeu limitat.
Si asta e problema dumneavoastra,
Dumnezeul caruia ma inchin eu, nu e limitat de timp, spatiu sau materie.
Daca creierul meu de 1,3 kg, ar putea cuprinde Dumnezeul infinit, atunci evident, Acesta nu ar merita sa fie proslavit.
Deci, acesta e Dumnezeul caruia Ii slujesc.
Multumesc!”






joi, 9 noiembrie 2017

The Scarlet Flower


 ~ artist Oksana Fomin




miercuri, 8 noiembrie 2017

marți, 7 noiembrie 2017

CARLOS CASTANEDA – EI NE-AU OCUPAT PENTRU CA NOI SUNTEM HRANA LOR


"Don Juan spuse, “Acesta este momentul cel mai bun din zi în care să faci ceea ce îți cer să faci. E nevoie de o clipă ca să angajezi atenția de care ai nevoie ca să faci acest lucru. Nu te opri până ce nu surprinzi umbra întunecată și mișcătoare”

Chiar am văzut o umbră neagră, mișcătoare, proiectată pe frunzișul copacilor. Fie era o umbră care se mișca înainte și înapoi, fie erau diverse umbre zburătoare care se mișcau dintr-o parte în alta sau drept în sus, în aer. Mie mi se părea că arată ca niște pești negri și grași, enormi. Erau ca niște pești-spadă uriași, care zburau prin aer. Vederea lor mă captiva. Apoi, în sfârșit, m-a înspăimântat. S-a făcut prea întuneric ca să mai văd frunzișul, dar încă mai vedeam umbrele negre, mișcătoare.


“Ce sunt astea, don Juan?” am întrebat.


“Cu mult timp în urmă, vechii vrăjitori ai Mexicului au descoperit că avem un tovarăș pe viață”, a spus el cât de clar a putut. “Avem un răpitor, un animal de pradă venit din adâncurile cosmosului, care a preluat conducerea asupra vieții noastre. Ființele omenești sunt prizonierii lui. Răpitorul este domnul și stăpânul nostru. Ne-a făcut docili și neajutorați. Dacă vrem să protestăm, ne suprimă protestul. Dacă vrem să acționăm independent, ne impune să nu o facem.”


În jurul nostru era foarte întuneric, iar asta părea să îmi taie orice impuls de exprimare. Dacă ar fi fost ziua, aș fi râs în hohote. Dar în întuneric mă simțeam destul de inhibat.


“E întuneric beznă în jurul nostru”, a spus don Juan, “dar dacă te uiți cu colțul ochiului, o să poți să vezi umbrele zburătoare țopăind peste tot în jurul tău.”


Avea dreptate. Tot le vedeam. Mișcarea lor mă amețea. Don Juan aprinse lumina și totul păru să se risipească. Don Juan spuse, “Ai ajuns, prin efortul tău individual, la ceea ce șamanii din Mexicul străvechi numeau ‘tema temelor’. Eu am tot bătut apropouri în timpul ăsta, insinuând că există ceva care ne ține prizonieri. Chiar suntem ținuți prizonieri! Acest lucru era o realitate energetică pentru vrăjitorii din vechime.”


”De ce ne-a ocupat acest animal de pradă în felul în care spui că a făcut-o, don Juan?”, am întrebat eu. “Trebuie să existe o explicație logică.”


“Există o explicație”, a răspuns don Juan, “care este cea mai simplă explicație din lume. Ei ne-au ocupat pentru că noi suntem hrana lor – și ne storc fără milă pentru că noi le asigurăm subzistența. Așa cum noi creștem pui în cotețe de pui, gallineros, la fel și răpitorii ne cresc pe noi în cotețe de oameni, humaneros. Astfel, au mâncarea la dispoziție tot timpul.”


Am simțit cum capul mi se scutură violent dintr-o parte în alta. Nu puteam să îmi exprim sentimentul profund de disconfort și nemuțumire, însă corpul meu se mișca pentru a îl scoate la suprafață. Tremuram din cap până în picioare, incontrolabil. M-am auzit spunând, “Nu, nu, nu, nu. Asta e absurd, don Juan. Ceea ce spui e ceva monstruos. Pur și simplu nu poate să fie adevărat – nici pentru vrăjitori, nici pentru omul obișnuit, nici pentru nimeni.”


“De ce nu?” întrebă calm don Juan. “De ce nu? Pentru că te înfurie pe tine?”


“Da, mă înfurie”, i-am răspuns eu. “Ceea ce susții este monstruos!”


“Ei bine”, spuse el, “încă nu ai auzit tot ce am de spus. Mai așteaptă puțin și vezi cum o să te simți. O să te supun la un fulger. Adică, o să îți supun mintea la chinuri groaznice – și nu poți să te ridici și să pleci, pentru că ești prins. Nu pentru că te țin eu prizonier, ci pentru că ceva din tine te va împiedica să pleci, în timp ce o altă parte o să înnebunească pur și simplu. Așa că ține-te bine!”


Era în mine ceva care simțeam că este ‘lacom după pedeapsă’. Don Juan avea dreptate. N-aș fi părăsit casa pentru nimic în lume – și cu toate astea, nu îmi plăceau deloc nebuniile pe care le debita. Don Juan spuse, “Vreau să vorbesc minții tale analitice. Gândește-te o clipă și spune-mi, cum explici tu contradicția dintre inteligența omului-inginer și stupizenia sistemelor sale de convingeri, sau stupizenia comportamentului său contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au dat sistemul lor de convingeri, ideile noastre de bine și rău, moravurile noastre sociale. Răpitorii sunt cei care ne stabilesc speranțele și așteptările, visurile de reușită sau de eșec. Ei ne-au dat pizma, lăcomia și lașitatea. Răpitorii sunt cei care ne fac să ne complacem, să fim plini de rutine și egoiști.”


“Dar cum pot ei să facă asta, don Juan?” am întrebat eu, cumva și mai furios pe ceea ce spunea. “Ne șoptesc toate astea la ureche, în timp ce dormim?”


“Nu, nu așa fac. Ăsta e un mod idiot!” spuse don Juan, zâmbind. “Ei sunt infinit mai eficienți și mai organizați decât atât. Ca să ne mențină ascultători, supuși și slabi, răpitorii au întreprins o manevră uluitoare – uluitoare, desigur, din punctul de vedere al unui strateg de luptă, însă o manevră oribilă din punctul de vedere al celor care îi suferă efectele. Ei ne-au dat mintea lor! Mă auzi? Răpitorii ne dau mintea lor, care devine mintea noastră. Mintea răpitorului este barocă, plină de contradicții, morocănoasă și plină de teama că ar putea fi descoperit în orice clipă.


Știu că, deși nu ai suferit niciodată de foame, a continuat el, ai o neliniște legată de mâncare, iar asta nu e nimic altceva, decât neliniștea răpitorului, care se teme că, de la o clipă la alta, manevra lui o să fie descoperită și el n-o să mai aibă de mâncare. Prin intermediul minții, care la urma urmei este mintea lor, răpitorii injectează în viața ființelor omenești tot ce le convine. În acest fel, ei își asigură un grad de protecție, care să acționeze ca un tampon împotriva fricii lor.”


“Nu că nu pot să accept totul așa cum spui, don Juan”, am spus eu. “Aș putea, însă e ceva atât de odios în asta, încât practic mă respinge. Mă forțează să adopt o poziție contradictorie. Dacă este adevărat că ne mănâncă, în ce fel o fac?”


Don Juan avea un zâmbet larg pe față. Era mulțumit nevoie mare. A explicat că vrăjitorii văd ființele umane copii ca pe niște mingi luminoase de energie, ciudate, acoperite din cap până în picioare cu o mantie strălucitoare, ca un soi de înveliș de plastic, înfășurat strâns peste coconul lor de energie. Don Juan a spus că acea mantie strălucitoare de conștientizare era hrana pe care o consumă răpitorul și că, atunci când ființa umană ajunge la maturitate, din acea mantie strălucitoare de conștientizare nu mai rămâne decât o fâșie subțire, de la pământ până deasupra degetelor de la picioare. Acea fâșie permite omului să trăiască în continuare, dar la limită. Ca prin vis, l-am auzit pe don Juan expicând că, după știința lui, omul este singura specie care avea mantia strălucitoare a conștientizării în afara coconului luminos. Așadar, el a devenit o pradă ușoară pentru o formă de conștientizare de un alt rang, așa cum este conștientizarea greoaie a răpitorului.


Apoi a făcut cea mai dureroasă afirmație de până atunci. A spus că această fâșie îngustă de conștientizare este epicentrul autoreflexiei, în care omul este prins iremediabi. Jucându-se cu autoreflexia noastră, care este singurul punct de conștientizare care ne-a mai rămas, răpitorii creează scântei de conștientizare, pe care purced să le consume fără milă. Ei ne dau probleme fără sens, care forțează acele scântei de conștientizare să se formeze – și astfel ne țin în viață, pentru ca ei să se hrănească cu scânteia energetică a pseudo-grijilor noastre. Probabil că era ceva devastator în ceea ce spunea don Juan la acel moment, pentru că efectiv mi s-a făcut rău la stomac.


După o pauză suficient de lungă încât să pot să îmi revin, l-am întrebat pe don Juan, “Dar de ce vrăjitorii din vechime și toți vrăjitorii de astăzi, deși văd răpitorii, nu fac nimic în acest sens?”


“Eu și cu tine nu putem să facem nimic”, spuse don Juan cu o voce gravă și tristă. “Tot ce putem noi să facem este să ne disciplinăm până la punctul la care ei nu mai pot să se atingă de noi.


Cum poți să le ceri semenilor tăi să treacă prin rigorile disciplinei? O să râdă și o să își bată joc de tine, iar cei mai agresivi o să te bată de o să-ți sune apa în cap… și nu neapărat pentru că nu te cred. În adâncurile fiecărei ființe umane există o cunoaștere ancestrală, viscerală cu privire la existența răpitorului.”


Mintea mea analitică se plimba încoace și încolo ca un yo-yo. M-a părăsit și apoi a revenit, a plecat din nou și iar a venit înapoi. Ceea ce îmi spunea don Juan era ilogic, incredibil. În același timp, era cel mai rezonabil lucru din lume; era atât de simplu. O explicație pentru orice contradicție umană mi-ar fi venit în mine. Dar cum ar putea cineva să ia în serios așa ceva?


Don Juan mă împingea pe calea unei avalanșe care ar fi putut să mă doboare pentru totdeauna. Am simțit încă o undă de senzație amenințătoare. Unda nu venea de la mine, însă era atașată de mine. Don Juan îmi făcea ceva, ceva misterios de pozitiv și teribil de negativ în același timp. Am perceput manevra ca pe o încercare de a tăia o peliculă ce părea lipită de mine. Ochii lui îi fixau pe ai mei fără să clipească. Și-a întors privirea și a început să vorbească, fără să se mai uite la mine.


“Ori de câte ori îndoielile te copleșesc în mod periculos”, spuse el, “fă ceva pragmatic în legătură cu asta. Stinge lumina. Străpunge întunericul; află ce poți să vezi.” S-a ridicat să stingă lumina. L-am oprit. “Nu, nu, don Juan”, am spus, “nu stinge lumina. Sunt bine.”


Simțeam o frică de întuneric extrem de neobișnuită pentru mine. Până și gândul mă făcea să tremur. Era clar că știam ceva la nivel visceral, dar că nu îndrăzneam să mă ating de acel lucru sau să îl aduc la suprafață, de niciun fel!


“Ai văzut umbrele mișcătoare pe copaci”, spuse don Juan, lăsându-se pe spate în scaun. “Asta e chiar bine. Acum vreau să le vezi și aici, în cameră. Nu trebuie să ‘vezi’ nimic. Pur și simplu surprinzi niște imagini mișcătoare. Ai destulă energie pentru asta.”


Îmi era teamă ca don Juan să nu se ridice și să stingă lumina, însă el tocmai asta a făcut. După două secunde, urlam din toți rărunchii. Nu numai că surprinsesem acele imagini mișcătoare, ci le și auzeam cum îmi zumzăie în urechi. Don Juan mi-a dublat urletele cu râsete și a aprins lumina.


“Ce tip temperamental!” spuse el. “Pe de o parte, necredincios total, iar pe de altă parte un pragmatic total. Trebuie să îți rezolvi această luptă interioară, căci altfel o să te umfli ca un broscoi și o să crapi.”


Don Juan continua să mă șicaneze. “Vrăjitorii din vechime”, spuse el, “au văzut răpitorul. Ei l-au numit zburător, pentru că țopăie prin aer. Nu e prea frumos la vedere. E o umbră mare, impenetrabil de întunecată, o umbră întunecată care țopăie prin aer. Apoi aterizează pe pământ.


Vrăjitorii din vechime nu prea erau de acord cu privire la momentul apariției acestui răpitor pe Pământ. Ei se gândeau că, la un moment dat, omul trebuie să fi fost o ființă completă, capabilă de percepții și fapte de conștientizare uluitoare, care acum sunt legende. Și apoi totul pare să dispară, iar acum avem de a face cu un om sedat.”


Am vrut să mă înfurii și să-i spun că e paranoic, dar cumva, nevoia mea de dreptate, care de obicei se afla chiar sub suprafața ființei mele, nu mai era acolo. Ceva din mine trecuse de punctul în care îmi puneam întrebarea preferată: Dar dacă tot ce spune el e adevărat? În momentul în care îmi vorbea el, în noapte, adânc înăuntrul meu simțeam că tot ce spune e adevărat, dar în același timp, cu o forță egală, simțeam că ceea ce spune e absurdul însuși.


“Ce tot spui acolo, don Juan?” am întrebat încetișor. Abia mai puteam să respir.


“Spun că nu avem de a face cu un simplu răpitor. Este foarte inteligent și foarte organizat – și folosește un sistem metodic, prin care ne face inutili. Omul – ființa magică destinată să fie omul nu mai este magică. Acum, omul este doar o simplă bucată de carne. Nu mai are alte visuri, decât visurile unui animal care este crescut pentru a deveni o bucată de carne: mărunte, convenționale, imbecile.”


Cuvintele lui don Juan îmi stârneau o reacție corporală ciudată, comparabilă cu senzația de greață. Parcă îmi venea din nou să vomit. Dar greața venea din străfundul ființei mele, din măduva oaselor mele. M-am scuturat involuntar. Don Juan m-a scuturat cu putere de umeri. Mi-am simțit capul clătinându-se înainte și înapoi de la forța acțiunii lui. Manevra m-a calmat dintr-o dată. Mă simțeam mai stăpân pe mine.


“Acest răpitor”, spuse don Juan, “care, desigur, este o ființă anorganică, nu este invizibil pentru noi așa cum sunt invizibile ființele anorganice. Cred că îl vedem atunci când suntem copii, însă decidem că e atât de îngrozitor, încât nu vrem să ne gândim la el. Copiii, desigur, ar putea să insiste și să se concentreze pe ceea ce văd, însă toată lumea din jur îi convinge să nu o facă. Singura alternativă pe care o mai are omenirea este disciplina. Disciplina e singurul lucru care îi ține la distanță. Însă prin disciplină nu înțeleg niște rutine rigide. Nu înseamnă să te trezești în fiecare dimineață la cinci jumate și să arunci cu apă rece pe tine până te învinețești. Pentru vrăjitori, disciplina înseamnă capacitatea de a înfrunta cu seninătate întâmplări care nu sunt incluse în așteptările lor. Pentru vrăjitori, disciplina este o artă; arta de a înfrunta infinitatea fără să clipească – nu pentru că sunt puternici și tari, ci pentru că sunt plini de venerație.”


“Și în ce fel disciplina vrăjitorilor ține răpitorul la distanță?” am întrebat.


Don Juan mi-a cercetat fața, căutând semne de neîncredere. A spus,”Vrăjitorii spun că disciplina face ca mantia de conștientizare să nu mai fie pe gustul zburătorului. Rezultatul este că răpitorul este derutat. O mantie a conștientizării pe care nu o poate consuma nu face parte din structura sa cognitivă, probabil. Derutat fiind, nu mai are altă opțiune, decât să își înceteze activitatea infamă. Dacă răpitorul nu ne consumă mantia conștientizării pentru o vreme, ea începe să crească la loc.


Ca să simplific la extrem această chestiune, pot să spun că vrăjitorii, prin intermediul disciplinei lor, țin răpitorul la distanță suficient de mult timp, încât mantia lor strălucitoare de conștientizare să crească dincolo de nivelul degetelor de la picioare. Odată ce a depășit nivelul degetelor de la picioare, mantia se reface la dimensiunea naturală. Vrăjitorii din vechime obișnuiau să spună că mantia strălucitoare a conștientizării este ca un copac. Dacă nu îi tai ramurile, el crește la dimensiunea și la volumul lui natural. Când conștientizarea depășește nivelul degetelor de la picioare, manevrele extraordinare de percepție devin ceva obișnuit.


Marele truc al acestor vrăjitori din vechime era să împovăreze mintea zburătorului cu disciplină. Vrăjitorii și-au dat seama că, dacă forțează mintea zburătorului cu tăcere interioară, instalația străină o ia la fugă, iar cel care practică această manevră va avea certitudinea originii străine a minții. [Controlul mental străin al acestor creaturi] revine, te asigur, însă nu mai are aceeași putere – și începe un proces în care izgonirea minții zburătorului devine o rutină, până când, într-o zi, ea fuge de tot și nu se mai întoarce.


Aceea este ziua în care trebuie să te bazezi pe propriile tale resurse, care sunt aproape zero. O zi tristă, de fapt! Nu e nimeni care să-ți spună ce să faci. Nu e nicio minte străină care să îți dicteze imbecilitățile cu care ești obișnuit. Învățătorul meu, nagualul Julian, obișnuia să își avertizeze discipolii că aceasta este cea mai grea zi din viața unui vrăjitor, pentru mintea cea adevărată, care ne aparține nouă. Suma experiențelor noastre după o viață de dominație a devenit timidă, nesigură și lașă. Personal, aș spune că adevărata bătălie a vrăjitorului atunci începe. Restul e doar pregătire.”


Am devenit cu adevărat agitat. Voiam să știu mai mult, însă un sentiment ciudat din mine protesta să încetez. Un sentiment care făcea aluzie la rezultate neplăcute și la pedeapsă și îmi spunea cum peste mine avea să coboare mânia lui Dumnezeu, pentru că umblam la ceva ce însuși Dumnezeu ascunsese. Am făcut un efort suprem ca să dau voie curiozității să câștige. M-am auzit spunând, “Ce-ce-ce-ce vrei să spui, că forțează mintea zburătorului?”


“Disciplina forțează mintea zburătorului până la capăt”, a răspuns el. “Deci, prin disciplina lor, vrăjitorii înving instalația străină.”


Afirmațiile lui mă copleșeau. Credeam că don Juan este fie nebun cu acte, fie că îmi spune ceva atât de extraordinar, încât îngheață totul în mine. Însă am observat cât de repede îmi adunam energia să neg tot ceea ce îmi spunea. După un moment de panică, am început să râd, ca și cum don Juan mi-ar fi spus o glumă. Ba chiar m-am auzit spunând, “Don Juan, don Juan, nu te lași niciodată!”


Don Juan părea să înțeleagă prin ce trec. Și-a scuturat capul dintr-o parte în alta și a ridicat ochii la cer, prefăcându-se că e disperat. Mi-a spus, “Nu mă las deloc, așa că o să-i mai dau un șoc minții de zburător pe care o porți în tine. O să îți dezvălui unul dintre cele mai grozave secrete ale vrăjitoriei. O să îți descriu o descoperire pentru care vrăjitorilor le-au trebuit mii de ani, ca să o verifice și să o consolideze.”


S-a uitat la mine, a zâmbit malițios și mi-a spus, “Mintea zburătorului fuge și nu se mai întoarce atunci când vrăjitorul reușește să se agațe de forța vibrantă care ne ține laolaltă ca și conglomerat de câmpuri energetice. Dacă vrăjitorul susține acea presiune suficient de mult timp, mintea zburătorului fuge înfrântă. Și tocmai asta o să faci – o să te agăți de energia care te ține laolaltă.”


Am avut cea mai inexplicabilă reacție pe care mi-aș fi putut-o imagina. Ceva din mine s-a scuturat efectiv, ca și cum mi s-ar fi administrat un șoc. Am intrat într-o stare de frică fără motiv, pe care am asociat-o imediat cu fundalul meu religios.


Don Juan m-a privit din cap până în picioare. “Ți-e teamă de mânia lui Dumnezeu, nu-i așa?” spuse el. “Stai liniștit, nu e frica ta. E frica zburătorului, pentru că el știe că vei face exact ce îți spun eu să faci.”


Cuvintele lui nu m-au liniștit deloc. Mă simțeam și mai rău. Aveam convulsii involuntare și nu aveam niciun mijloc să le opresc.


“Nu-ți face griji”, a spus don Juan calm. “Știu sigur că atacurile astea trec foarte repede. Mintea zburătorului nu se poate concentra deloc.”


După o clipă, totul s-a oprit, așa cum prezisese don Juan. Ar fi un eufemism să spun că eram derutat. Era pentru prima oară în viața mea, cu sau fără don Juan, când nu știam dacă vin sau dacă plec. Am vrut să mă ridic din scaun, dar eram înspăimântat de moarte. Eram plin de afirmații raționale, dar în același timp mă copleșea o spaimă infantilă. Am început să respir profund, iar o transpirație rece mi-a acoperit tot corpul. Cumva, îmi declanșasem o viziune îngrozitoare: umbre negre, zburătoare, țopăind peste tot în jurul meu. Am închis ochii și mi-am sprijinit capul pe brațul fotoliului.


“Nu știu încotro să o iau, don Juan”, am spus eu.


“În seara asta chiar ai reușit să mă derutezi de tot.” Don Juan spuse, “Te sfâșie o luptă interioară. În adâncurile tale, știi că nu ești capabil să refuzi înțelegerea că o parte indispensabilă din tine, mantia strălucitoare a conștientizării tale, urmează să slujească drept sursă incomprehensibilă de hrană unor entități, firește, incomprehensibile.


Iar o altă parte din tine se va împotrivi acestei situații cu toată puterea. Revoluția pe care o aduc vrăjitorii este că aceștia refuză să onoreze înțelegeri la care ei nu au participat. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă sunt de acord să fiu mâncat de ființe cu alt gen de conștientizare. Părinții mei m-au adus în lumea asta ca să fiu hrană, ca și ei – și aici se termină povestea.”


Don Juan s-a ridicat din scaunul lui și și-a întins mâinile și picioarele. “Stăm aici de ore întregi. E timpul să intrăm în casă. Eu mă duc să mănânc. Vrei să mănânci cu mine?”


Am refuzat. Stomacul meu era foarte tulburat.


“Cred că mai bine te-ai duce la culcare”, a spus el. “Fulgerul te-a epuizat.”


Nu am avut nevoie de încă o invitație. M-am prăbușit pe pat și am adormit buștean.


[Când am ajuns] acasă, pe măsură ce trecea timpul, ideea zburătorului a devenit una din principalele obsesii ale vieții mele. Am ajuns la punctul la care simțeam că don Juan avea perfectă dreptate în privința aceasta. Oricât aș fi încercat, nu reușeam să-i combat logica. Cu cât mă gândeam mai mult la ce îmi spusese și cu cât vorbeam mai mult cu mine și mă observam mai mult, pe mine și pe semenii mei, cu atât deveneam mai convins că ceva ne făcea incapabili de orice activitate sau interacțiune sau gând care nu are sinele ca punct central.


Preocuparea mea – și a tuturor celor pe care îi cunoșteam sau cu care vorbeam – era sinele. Cum nu puteam să găsesc nicio explicație pentru o astfel de omogenitate universală, consideram că logica lui don Juan este cel mai potrivit mod de a elucida acest fenomen. Am început să citesc legende și mituri. Citind, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: Fiecare carte pe care o citeam era o interpretare a miturilor și legendelor. În fiecare din acele cărți era palpabilă prezența unei minți omogene. Stilurile erau diferite, însă impulsul din spatele cuvintelor era același peste tot: Deși tema era ceva foarte abstract – mituri și legende, autorii reușeau întotdeauna să insereze cumva afirmații despre ei înșiși.


Impulsul omogen din spatele tuturor acelor cărți nu era tema declarată în carte; impulsul era slujirea de sine. Nu mai simțisem asta niciodată. Am atribuit reacția influenței lui don Juan. Întrebarea inevitabilă pe care mi-o puneam era: Oare el mă influențează să văd asta, sau este vorba într-adevăr de o minte străină care dictează tot ce facem noi? Am alunecat din nou în îndoială și am oscilat nebunește între negare și acceptare. Ceva din mine știa că ceea ce îmi sugera don Juan era o realitate energetică, însă ceva la fel de important din mine știa că toate astea sunt aiureli.


Rezultatul final al luptei mele interioare a fost un sentiment de premoniție; sentimentul că mă aflu în fața a ceva iminent și periculos. Am făcut cercetări extensive și am căutat subiectul zburătorului în alte culturi, dar nu am găsit niciunde referințe cu privire la asta. Don Juan părea să fie singura sursă de informație în această privință.


Data următoare când m-am întâlnit cu el, am trecut direct la discuția despre zburători. I-am spus, “Eu am făcut tot ce am putut ca să fiu rațional cu privire la acest subiect, însă nu pot. Există momente când sunt total de acord cu tine în ceea ce privește răpitorii.”


“Concentrează-ți atenția pe umbrele mișcătoare pe care le vezi efectiv”, spuse don Juan zâmbind. I-am spus lui don Juan că umbrele alea aveau să fie sfârșitul vieții mele raționale. Le vedeam peste tot. De când plecasem de la el, nu mai puteam să dorm în întuneric. Nu mă deranja deloc să dorm cu luminile aprinse. Însă în clipa în care stingeam luminile, totul în jurul meu începea să țopăie. Nu vedeam niciodată chipuri sau forme întregi. Ci doar umbre întunecate și mișcătoare.


“Mintea zburătorului nu te-a părăsit”, spuse don Juan. “A fost rănită grav. Face tot ce poate să își refacă relația cu tine. Dar ceva din tine s-a rupt pentru totdeauna. Zburătorul știe asta. Adevăratul pericol este ca mintea zburătorului să câștige obosindu-te și forțându-te să renunți, jucând jocul contradicțiilor și contrazicând tot ce spun eu.


Vezi tu, mintea zburătorului nu are concurență. Atunci când propune ceva, ea este de acord cu propria ei propunere și te face să crezi că ai făcut ceva bun. Mintea zburătorului o să îți spună că tot ce îți spune Juan Matus este o aberație, apoi aceeași minte va fi de acord cu propunerea ei, ‘Da, bineînțeles că e o aberație’, o să spui și tu. Ăsta e felul în care ne înfrâng.


Zburătorii sunt o parte esențială a universului și trebuie să fie luați drept ceea ce sunt cu adevărat: niște ființe uluitoare și monstruoase. Ei sunt mijlocul prin care universul ne testează. Noi suntem sondele de energie create de univers”, a continuat el ca și cum nici nu aș fi fost acolo, “și asta pentru că suntem deținătorii unei energii care are conștientizare, astfel fiind mijlocul prin care universul devine conștient de sine.


Zburătorii sunt adversarii noștri implacabili. Nu pot să fie luați drept altceva. Dacă reușim să înțelegem asta, universul ne permite să mergem mai departe.”







luni, 6 noiembrie 2017

- pink mondays

initiativa: cybershamans.blogspot.ro


duminică, 5 noiembrie 2017

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Poem de Rudolf Steiner


„Celui care înțelege sensul Cuvântului,
lumea i se revelează în imagini;
Celui care ascultă sufletul Cuvântului,
lumea i se deschide așa cum este;
Celui care trăiește Cuvântul,
lumea îi oferă forța și înțelepciunea sa;
Cel care iubește Cuvântul
primește de la El propria sa forță.
Așa că îmi îndrept inima și capul
spre spiritul și sufletul Cuvântului
și în această iubire față de El
mă voi simți întreg și complet.”


vineri, 3 noiembrie 2017



- art: Albrecht Durer

joi, 2 noiembrie 2017

Povestea neştiută a lui Domingo şi Carreras - de Lucia Ivănescu



"Multă lume crede că viaţa celebrităţilor este minunată, fără probleme şi necazuri majore…, că în existenţa lor sentimentele alese, compasiunea şi gesturile de sprijin, de ajutor ar lipsi cu desăvârşire. Numai că există şi staruri cu suflet mare, capabile să întindă mâna unor oameni aflaţi la un moment dat, la un pas de disperare, sau chiar aproape de moarte. Astfel de oameni fac parte din povestea adevărată a nobleţei umane, care ar trebui să ne impresioneze, să ne facă mai buni…O poveste de acest fel, foarte puţin cunoscută, este legată de doi din celebrii trei tenori ai anilor ’90, Lucciano Pavarotti, José Carreras şi Plácido Domingo, care au emoţionat lumea cântând împreună. Ultimii doi sunt eroii acestei poveşti, pe care dacă o citiţi nu se poate să nu vă ştergeţi o lacrimă.

Duşmani politici de neîmpăcat

Şi cei care n-au vizitat vreodată Spania ştiu despre rivalitatea care există între catalani (locuitorii regiunii Catalunya) şi madrilenii. Primii acţionează continuu pentru autonomia lor, într-o Spanie dominată de Madrid. Aşa cum se ştie, Placido Domingo este madrilen, iar José Carreras, catalan, şi din motive politice, începând cu 1984, au devenit adversari politici. Ani în şir, solicitaţi să cânte pretutindeni în lume, fiecare punea o clauză în contract, potrivit căreia avea dreptul să se va retragă din concert, dacă va fi invitat şi adversarul….În 1987, Carreras părea a fi un duşman mult mai implacabil decât rivalul său Placido Domingo; era în culmea gloriei, dar ca un fulger a căzut diagnosticul pe care Jose l-a primit din partea medicilor: leucemie! Lupta sa contra cancerului a fost plină de suferinţă şi chin imens. Boala l-a ţintuit la pat mai bine de un an. A fost supus la numeroase tratamente dureroase şi extenuante.I s-a făcut şi un transplant de măduvă, multe transfuzii de sânge, terapii care îl obligau pe Carreras să meargă în Statele Unite o dată pe lună.
Cu toate că agonisise o avere considerabilă, costurile mari ale acestor călătorii, medicamentele şi tratamentele medicale i-au golit conturile, lăsându-l sărac. Boala nu-l lăsa însă să urce pe scenă, să câştige bani pentru a-i investi în sănătatea sa.Când nu mai avea niciun dolar, a descoperit o fundaţie din Madrid al cărei unic scop era să ofere sprijin pentru tratamentul celor care sufereau de leucemie.
Fundaţia se numea „Hermosa”, şi datorită ei, marele tenor Jose Carreras şi-a salvat viaţa şi s-a întors la muzică. A ajuns din nou la acel statutul de star, banii au început să vină, iar artistul a cerut să se alăture fundaţiei datorită căreia învinsese leucemia.

Carreras a îngenuncheat umil, în faţa lui Placido

Citind statutul, a descoperit că fondatorul, donatorul principal şi preşedintele fundaţiei era….adversarul său, Placido Domingo. Mai târziu, Jose a aflat că Placido a înfiinţat această fundaţie ca să-l ajute cu tratamentul, dar a ales să rămână anonim, ca să nu îl “umilească” pentru că a acceptat sprijinul “duşmanului” său. Dar momentul cel mai emoţionant al acestei poveşti tulburătoare a fost întâlnirea lor...Zărindu-l pe Placido la unul dintre concertele sale la Opera din Madrid, Carreras a întrerupt aria pe care o interpreta, şi, umil, a îngenunchiat la picioarele lui Domingo, cerându-şi iertare, şi mulţumindu-i cu lacrimi în ochi, în faţa publicului! Placido l-a ajutat să se ridice, şi cu o îmbrăţişare pecetluită cu lacrimi a dat startul unei mari şi adevărate prietenii. La un interviu cu Placido Domingo, un reporter curios l-a întrebat de ce a înfiinţat Fundaţia “Hermosa” tocmai când un “duşman” politic al său, fiind bolnav avea nevoie de ajutor financiar. Şi chiar l-a primit şi a fost salvat de la moarte. În plus, ziaristul a adăugat că Jose Carreras îi este şi un artist care-l concurează la Gloria de pe scenă. Răspunsul lui Placido a fost concis şi emoţionant: “Nu ne putem permite să pierdem o voce ca aceea a lui Jose... Aceasta este o poveste adevărată a bunătăţii umane şi ar trebui să servească şi ca exemplu, dar şi ca inspiraţie...Data viitoare când vei vedea o stea căzătoare, păstreaz-o în inima ta, este sufletul cuiva care şi-a atins scopul de a dărui dragostea şi altora”.
În 1988 a creat José Carreras International Leukaemia Foundation, pentru care donează în fiecare an banii adunaţi din 40 de concerte, deşi voce sa are imperceptibile transformări. Este o răsplată pentru eforturile medicilor care i-au salvat viaţa şi o şansă a altor bolnavi.Fundaţia se concentrează pe: dezvoltarea cercetărilor pentru tratamentul şi vindecarea leucemiei, campanii care să încurajeze recoltarea de celule stem, în vederea donării pentru pacienţii bolnavi de leucemie, întărirea cercetărilor şi infrastructurilor clinice din spitale şi laboratoare, precum şi oferirea de servicii sociale pentru bolnavii de leucemie şi familiile lor. Fundaţia are centre şi în SUA, Germania şi Suedia.

José, îndrăgostit o viaţă de o stewardesă

José Carreras este cântăreţ de operă spaniol, născut la 5 decembrie 1946 la Barcelona, regiune cu o viaţă culturală deosebită, sub numele catalan Josep Carreras.A fost cel mai mic dintre cei trei copii ai Antoniei Coll-Saigi şi ai lui Josep Carreras-Soler şi avut o copilărie chiar fericită. În timpul razboiului civil din Spania, familia a emigrat în Argentina în 1951, căutând un trai mai bun. După un an se reîntorce la Barcelona, da cariera de profesor a tatalului s-a întrerupt, fiind dificil să revină la ea având în vedere situaţia nou creată în Spania. Rapid, ca familia să nu sufere, mama sa şi-a deschis un mic salon de coafură. Jose şi-a început lectiile de canto şi pian cu Magda Prunera, mama unuia dintre prietenii săi din copilărie. La 8 ani avusese prima apariţie în public, cântând La Donna e Mobile la Radioul National Spaniol. La 11 ani s-a aflat pe scena Operei din Barcelona, dar la 18 ani au intervenit modificări ale vocii, devenind tenor. A studiat cu Francisco Puig şi mai tarziu cu Juan Ruax, cel care a avut un însemnat rol în evoluţia sa artistică. A urmat concomitant şi Conservatorul. La 28 de ani, se putea mândri cu 24 de roluri pe scene celebre de Operă din Europa şi Statele Unite. Va deveni celebru în lumea întreagă pentru interpretarea operelor lui Verdi şi Puccini. În 1987, verdictul medicilor este crâncen: artistul suferea de leucemie. De-a lungul acestei perioade nefaste, s-a născut însă “fenomenul celor trei tenori”.
Carreras s-a recăsătorit cu stewardesa austriacă Jutta Jaeger, 46 de ani, o veche dragoste a sa. Cei doi au apărut împreună prima oară ieşind din biserica Seu. Discreţi, nu au avut gesturi excesive de tandreţe unul faţă de celălalt, în prezenţa camerelor de luat vederi. Recunoaşterea oficială a căsătoriei s-a izbit o vreme de atitudinea familiei Carreras, care dezminţea în presă, ca aceasta ar fi avut loc. Bomba a venit când tatăl miresei, Bertram Jaeger, a declarat revistei Bunte: "Da, fiica mea s-a căsătorit cu Jose. Şi-au spus “da” în ceremonia căsătoriei civile oficiată pe malul lacului Ginebra". Ambii au fost căsătoriţi înainte, dar după ce s-au cunoscut în 1985, în timpul unui zbor cu Austrian Airlines, s-au iubit atât de mult că fiecare din ei a renunţat, fără să-l anunţe pe celălalt, la partenerul de viaţă. În 1994, s-au căsătorit şi locuiesc în Barcelona. Artistul a interpretat de-a lungul carierei arii din opere celebre: "Lucia din Lammermoor", "Carmen", "Tosca", "La Boheme", "Madame Butterfly", "Don Carlo" etc.

Placido” face cadou case săracilor

La Barrio de Salamanca, doi paşi de Madrid, s-a născut la 21 ianuarie 1941, Placido Domingo. La 8 ani s-a mutat în Mexic, unde familia sa conducea o companie artistică axată pe zarzuela, un gen liric-dramatic, cu accente inspirate din muzica şi dansurile tradiţionale. Adesea s-a alăturat spectacolelor companiei, atunci când era nevoie de participarea unui copil într-un rol. Familia îi spunea “El Grando”, entuziasmată de cum cânta Granada de Agustín Lara. A studiat în particular pianul şi mai târziu a urmat Conservatorul din Mexico City. In 1959 a fost audiat ca bariton la Opera Naţională de aici, impresionând pe cei care l-au ascultat, şi care i-au spus că este un adevărat tenor. A debutat cu rolul Alfredo, din Traviata, iar în 1961 în Statele Unite, a interpretat rolul lui Arturo, dinLucia di Lammermoor de Donizetti. S-a căsătorit foarte tânăr cu pianista Ana María Guerra Cué şi au avut imediat un copil, José Plácido Domingo Guerra, Pepe,dar mariajul s-a destrămat. În 1962 a semnat un contract pentru şase luni cu Opera Naţională Hebrew, din Tel Aviv, an în care s-a recăsătorit cu soprano Marta Ornelas, colegă de Conservator. În următorii doi ani şi jumătate a cântat pe această scenă în
280 de spectacole. După ce au părăsit Israelul, Marta a renunţat la carieră şi s-a dedicat copiilor, Plácido, Jr. (născut în 1965) şi Álvaro (născut în 1968). În 19 de septembrie 1985, cel mai cumplit cutremur din istoria Mexicului a devastate capitala. Rude apropiate artistului au dispărut atunci. Plácido Domingo a dat, de-a lungul anului următor, numai concerte în memoria victimelor şi pentru ajutorarea celor rămaşi pe străzi. Mai târziu, ca recunoaştere a activităţii artistice, dar şi pentru sprijinul oferit victimelor seismului, în Ciudad de Mexico i s-a dedicat statuia realizată de sculptoriţa Alejandra Zúñiga. Suflet altruist, Placido Domingo a dăruit, împreună cu o firmă de construcţii, unor familii sărace din Mexic, un model de casă denumit "Plácido". Şi cu bani mulţi de la celebrul tenor, astfel de case au fost construite cu miile, în onoarea artistului.
Este şi un dirijor la fel de bun ca Herbert von Karajan, Zubin Mehta, sau James Levine.În 1990 a cântat alături de Jose Carreras şi de Luciano Pavorotti, în primul concert al Celor Trei Tenori de la Roma, iar în 1994 în Los Angeles, s-a estimat că peste un miliard de oameni au urmărit difuzarea concertului. În 1999 s-au vândut 13 milioane de discuri ale concertului susţinut la Roma de Cei Trei Tenori"



.

miercuri, 1 noiembrie 2017