.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




marți, 9 iunie 2015

Stefan Zweig - "Scrisoarea unei necunoscute"

Cunoscutul romancier R., întorcându-se dis-de-dimineaţă la Viena, dintr-o înviorătoare excursie de trei zile în munţi, cumpără un ziar în gară. Dar abia îşi aruncă ochii pe data ziarului şi îşi aminti numaidecât că era ziua lui de naştere. A patruzeci şi una, gândi el repede — şi faptul nici nu-l bucură, nici nu-l întristă. Răsfoi în grabă paginile foşnitoare ale ziarului, apoi luă un automobil şi porni spre casă. Servitorul — anunţându-l că în absenţa lui primise două vizite şi câteva telefoane — îi aduse pe o tavă corespondenţa. Privi în treacăt scrisorile, rupse câteva plicuri, ai căror expeditori îl interesau, după ce puse întâi la o parte o scrisoare cu un scris necunoscut şi care îi părea voluminoasă. Între timp, i se servise ceaiul; se rezemă comod în fotoliu, mai răsfoi o dată ziarul şi câteva imprimate, apoi îşi aprinse o ţigară şi întinse mâna către scrisoarea pe care o pusese deoparte.

Erau aproape două duzini de pagini, zorite, cu un scris de femeie, agitat şi necunoscut, mai degrabă un manuscris decât o scrisoare. Involuntar, pipăi încă o dată plicul, căutând să vadă dacă nu cumva a rămas acolo vreun bilet cu câteva rânduri explicative. Dar plicul era gol şi, la fel ca foile, nu purta nici adresa expeditorului, nici semnătură. Ciudat, gândi, şi luă din nou scrisoarea. „Ţie, care nu m-ai cunoscut niciodată”, ca un titlu, ca un strigăt, aşa începea scrisoarea. Se opri mirat. Era vorba de el, sau de un om imaginar? Deodată deveni curios şi începu să citească:


„Copilul meu a murit ieri. Trei zile şi trei nopţi am luptat cu moartea pentru acea viaţă mică şi fragedă; patruzeci de ore am stat la căpătâiul lui pe când gripa îi zgâlţâia bietul trupuşor aprins de febră. I-am răcorit fruntea care ardea; zi şi noapte i-am ţinut în mâinile mele mânuţele agitate. A treia seară, oboseala mă doborâse. Ochii nu au mai rezistat, mi s-au închis fără să-mi dau seama. Trei sau patru ore am stat adormită pe scaunul tare; în vremea asta, moartea mi-a răpit copilul. Acum zace culcat acolo, dragul, bietul meu băieţel, în patul lui îngust de copil, întocmai cum a murit; numai pleoapele i-au închis ochii lui negri şi inteligenţi. Mâinile i-au fost încrucişate peste cămăşuţa albă, şi patru lumânări ard la cele patru colţuri ale patului. Nu îndrăznesc să mă uit într-acolo, nu îndrăznesc să mă urnesc, căci dacă lumânările pâlpâie, umbre îi aleargă peste obraji şi peste gura închisă, şi atunci pare că i se mişcă trăsăturile, şi aş putea crede că n-a murit, că are să se trezească şi că are să-mi spună cu vocea lui limpede ceva plin de duioşie copilărească. Dar ştiu bine, a murit, nu mai vreau să mă uit ca să nu sper iar şi iar să fiu dezamăgită. Ştiu, da, ştiu, copilul meu a murit ieri — acum nu te mai am decât pe tine pe lume, numai pe tine, care habar nu ai că exist; pe tine, care în timpul ăsta, nebănuind nimic, te joci sau te amuzi cu lucrurile şi cu oamenii. Numai pe tine, care nu m-ai cunoscut niciodată şi pe care te-am iubit totdeauna.
Am luat a cincea lumânare şi am pus-o aici, pe masa la care îţi scriu. Căci nu pot sta singură cu copilul meu mort, fără să destăinuiesc cuiva ce am pe suflet, şi cui aş putea să-i vorbesc în ceasul ăsta îngrozitor dacă nu ţie, care ai fost şi eşti totul pentru mine? Poate că n-am să-ţi pot vorbi prea desluşit, poate că tu nu mă înţelegi — capul îmi este greu, tâmplele îmi zvâcnesc, mă doare tot trupul. Cred că am febră, poate chiar gripă, acea gripă care se strecoară acum din casă în casă, şi asta ar fi bine, căci mi-aş însoţi copilul şi n-ar mai trebui să-mi curm singură zilele. Adesea mi se face negru înaintea ochilor, poate că nici n-am să pot sfârşi scrisoarea asta, dar am să-mi adun toate puterile, ca să-ţi vorbesc măcar o dată, numai de data asta, ţie, iubitule, care nu m-ai cunoscut niciodată.
Numai ţie vreau să-ţi vorbesc, să-ţi destăinuiesc pentru întâia oară totul; vreau să cunoşti întreaga mea viaţă, care întotdeauna ţi-a aparţinut şi despre care n-ai ştiut niciodată nimic. Dar îmi vei cunoaşte taina numai când voi fi moartă, când nu vei mai fi nevoit să-mi răspunzi — dacă ceea ce îmi scutură acum trupul, când rece, când cald, este într-adevăr sfârşitul. Dacă trebuie să trăiesc mai departe, voi rupe această scrisoare şi voi continua să tac cum am tăcut întotdeauna. Dar dacă va ajunge în mâinile tale, să ştii că este de la o moartă care îţi povesteşte viaţa ei, viaţa ei care a fost a ta de la întâiul până la ultimul ei ceas conştient. Nu te teme de vorbele mele; o moartă nu mai cere nimic, nu vrea nici iubire, nici milă, nici consolare. Un singur lucru vreau de la tine: să crezi tot ce-ţi spun, tot ce trădează durerea mea, care caută adăpost la tine. Atâta te rog: să crezi totul, căci nimeni nu minte în ceasul când îi moare unicul copil.
Am să-ţi dezvălui întreaga mea viaţă, această viaţă care n-a început cu adevărat decât din ziua când te-am cunoscut. Înainte era numai ceva tulbure şi tern, în care amintirea mea nu s-a mai cufundat niciodată, un fel de hrubă în care oameni şi lucruri — totul e acoperit de praf şi de pânze de păianjen, despre care inima mea nu mai ştie nimic. Când ai venit tu, aveam treisprezece ani şi locuiam în aceeaşi casă unde locuieşti tu acum, în aceeaşi casă unde ţii în mână scrisoarea mea, ultimul meu suflu de viaţă; locuiam pe acelaşi palier, tocmai în faţa apartamentului tău. Sigur că nu-ţi mai aminteşti de noi, de acea biată văduvă a unui funcţionar de la finanţe (era totdeauna îmbrăcată în doliu) şi de acea fetişcană firavă. Eram foarte retrase, oarecum cufundate în mediocritatea noastră mic-burgheză. Poate că n-ai auzit niciodată numele nostru, căci n-aveam tăbliţă pe uşă şi nimeni nu venea la noi, nimeni nu întreba de noi. De altfel, a şi trecut atât de mult de atunci, cincisprezece, şaisprezece ani — nu, sigur că nu ne mai ştii numele, dragul meu. Dar eu, ah, îmi amintesc cu patimă fiece amănunt, îmi amintesc parcă ar fi azi ziua, ba chiar ceasul în care am auzit pentru întâia oară vorbindu-se de tine, ceasul în care te-am văzut pentru întâia oară. Şi cum s-ar putea altfel, căci atunci a început viaţa pentru mine. Rabdă, iubitule, să-ţi povestesc tot, tot de la început, te conjur, rabdă un sfert de ceas fără să oboseşti, ca să mă asculţi pe mine, care n-am obosit să te iubesc o viaţă întreagă.
Până te-ai mutat tu în casa noastră, în apartamentul tău locuiau nişte oameni urâcioşi, răi, gâlcevitori. Săraci cum erau, ne urau cel mai tare pe noi, vecinii lor săraci, pentru că nu voiam să avem nimic comun cu grosolănia lor de oameni decăzuţi. Bărbatul era beţiv şi obişnuia să-şi bată nevasta; adeseori, ne trezeam noaptea în zgomotul scaunelor trântite şi al farfuriilor sparte. Odată, femeia a fugit pe scară cu părul vâlvoi, bătută până la sânge, în timp ce îndărătul ei urla beţivul, până când lumea a ieşit pe la uşi ameninţându-l cu poliţia.
De la bun început, mama evitase orice relaţie cu ei şi îmi interzisese să intru în vorbă cu copiii lor; de aceea se răzbunau pe mine cu orice prilej. Când mă întâlneau pe stradă, îmi strigau vorbe urâte, şi odată au zvârlit în mine atât de tare cu bulgări de zăpadă, încât mi-au însângerat fruntea. Dintr-un instinct comun, casa întreagă îi ura pe oamenii aceia; când, fără veste, s-a întâmplat nu ştiu exact ce — cred că bărbatul a fost arestat pentru furt — şi au trebuit să plece cu toate catrafusele; atunci cu toţii am răsuflat uşuraţi. Câteva zile a atârnat la poartă un bilet de închiriat, apoi a fost luat de acolo şi prin portar s-a răspândit repede ştirea că un scriitor, un domn singur şi liniştit, închiriase apartamentul. Atunci am auzit pentru întâia oară numele tău.
Chiar după câteva zile, au sosit zugravi, vopsitori, tapiţeri, oameni de serviciu, ca să cureţe şi să deretice apartamentul de urmele lăsate de nespălaţii aceia. N-aveam linişte de zgomotul celor care ciocăneau, băteau cuie, răzuiau şi spălau, dar mama era mulţumită, zicea că s-a sfârşit cu murdăria de vizavi. Tu nu te-ai arătat nici măcar în timpul mutatului; toate lucrările astea le supraveghea servitorul tău, servitorul acela de casă mare, scund şi grav, cu părul cărunt, care conducea totul cu un aer de superioritate liniştită şi sigură. Ne impunea tuturor foarte mult, întâi pentru că în imobilul nostru de la periferie un servitor de casă mare era ceva cu totul nou, apoi pentru că era extrem de politicos cu toată lumea, fără să facă prieteşug cu ceilalţi servitori şi fără să se bage în flecărelile lor. Pe mama a salutat-o din prima zi respectuos, ca pe o doamnă, şi chiar cu mine, o fetişcană, se purta totdeauna serios şi prieteneşte. Când îţi rostea numele — totdeauna cu un fel de consideraţie şi cu un respect deosebit — se vedea îndată că ţine la tine cu un devotament mult mai puternic decât cel obişnuit la servitori faţă de stăpânii lor. Şi cât l-am iubit pentru asta pe bunul, bătrânul Johann, deşi îl pizmuiam că poate fi mereu în preajma ta şi te poate sluji.
Îţi povestesc toate astea, iubitule, toate aceste amănunte aproape ridicole, ca să înţelegi cum ai câştigat încă de la început o asemenea putere asupra copilului timid şi sperios care eram pe atunci. Înainte încă de a intra în viaţa mea, în jurul tău plutea un fel de atmosferă de bogăţie, de originalitate şi de mister; noi, toţi cei din modesta casă de la periferie (oamenii care duc o viaţă mărginită sunt veşnic curioşi de toate noutăţile din jurul lor) îţi aşteptam cu nerăbdare sosirea. Şi, Doamne, cât mi-a crescut această curiozitate când într-o după-amiază, întorcându-mă de la şcoală, am văzut în faţa casei un camion. Cea mai mare parte din mobile, cele grele, hamalii le şi căraseră înăuntru; acum duceau numai lucrurile mici, unul câte unul. Am rămas în prag să le pot admira pe toate, căci lucrurile tale erau atât de deosebite, cum nu mai văzusem; erau idoli indieni, sculpturi italiene, tablouri mari în culori vii şi la urmă veneau cărţile; atât de multe şi atât de frumoase cum nu crezusem vreodată că ar putea exista. Stăteau grămadă lângă uşă şi servitorul le lua şi le scutura grijuliu de praf pe fiecare, cu o vergea, şi cu o măturică de pene. Mă tot învârteam, curioasă, pe lângă stivele de cărţi. Servitorul nu m-a gonit de acolo, dar nici nu m-a încurajat, aşa că n-am îndrăznit să ating vreo carte, deşi aş fi mângâiat bucuros pielea moale a multora. Numai la titluri mă uitam sfioasă, dintr-o parte: printre ele erau cărţi franţuzeşti, englezeşti şi multe în limbi pe care nu le înţelegeam. Cred că aş fi stat să le privesc ore întregi, pe toate, dar chiar atunci m-a chemat mama.
Toată seara nu m-am putut gândi decât la tine, înainte încă de a te cunoaşte. Eu nu aveam decât vreo duzină de cărţi ieftine şi uzate, legate în carton, dar care mi-erau dragi mai mult ca orice, şi pe care le reciteam mereu. Acum mă obseda întrebarea: cum poate fi omul care poseda şi care citise toate cărţile astea multe şi minunate, care ştia toate aceste limbi, care era atât de bogat, şi în acelaşi timp atât de învăţat? Un fel de respect supranatural se lega în mintea mea de aceste cărţi, atât de numeroase. Încercam să-mi reprezint imaginea ta: erai un om bătrân, cu ochelari şi cu o barbă lungă, albă, semănând cu profesorul nostru de geografie, dar mult mai binevoitor, mai frumos şi mai blând. Nu ştiu de ce eram convinsă, chiar pe când te credeam un om bătrân, că eşti frumos. Fără să te cunosc, în noaptea aceea te-am visat pentru întâia oară.
A doua zi ai sosit, dar cu toate că te pândisem, nu te-am putut zări — şi asta n-a făcut decât să-mi sporească nerăbdarea. În sfârşit, a treia zi te-am văzut. Cât de zguduitoare a fost pentru mine surpriza că erai cu totul altfel, fără cea mai mică asemănare cu imaginea lui Dumnezeu-Tatăl, pe care mi-o închipuisem în naivitatea mea copilărească! Visasem un moşneag blând, cu ochelari, şi ai apărut tu — tu, întocmai aşa cum eşti şi azi, tu, cel imuabil, peste care anii alunecă neputincioşi! Purtai un încântător costum de sport, cafeniu deschis, şi urcai scara sprinten, în felul tău incomparabil, de băieţandru, tot câte două trepte odată. Pălăria o ţineai în mână, astfel ţi-am văzut cu mirare chipul luminos şi plin de viaţă, şi părul de adolescent; într-adevăr, am rămas uluită cât de tânăr, cât de frumos, cât de mlădios, de zvelt şi elegant erai. Şi, lucru straniu, în acea primă secundă am simţit foarte desluşit ceea ce eu şi toţi ceilalţi, cu un fel de surprindere, simţim într-una la tine şi numai la tine: că oarecum eşti un om cu două feţe, pe de o parte un tânăr cu inima caldă, care ia viaţa uşor, se dă cu totul jocului şi aventurii, pe de alta, în arta ta, neîndurător de serios, un om conştient de datoria lui, foarte citit şi cultivat. Fără să ştiu de ce, am simţit ceea ce cu toţii ghicesc în tine: că duci o viaţă dublă — o suprafaţă luminoasă, sincer întoarsă spre lume şi una cu totul întunecată, pe care numai tu o cunoşti; această profundă dualitate, taina existenţei tale, am simţit-o de la întâia privire, eu, fetişcana de treisprezece ani, atrasă în chip magic.
Înţelegi, iubitule, ce minune, ce enigmă seducătoare trebuie să fi fost tu pentru mine, copilul? Un om care-ţi inspiră respect pentru că scrie cărţi, pentru că-i celebru în societatea înaltă — să-l descoperi deodată sub înfăţişarea unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, elegant şi vesel ca un băieţandru! Mai e nevoie să-ţi spun că, din ziua aceea, în casa noastră, în bietul meu univers de copil, nimic în afară de tine nu mă mai interesa, şi că toată încăpăţânarea, întreaga perseverenţă sfredelitoare a fetei de treisprezece ani nu mai gravita decât în jurul existenţei tale? Te supravegheam pe tine, supravegheam obiceiurile tale, oamenii care veneau la tine, şi toate astea, în loc să-mi micşoreze curiozitatea pentru persoana ta, mi-o sporeau, căci întreaga dualitate a fiinţei tale se exprima în felurimea acestor vizite. Te vizitau oameni tineri, camarazi de-ai tăi, cu care râdeai exuberant, studenţi zdrenţăroşi, şi pe de altă parte doamne care soseau în automobil. Odată a venit directorul Operei, marele dirijor pe care nu-l văzusem decât de departe, la pupitrul lui, şi care mă umplea de respect. Apoi, fetişcane care urmau încă şcoala de comerţ şi care se strecurau jenate pe uşă. În general, veneau multe, foarte multe femei. Nu dădeam mare importanţă acestui lucru. Nici măcar atunci, într-o dimineaţă, când, ducându-mă la şcoală, am văzut cum ieşea de la tine o doamnă cu voaletă. Doar n-aveam decât treisprezece ani, şi curiozitatea pasionată cu care te pândeam şi te spionam nu ghicise încă — atât eram de naivă! — că era dragoste. Dar ştiu încă exact, iubitule, ziua şi ora în care am fost cu totul şi pe veci pierdută în tine. Făcusem o plimbare cu o colegă de şcoală; stăteam de vorbă în faţa porţii, când, iată, s-a oprit un automobil, iar tu ai sărit de pe scara automobilului, în felul tău agil şi nerăbdător, care şi azi mă încântă, gata să intri. Nu ştiu ce m-a făcut să-ţi deschid uşa şi astfel ţi-am ieşit în cale şi aproape că ne-am izbit. Te-ai uitat la mine cu privirea aceea caldă, mângâioasă şi învăluitoare ca o dezmierdare, mi-ai zâmbit — da, nu pot zice altfel — mi-ai zâmbit tandru şi mi-ai spus încet de tot, cu o voce aproape intimă: „Mulţumesc mult, domnişoară”.
Asta a fost tot, iubitule, dar din secunda aceea, de când ţi-am simţit privirea duioasă şi tandră, am fost cu totul în puterea ta. Mai târziu, mi-am dat seama că privirea aceea magnetică ce te prinde şi te atrage, privirea care te învăluie şi te dezbracă în acelaşi timp, privire de seducător înnăscut, tu o dărui oricărei femei care trece pe lângă tine, unei vânzătoare care te serveşte, unei cameriste care-ţi deschide uşa; că privirea aceea n-are nimic conştient, că nu e în ea nicio intenţie, nicio înclinare, ci numai tandreţea ta pentru femei, care îi dă, cu totul fără voia ta, ceva dulce şi cald când o îndrepţi spre ele. Dar eu, fetiţa de treisprezece ani, nu bănuiam asta; eram cuprinsă parcă de flăcări. Credeam că tandreţea nu e decât pentru mine, numai pentru mine singură — şi în acea unică secundă, în mine, adolescenta, se trezise femeia, şi ea era a ta pentru totdeauna.
„Cine e?” a întrebat prietena mea. N-am putut să-i răspund numaidecât. Mi-era cu neputinţă să-ţi rostesc numele; în acea singură clipită îmi devenise sacru, devenise secretul meu. „A, un domn oarecare, locuieşte aici, în casă” am îngăimat stângaci. „Dar de ce ai roşit aşa când s-a uitat la tine?” m-a luat peste picior colega, cu toată răutatea unui copil curios. Şi tocmai din sentimentul că se atinge batjocoritor de secretul meu, sângele mi-a năvălit în obraji. Încurcătura în care mă aflam m-a făcut să devin grosolană. „Eşti o gâscă!” am zis furioasă; îmi venea s-o strâng de gât. Dar ea râdea şi mai tare, şi mai batjocoritor, până am simţit că, de mânie şi neputinţă, îmi dau lacrimi în ochi. Am lăsat-o acolo şi am alergat sus.
Din secunda aceea te-am iubit. Ştiu că ţie femeile ţi-au spus adeseori vorba asta. Dar, crede-mă, nimeni nu te-a iubit aşa — ca o sclavă, cu tot devotamentul — cum te iubea fiinţa aceea care eram pe atunci şi care pentru tine a rămas veşnic aceeaşi. Căci pe lumea asta nimic nu seamănă cu dragostea din umbră, neluată în seamă, a unui copil; sentiment atât de lipsit de speranţă, atât de umil, atât de supus, de atent, de pătimaş cum nu este niciodată dragostea inconştient exigentă şi plină de dorinţe a unei femei în toată firea. Numai copiii singuratici îşi pot păstra întreagă toată pasiunea, ceilalţi îşi risipesc sentimentul în vorbărie, şi-l tocesc în confidenţe, au citit şi au auzit mult despre dragoste şi ştiu că e sortită tuturor. Se amuză cu ea de parcă ar fi o jucărie, se fălesc cu ea ca băieţii cu întâia ţigară. Dar eu, eu n-aveam pe nimeni căruia să mă destăinuiesc, nimeni nu mă lămurise, nimeni nu-mi deschisese ochii, eram fără experienţă şi neştiutoare; m-am azvârlit în destinul meu ca într-un abis. Tot ceea ce creştea şi îmbobocea în fiinţa mea, nu te cunoştea decât pe tine, nu te visa decât pe tine, nu putea lua drept confident pe altul decât pe tine. Tata murise demult, mama mi-era străină, cu veşnica-i deprimare şi cu grijile ei de pensionară; pentru fetele de la şcoală, pe jumătate pervertite, simţeam repulsie, pentru că se jucau atât de uşuratic cu ceea ce pentru mine constituia pasiunea supremă. Astfel, tot ceea ce altminteri se împarte şi se destramă a năvălit spre tine: întreaga mea făptură, concentrată în ea însăşi şi totdeauna clocotind de nerăbdare. Erai — cum să spun? Orice comparaţie e prea slabă — erai totul, erai însăşi viaţa mea. Toate aveau înţeles, toate existau numai în măsura în care aveau o legătură cu tine. Tu mi-ai transformat întreaga viaţă. La şcoală fusesem până atunci o elevă indiferentă şi mediocră; dintr-o dată, am ajuns prima; citeam o mie de cărţi, până noaptea târziu, numai pentru că îmi dădeam seama că îţi plac cărţile. Spre mirarea mamei, am început deodată să exersez la pian cu o perseverenţă îndărătnică, numai pentru că îmi închipuiam că îţi place muzica. Îmi spălam, îmi dichiseam rochiile numai ca să-ţi par plăcută şi îngrijită. Vechiul meu şorţ de şcoală (era făcut dintr-un capot al mamei) avea în stânga un petic pătrat şi asta mi se părea îngrozitor. Mă temeam să nu-l observi şi să mă dispreţuieşti. De aceea îl acopeream cu servieta de câte ori urcam scările, tremurând de teamă că ai să-l observi. Dar cât de neroadă era teama asta: tu nu te-ai mai uitat niciodată, aproape niciodată la mine.
Şi totuşi, nu făceam decât să te aştept şi să te pândesc toată ziua. Uşa noastră avea o mică vizetă de alamă, prin al cărei ochi rotund se vedea uşa ta. Această vizetă — nu, nu zâmbi, iubitule, nici azi, nici azi nu mă ruşinez de ceasurile acelea — era ochiul meu spre lume. În anii aceia, acolo, în vestibulul glacial, temându-mă de privirea bănuitoare a mamei, stăteam la pândă după-amieze întregi, cu o carte în mână, încordată ca o strună ce vibra la prezenţa ta. Eram veşnic în preajmă-ţi, veşnic în aşteptare şi agitată; tu însă nu simţeai asta, după cum nu simţi tensiunea arcului de la ceasul ce-l porţi în buzunar şi care în întuneric îţi măsoară şi îţi numără cu răbdare orele, care te însoţeşte cu bătăi de inimă neauzite în drumurile tale şi pe care privirea-ţi fugară cade abia odată în milioane de secunde. Cunoşteam totul despre tine, obiceiurile, cravatele şi costumele tale. După scurtă vreme, îţi ştiam cunoştinţele şi le împărţeam în simpatice şi în antipatice. Între treisprezece şi şaisprezece ani, am trăit fiecare ceas cu tine. Ah, câte nerozii am făcut! Sărutam clanţa pe care o atinsese mâna ta, o dată am cules un muc de ţigară aruncat de tine în faţa intrării, şi care mi-era sacru pentru că îţi atinsese buzele. Seara, sub un pretext oarecare, dam fuga de sute de ori jos, în stradă, să văd în care dintre odăile tale arde lumina şi să-ţi simt astfel, mai concret, prezenţa invizibilă. În săptămânile când plecai în călătorie — totdeauna mi se oprea inima văzându-l pe Johann cum îţi căra jos geamantanul cel galben — în săptămânile acelea, viaţa mea era moartă şi fără sens. Îmbufnată, plictisită, rea, nu-mi găseam locul şi trebuia să bag bine de seamă ca mama să nu-mi observe, după ochii plânşi, desperarea.
Ştiu că ceea ce-ţi povestesc sunt numai exaltări groteşti, prostii puerile. Ar trebui să mă ruşinez de ele — dar nu mă ruşinez, fiindcă niciodată dragostea mea pentru tine n-a fost mai curată, mai pătimaşă decât în vremea acelor excese copilăreşti. Ore întregi, zile întregi ţi-aş putea povesti cum îmi petreceam atunci viaţa cu tine; cu tine, care abia îmi cunoşteai chipul, căci dacă te întâlneam pe scară fără să te pot evita, fugeam cu capul plecat de privirea-ţi arzătoare, ca cineva gata să se arunce în apă de frica flăcărilor. Ore întregi, zile întregi aş putea să-ţi povestesc despre anii aceia, pentru tine dispăruţi demult, să desfăşor tot filmul vieţii tale, dar nu vreau să te plictisesc, să te torturez. Numai cel mai frumos eveniment din copilăria mea aş dori să ţi-l destăinuiesc, şi te rog să nu râzi fiindcă-i atât de mărunt; căci pentru mine, fetiţa de atunci, a reprezentat infinitul. Cred că era într-o duminică; tu plecaseşi în voiaj şi servitorul tău căra pe uşa deschisă covoarele grele pe care le bătuse. Le căra cu greu, sărmanul, şi într-o izbucnire de îndrăzneală, m-am dus către el şi l-am întrebat dacă nu pot să-l ajut. S-a mirat, dar mi-a dat voie, şi astfel am văzut — o, dacă aş izbuti să-ţi spun cu ce respectuoasă, ba chiar pioasă veneraţie — interiorul locuinţei tale. Am văzut lumea ta, biroul tău, la care obişnuiai să te aşezi şi pe care erau câteva flori într-un vas albastru de cristal; dulapurile, tablourile, cărţile tale. A fost numai o privire zorită şi furtivă în viaţa ta, căci Johann, credinciosul Johann, mi-ar fi interzis desigur să mă uit mai atent. Dar cu această singură aruncătură de ochi am sorbit întreaga atmosferă şi am strâns destulă hrană ca să visez nesfârşit la tine, fie trează, fie în somn.
Acel, minut fugar a fost cel mai fericit din copilăria mea. Am ţinut să ţi-l relatez pentru ca tu, care nu mă cunoşti, să începi să înţelegi cum viaţa mea a devenit dependentă de tine şi s-a irosit. Momentul acesta am vrut să ţi-l istorisesc — şi încă unul: ceasul îngrozitor care i-a urmat, din păcate, foarte repede. Din pricina ta — cum ţi-am mai spus — uitasem totul, nu mă mai ocupam de mama şi nu-mi păsa de nimeni. Nu observasem că un domn vârstnic, un negustor din Innsbruck, o rudă depărtată a mamei, venea mai des şi zăbovea mai mult; mie asta îmi era pe plac pentru că o ducea din când în când pe mama la teatru, iar eu puteam rămâne singură să mă gândesc la tine, să te pândesc, ceea ce era suprema mea fericire. Într-o zi, mama m-a chemat în odaia ei, cu oarecare ceremonie; mi-a spus că ar avea de vorbit cu mine lucruri serioase. Am pălit şi deodată am auzit inima bătându-mi: să fi bănuit, să fi ghicit ceva? Primul meu gând s-a îndreptat spre tine, secretul care mă lega cu lumea. Dar mama însăşi era stingherită, m-a sărutat cu tandreţe o dată, de două ori, ceea ce nu făcea niciodată, m-a tras lângă ea pe sofa şi a început să-mi spună şovăind, ruşinată, că domnul acela, care era văduv, o ceruse în căsătorie şi că se hotărâse să accepte, mai ales de dragul meu. Sângele mi s-a urcat năvalnic la inimă, un singur gând a răspuns dinlăuntrul meu, gândul la tine. „Dar rămânem aici?” am putut abia să mai îngân. „Ba ne mutăm la Innsbruck, acolo Ferdinand are o vilă frumoasă.” Mai mult n-am auzit. Mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Mai târziu, am aflat că leşinasem, am auzit-o pe mama spunând încet tatălui meu vitreg, care aşteptase în dosul uşii, că deodată sărisem înapoi cu mâinile întinse şi că apoi mă prăbuşisem ca un buştean. Ce s-a mai petrecut în zilele următoare şi cum eu, copil neputincios, mă apăram împotriva voinţei lor mult mai puternice, nu-ţi pot descrie; şi acum, scriindu-ţi, îmi tremură mâna când mă gândesc la asta. Adevăratul secret nu-l puteam trăda, aşa că împotrivirea mea nu părea decât încăpăţânare, sfidare şi răutate. Nimeni nu mai vorbea cu mine, toate se făceau pe ascuns. În vreme ce eu eram la şcoală, ei se ocupau cu mutatul; când mă întorceam acasă, găseam totdeauna un lucru fie mutat, fie vândut. Vedeam cum se destramă locuinţa, şi o dată cu ea şi viaţa mea; într-o zi, când m-am întors la prânz, hamalii căraseră tot. În odăile goale se aflau doar geamantanele burduşite şi două paturi de campanie: pentru mama şi pentru mine; pe ele aveam să dormim o noapte, ultima; iar a doua zi urma să plecăm la Innsbruck.
În acea ultimă zi, am simţit cu o bruscă hotărâre că nu puteam trăi decât în apropierea ta. Nu vedeam altă scăpare decât în tine. Niciodată n-am să pot spune ce aşteptam sau măcar dacă mă gândeam la ceva desluşit în orele acelea de desperare, dar odată — când mama nu era acasă — m-am ridicat, aşa cum eram, în uniforma mea de elevă, şi am trecut dincolo, la tine. Mai bine spus, ceva mă împingea magnetic spre uşa ta; picioarele mi-erau ţepene şi încheieturile îmi tremurau. Ţi-am mai spus, nu ştiam limpede ce voiam: poate să-ţi cad în genunchi şi să te rog să mă primeşti ca servitoare, ca sclavă. Ai să surâzi de fanatismul acesta nevinovat al unei fete de cincisprezece ani, dar, iubitule, n-ai mai surâde dacă ai şti cum am stat atunci afară, pe coridorul rece, încremenită de spaimă şi totuşi împinsă înainte de o forţă de neînţeles; cum mi-am smuls oarecum braţul tremurător ca să-l pot ridica, şi cum, după lupta care a durat veşnicia câtorva secunde groaznice, am apăsat degetul pe sonerie. Îmi răsună şi acum în urechi acel sunet strident, şi apoi tăcerea în care inima mi se oprise, sângele mi se închegase parcă în vine, în timp ce nu făceam decât să trag cu urechea dacă nu cumva vii.
Dar n-ai venit. N-a venit nimeni. Tu plecaseşi, desigur, în după-amiaza aceea, iar Johann ieşise după cumpărături; aşa că m-am întors împleticindu-mă în apartamentul nostru gol şi răvăşit, cu sunetul mort al soneriei în urechile ce-mi vâjâiau. M-am aruncat pe un pled, sleită de cei patru paşi pe care-i făcusem; mă obosiseră ca şi când aş fi umblat ceasuri întregi prin zăpadă groasă. Dar sub această istovire dogorea încă nestinsă hotărârea de a te vedea, de a-ţi vorbi înainte ca ei să mă smulgă de acolo. Nu intra niciun gând senzual în asta, ţi-o jur, eram încă neştiutoare, tocmai pentru că nu mă gândeam la nimic decât numai să te văd, să te mai văd odată, să mă sprijin de tine. Toată noaptea, toată acea lungă, înspăimântătoare noapte, te-am aşteptat, iubitule. Abia adormise mama, că m-am şi strecurat în vestibul, să pândesc întoarcerea ta. Toată noaptea am aşteptat, şi era o noapte geroasă de ianuarie. Eram obosită, trupul mă durea şi nu mai era niciun scaun pe care să mă aşez; m-am lungit pe podeaua rece, unde sufla curentul pe sub uşă. Numai în rochia mea subţire, am stat pe podeaua tare, rece; căci nu mă acoperisem cu nimic, nu voiam să-mi fie cald, de teamă să nu adorm şi astfel să nu-ţi aud paşii. Sufeream, stăteam cu genunchii la gură, braţele îmi tremurau. Trebuia să mă scol într-una, atât de frig era în întunericul înfricoşător. Dar te aşteptam, te aşteptam, ca şi când mi-aş fi aşteptat soarta.
În sfârşit — trebuie să fi fost ora două sau trei dimineaţa — am auzit deschizându-se uşa de jos şi apoi paşi urcând scara. Senzaţia de frig m-a părăsit, mă năpădise căldura. Am deschis încet uşa să mă arunc înaintea ta, să-ţi cad la picioare… Ah! nu ştiu ce aş fi făcut atunci, în nerozia mea de copil. Paşii se apropiau, pâlpâia flacăra unei lumânări. Ţineam clanţa tremurând. Soseai?
Da, tu erai, iubitule — dar nu singur! Am auzit un râs înăbuşit, chicoteli, foşnetul unei rochii de mătase şi, slab, vocea ta — te întorceai acasă cu o femeie…
Cum am putut supravieţui acelei nopţi, nu ştiu. A doua zi dimineaţă, la opt, m-au târât la Innsbruck; nu mai aveam forţa să mă împotrivesc.


Copilul meu a murit astă-noapte, acum am să fiu iarăşi singură, dacă îmi va fi dat să mai trăiesc. Mâine vor veni nişte oameni în negru, nişte străini, nişte neciopliţi şi vor aduce un sicriu în care-l vor aşeza pe singurul meu copil. Au să vină poate şi prieteni care vor aduce coroane, dar ce sunt florile pe un sicriu? Mă vor consola spunându-mi vorbe, vorbe oarecare, vorbe; dar cu ce alta m-ar putea ajuta? Ştiu că tot singură voi rămâne pe urmă. Şi nu e nimic mai groaznic decât să fii singur printre oameni. Asta am aflat atunci, în acei nesfârşiţi doi ani petrecuţi la Innsburck, acei ani de la al şaisprezecelea la al optsprezecelea, când am trăit ca o prizonieră, ca o renegată în mijlocul familiei mele. Tatăl vitreg, un om foarte liniştit, zgârcit la vorbă, era bun cu mine, mama, ca pentru a-şi ispăşi o nedreptate făcută în mod inconştient, era gata să-mi împlinească toate dorinţele; în jurul meu roiau tineri, dar îi respingeam pe toţi cu o îndărătnicie pătimaşă. Departe de tine nu voiam să fiu fericită, mulţumită, şi mă cufundam într-un univers sumbru de singurătate, în care mă chinuiam singură. Rochiile noi şi vesele pe care mi le cumpărau nu voiam să le îmbrac; refuzam să mă duc la concerte şi la teatru ori să iau parte la excursii în societate veselă. De-abia ieşeam pe stradă; ai să crezi, iubitule, că n-am văzut nici zece străzi din orăşelul acela unde am trăit doi ani? Eram ca îndoliată şi voiam să fiu îndoliată; mă îmbătam de orice privaţiune care se adăuga la imposibilitatea de a te mai vedea. Şi apoi, nu voiam să mă las distrasă de la patima mea de a nu trăi decât în tine. Stăteam singură acasă, ore întregi, zile întregi, şi nu făceam altceva decât să mă gândesc la tine, să-mi reîmprospătez iarăşi şi iarăşi sutele de amintiri mărunte despre tine, fiece întâlnire, fiece aşteptare, să joc pentru mine însămi aceste mici episoade, ca la teatru. Şi pentru că în chipul acesta am evocat de nenumărate ori fiecare clipă din tot trecutul meu, copilăria mi-a rămas atât de arzătoare în amintire, încât până astăzi fiece minut din anii aceia e viu în mine; atât de fierbinte, atât de viu de parcă mi-ar fi zvâcnit prin sânge abia ieri.
Numai în tine am trăit pe atunci. Îmi cumpăram toate cărţile tale; când numele tău apărea în vreun ziar, pentru mine era o sărbătoare. Mă crezi că ştiu pe de rost fiecare rând din cărţile tale, atât le-am citit şi le-am recitit? Dacă într-o noapte m-ar trezi cineva din somn şi mi-ar spune un rând răzleţ din ele, aş putea încă şi azi, după treisprezece ani, să recit mai departe, ca în vis, în aşa măsură era fiecare cuvânt al tău evanghelie şi rugăciune. Întreaga lume nu exista decât în legătură cu tine. Urmăream în ziarele vieneze concertele şi premierele, numai ca să mă gândesc care dintre ele te-ar putea interesa; şi în acele seri te însoţeam de departe: acum intri în sală, acum te aşezi. De o mie de ori am visat asta, numai pentru că te-am văzut o singură dată la un concert.
Dar la ce bun să-ţi mai vorbesc de toate astea, de fanatismul acesta tragic, nebunesc, fără speranţă, dezlănţuit împotriva mea, un copil părăsit? De ce să i-l povestesc cuiva care nu l-a simţit, nu l-a ştiut niciodată? Dar pe atunci să mai fi fost eu cu adevărat copil? Ajunsesem de şaptesprezece ani, apoi de optsprezece, tinerii începuseră să se uite după mine pe stradă, dar nu făceau decât să mă exaspereze. Căci iubirea, chiar numai jocul de-a iubirea, fie el şi imaginar, cu altcineva decât cu tine mi se părea absurd, neînchipuit de străin, ba chiar simpla tentaţie mi s-ar fi părut o crimă. Pasiunea mea pentru tine rămăsese aceeaşi, numai că se transformase odată cu trupul meu, cu simţurile mele, acum mai treze; era mai arzătoare, mai trupească, mai feminină. Şi ceea ce copilul de odinioară, care sunase la uşa ta, copilul cu voinţa lui confuză şi neştiutoare nu putea nici bănui, era acum singurul meu gând: să fiu a ta, să mă dăruiesc ţie.
Oamenii din jurul meu mă socoteau sălbatică, ziceau că sunt timidă (nu scosesem nicio vorbă despre secretul meu). Dar în mine creştea o voinţă de fier. Toate gândurile şi toate năzuinţele mele aveau o singură ţintă: înapoi la Viena, înapoi la tine! Şi am izbutit să-mi impun voinţa, oricât de absurdă, oricât de uimitoare li se părea celorlalţi. Tatăl meu vitreg era avut şi mă considera copilul lui. Dar cu o încăpăţânare îndârjită am stăruit să-mi câştig singură existenţa; şi am reuşit în cele din urmă să mă întorc la Viena, la o rudă, ca funcţionară într-o mare casă de confecţii. Mai e nevoie să-ţi spun care a fost primul meu drum când, pe o seară ceţoasă de toamnă, am ajuns — în sfârşit, în sfârşit! — la Viena? Am lăsat geamantanele la gară, m-am urcat într-un tramvai — ce încet îmi părea că merge, fiecare oprire mă exaspera — şi am alergat în faţa casei. Ferestrele tale erau luminate, inima întreagă îmi cânta. Abia acum începea să trăiască oraşul, până în clipa aceea mi se păruse un tumult fără sens, abia acum trăiam şi eu iarăşi, fiindcă te presimţeam pe tine, visul meu de totdeauna. Dar nu-mi dădeam seama că, în realitate, atunci când văi, munţi şi râuri ne despărţeau, eram tot atât de departe de gândul tău ca şi acum, când între tine şi privirea mea radioasă nu se afla decât geamul subţire al ferestrei tale luminate. Priveam în sus, în sus; acolo era lumină, era casa, erai tu, acolo era lumea mea. Doi ani visasem clipa aceasta; acum o trăiam. În faţa ferestrei tale am stat toată seara aceea lungă, mângâioasă, învăluită în toamnă, până s-a stins lumina. Abia atunci mi-am căutat o locuinţă.
Apoi, în fiecare seară, am stat aşa în faţa casei tale. Până la şase lucram la magazin, o muncă grea, încordată, dar care îmi plăcea; preocuparea asta nu-mi lăsa timp să o simt prea dureros pe a mea. Iar îndată ce obloanele se lăsau scârţâind, alergam drept la ţinta iubită. Să te mai văd odată, să te mai întâlnesc odată; singura mea dorinţă era ca, de departe, să-ţi pot prinde chipul cu privirea. După vreo săptămână, s-a întâmplat în fine să te întâlnesc, şi anume într-un moment când nu mă aşteptam; pe când tocmai priveam la ferestrele tale, ai apărut traversând strada. Şi dintr-o dată am fost iar copilul de treisprezece ani, am simţit cum sângele îmi năvăleşte în obraji, involuntar şi — împotriva impulsului meu celui mai intim, care dorea să-ţi simtă ochii — am plecat capul şi am luat-o fulgerător la fugă, trecând ca hăituită pe lângă tine. Mai târziu, de fuga asta speriată de şcolăriţă mi-a fost ruşine, căci acum dorinţa îmi era limpede, voiam să te întâlnesc, te căutam, voiam să mă recunoşti; după toţi acei ani întunecaţi, ani de dor, voiam să mă iei în seamă, să mă iubeşti…
Dar multă vreme nu m-ai observat, deşi te pândeam în fiecare seară pe străduţă, chiar pe viscol, pe vântul pătrunzător şi tăios din Viena. Adesea te aşteptam zadarnic ceasuri întregi, adesea te vedeam ieşind din casă însoţit de cunoştinţe; de două ori te-am văzut şi cu femei. Atunci am înţeles că mă făcusem mare; am simţit ceea ce era nou şi diferit în sentimentul meu pentru tine după brusca tresărire a inimii, care mi-a sfâşiat sufletul când am văzut o femeie străină mergând atât de sigură la braţul tău. Nu eram mirată, doar cunoşteam încă din copilărie aceste veşnice vizitatoare ale tale; dar de data asta am fost cuprinsă deodată de o durere fizică, ceva se încorda în mine, duşmănos şi în acelaşi timp invidios împotriva acestei vădite intimităţi trupeşti cu alta. De o mândrie copilăroasă cum eram, şi cum am rămas poate, o zi întreagă nu m-am apropiat de casa ta, dar cât de înspăimântător de goală a fost acea seară de revoltă şi de orgoliu! În seara următoare stam iar în faţa casei tale, aşteptând supusă, cum am aşteptat de-a lungul întregului meu destin în faţa vieţii tale închise. În sfârşit, într-o seară, m-ai remarcat. Te văzusem de departe venind. Şi mi-am concentrat toată voinţa să nu te evit. Întâmplarea a vrut ca strada să fie îngustată de un camion ce trebuia descărcat, încât ai fost nevoit să treci foarte aproape de mine. Instinctiv, privirea ta distrată a alunecat pe mine şi întâlnindu-mi ochii plini de interes — ah, cum mă fac să tresar amintirile! — a devenit privirea ce o ai întotdeauna pentru femei: privirea care te învăluie şi în acelaşi timp te dezvăluie, tandră şi cuceritoare, acea privire care făcuse pe vremuri pentru întâia dată din copilul ce eram o femeie, o îndrăgostită. Două-trei clipe privirea aceea a reţinut-o pe a mea, care nu putea şi nu voia să se smulgă — apoi ai trecut. Inima îmi bătea: fără voie, a trebuit să-mi încetinesc pasul şi când, dintr-o curiozitate nestăpânită, m-am întors, am văzut că te-ai oprit şi că te uitai după mine. Şi, în felul cum mă examinai, curios şi interesat, am ştiut numaidecât: nu m-ai recunoscut!
Nu m-ai recunoscut, nici atunci şi nici altădată. Cum să-ţi zugrăvesc dezamăgirea din acea secundă — atunci era prima oară când înduram soarta de a nu fi recunoscută de tine, soartă pe care am trăit-o o viaţă întreagă şi pe care o voi duce în mormânt; nerecunoscută, mereu nerecunoscută de tine. Cum să-ţi zugrăvesc dezamăgirea mea! Vezi, în cei doi ani pe care i-am trăit la Innsbruck, când mă gândeam la tine în fiece ceas şi când nu făceam altceva decât să-mi închipui întâia noastră revedere la Viena, visasem cele mai năprasnice posibilităţi ca şi pe cele mai fericite, după toanele în care mă aflam. Dacă se poate spune aşa, visasem toate posibilităţile. În momente negre, îmi închipuisem că ai să mă respingi, ai să mă dispreţuieşti pentru că sunt prea neînsemnată, prea urâtă sau prea inoportună. Toate formele defavoarei, ale răcelii, ale indiferenţei tale le străbătusem în viziuni pasionate — dar pe asta, pe asta singură, în pornirile cele mai sumbre ale sufletului meu, în conştiinţa cea mai profundă a nulităţii mele, această grozăvie nu îndrăznisem să mi-o închipui: că tu nici nu ştiai că exist. Astăzi înţeleg — ah! tu m-ai învăţat să înţeleg — că obrazul unei fete, al unei femei este ceva extrem de schimbător pentru un bărbat; de cele mai multe ori nu este decât o oglindă în care se reflectă când pasiune, când candoare, când oboseală — şi care se modifică mereu, ca apele unei oglinzi, încât un bărbat poate cu atât mai uşor să uite chipul unei femei cu cât intervine şi vârsta cu umbrele şi luminile ei, cu cât şi îmbrăcămintea îl încadrează mereu altfel. Resemnatele, vezi tu, ele sunt adevăratele înţelepte. Dar eu, fata de atunci, nu puteam încă pricepe că m-ai uitat. Ocupându-mă intens şi neîncetat de tine, îmi încolţise în minte o himeră: că şi tu te gândeşti ades la mine şi că mă aştepţi. Crezi că aş mai fi putut măcar respira dacă aş fi ştiut că nu însemn nimic pentru tine, că niciodată amintirea mea nu-ţi alunecă prin gând, cât de cât? Şi această trezire în faţa privirii tale, care îmi arăta că nimic în tine nu mă mai recunoaşte, că nicio amintire, nici cât un fir de păianjen, nu aruncă o punte între viaţa ta şi a mea, a fost întâia prăbuşire în realitate, întâia presimţire a sorţii mele.
Nu m-ai recunoscut atunci. Şi când, după două zile, într-o nouă întâlnire, privirea ta m-a cuprins cu oarecare familiaritate, iar n-ai recunoscut-o pe aceea care te iubise şi pe care tu o treziseşi la viaţă; ai recunoscut-o numai pe fata cea frumuşică de optsprezece ani, care, cu două zile înainte, îţi ieşise în cale în acelaşi loc. M-ai privit cu o surprindere prietenoasă; un zâmbet uşor îţi juca în jurul gurii. Din nou ai trecut pe lângă mine şi ţi-ai încetinit îndată pasul; eu tremuram, jubilam şi mă rugam în gând să-mi spui o vorbă. Simţeam că pentru prima oară eram vie pentru tine: mi-am încetinit şi eu pasul şi n-am fugit. Deodată, fără să mă întorc, te-am simţit în spatele meu; ştiam că pentru întâia dată am să-ţi aud glasul iubit. Aşteptarea mă paralizase parcă, începusem să mă tem că va trebui să mă opresc, atât de tare îmi bătea inima… Atunci m-ai ajuns din urmă. Mi-ai vorbit în felul tău vesel, parcă am fi fost prieteni vechi — desigur, până atunci nu bănuiai că exist, nu ştiai nimic din viaţa mea! — mi-ai vorbit cu o spontaneitate atât de fermecătoare, încât am fost în stare chiar să-ţi răspund. Am mers împreună de-a lungul întregii străzi. Pe urmă m-ai întrebat dacă vreau să iau masa cu tine. Am spus „da”… Aş fi îndrăznit să-ţi refuz ceva?
Am cinat împreună într-un mic restaurant — mai ştii unde? Ah, nu, desigur, nici vorbă că nu mai deosebeşti acea seară dintr-atâtea seri asemănătoare, căci ce eram eu pentru tine? Una printre sute, o aventură într-un lanţ neîntrerupt de aventuri. Şi, într-adevăr, ce ţi-ar putea aminti de mine, doar vorbeam atât de puţin, fiindcă era o fericire fără margini să te am alături, să te aud vorbindu-mi! Nu voiam să irosesc nicio clipă cu vreo întrebare, cu vreo vorbă prostească. Niciodată recunoştinţa mea n-are să uite ceasul acela! Nu, nu ai dezamăgit veneraţia mea pătimaşă! Ce delicat, ce natural, ce plin de tact ai fost, fără insistenţe, fără o tandreţe insinuantă şi prea zorită. Din prima clipă, atitudinea ta a fost atât de prietenoasă, de sigură, încât m-ai fi câştigat chiar dacă nu aş fi fost demult a ta, cu întreaga mea voinţă şi cu întreaga mea fiinţă. Ah! nu ştii ce merit neţărmurit ţi-ai câştigat, nedezamăgindu-mă după cinci ani de aşteptare copilărească!
Se făcuse târziu, am plecat. La uşa restaurantului, m-ai întrebat dacă mai aveam timp. Cum aş fi putut să-ţi ascund că sunt la dispoziţia ta? Ţi-am răspuns că mai am timp. Pe urmă m-ai întrebat, după o scurtă ezitare, dacă nu voiam să vin la tine să mai stăm puţin de vorbă.
— Bucuros! am rostit din toată inima, ca un lucru de la sine înţeles şi am observat numaidecât că ai fost impresionat, plăcut sau neplăcut, de repeziciunea răspunsului meu; în orice caz, vădit surprins. Astăzi îţi înţeleg mirarea, ştiu că de obicei femeile, chiar atunci când doresc arzător să se dăruiască, ascund această acceptare, simulează spaimă sau indignare, care vrea să fie întâi potolită prin rugăminţi insistente, prin minciuni, jurăminte sau făgăduieli. Ştiu că poate numai profesionistele amorului, prostituatele, răspund la o asemenea invitaţie consimţind atât de deplin şi de bucuros — sau copilele naive, foarte tinere. În mine însă era numai — dar cum puteai să bănui asta? — numai voinţa devenită grai, dorul comprimat al miilor de zile, care izbucnea dintr-odată. Oricum, erai impresionat: începeam să te interesez. Îmi dădeam seama că, în timp ce mergeam şi vorbeam împreună, mă cercetai dintr-o parte, oarecum mirat. Simţul tău, simţul tău de o siguranţă magică în tot ce e omenesc, ghicise ceva neobişnuit, ceva tainic în fata aceea drăguţă şi complezentă. În tine se trezise curiozitatea, şi am observat după întrebările tale ocolite şi subtile, cum voiai, dibuind, să afli secretul. Dar eu mă feream să-ţi răspund, preferam să par proastă, numai să nu-ţi trădez taina mea. Ne-am urcat la tine. Iartă-mă, iubitule, dacă îţi spun că tu nu poţi să înţelegi ce a însemnat pentru mine să urc acea scară, ce beţie, ce ameţeală, ce fericire nebună, chinuitoare, ucigătoare aproape. Nici acum nu-mi pot aminti fără să-mi dea lacrimile, şi lacrimi nu mai am. Dar gândeşte-te că pentru mine fiecare obiect de acolo era parcă îmbibat de pasiunea mea, fiecare lucru era un simbol al copilăriei mele, al dorului meu — uşa în faţa căreia te aşteptasem de mii de ori seara, de unde îţi ascultam pasul şi unde te văzusem prima dată, ferestruica de unde mi-am dat aproape sufletul urmărindu-te, preşul din faţa uşii tale, pe care o dată am îngenuncheat, scârţâitul cheii care mă punea pe fugă de la postul meu de supraveghere. Era cuibul întregii mele copilării, al întregii mele patimi; acolo, în acel spaţiu de câţiva metri, era toată viaţa mea. Şi deodată totul se realiza: intram cu tine, cu tine, în casa ta, în casa noastră, totul năvălea asupră-mi ca o vijelie. Gândeşte-te — da, sună banal, dar nu ştiu s-o spun altfel — gândeşte-te că până la uşa ta, totul nu era decât realitatea, lumea cotidiană şi ternă, iar acolo începea lumea fermecată a copilului — împărăţia lui Aladin. Gândeşte-te că de mii de ori îmi aţintisem ochii învăpăiaţi asupra acelei uşi pe care acum o treceam clătinându-mă şi ai să înţelegi vag — o, numai să înţelegi, n-ai să ştii cu adevărat niciodată — ce însemna în viaţa mea acel minut năvalnic.
Am rămas la tine toată noaptea. Tu n-ai bănuit că până atunci niciun bărbat nu mă atinsese, că nimeni nu-mi simţise sau văzuse trupul. Dar cum ai fi putut bănui, iubitule, când nu ţi-am opus nicio rezistenţă, când înfrânsesem orice pudoare, numai ca să nu ghiceşti secretul dragostei mele, care te-ar fi speriat; căci ţie îţi place doar ce e facil, uşor şi neimportant. Ţi-e teamă să intervii în soarta cuiva. Vrei să te cheltuieşti, în toate, în lume, şi nu vrei jertfe. Când îţi spun acum că m-am dăruit ţie fecioară, te implor, nu mă pricepe greşit! Nu te acuz. Tu nu m-ai ademenit, nu m-ai minţit, nu m-ai sedus — eu, eu am făcut primul pas, m-am azvârlit la pieptul tău, m-am azvârlit în soarta mea. Niciodată, niciodată n-am să te învinovăţesc, nu, ci am să-ţi mulţumesc mereu, căci atât de bogată, atât de scânteietoare de bucurie, atât de radioasă a fost pentru mine noaptea aceea! Când deschisesem ochii în întuneric şi te-am văzut alături, m-am mirat că nu sunt stele deasupra mea, atât de tare simţeam cerul — nu, niciodată n-am regretat nimic, mulţumită acelui ceas. Mai ştiu şi că, în timp ce dormeai, în timp ce-ţi auzeam răsuflarea şi-ţi simţeam trupul atât de aproape de mine, am plâns de fericire; în întuneric.
Dimineaţa am plecat devreme, grăbită. Trebuia să mă duc la magazin, şi voiam să plec înainte de sosirea servitorului tău. Când, îmbrăcată, am stat în faţa ta, m-ai luat în braţe şi m-ai privit lung; era cumva o amintire întunecată, depărtată, care plutea în tine, sau numai, fericită cum eram, îţi păream frumoasă? Pe urmă m-ai sărutat pe gură. M-am desprins încet şi am dat să plec. Atunci m-ai întrebat:
— Nu vrei să iei câteva flori?
Am spus că da. Ai luat patru trandafiri albi din vasul de cristal de pe birou (ah, îl cunoşteam din acea singură privire furişată din copilărie) şi mi i-ai dat. Zile întregi i-am tot sărutat.
Înainte vorbisem să ne întâlnim într-o seară. Am venit, şi din nou a fost minunat. Mi-ai dăruit şi o a treia noapte. Apoi mi-ai spus că trebuie să pleci într-o călătorie — oh, cât uram încă de copil călătoriile astea — şi mi-ai făgăduit că vom sta de vorbă îndată după întoarcerea ta. Ţi-am dat o adresă la post-restant — nu voiam să-ţi spun numele meu. Îmi păzeam secretul. Iar mi-ai dat câţiva trandafiri când ne-am luat rămas bun — rămas bun.
În fiecare zi, timp de două luni, am întrebat… dar nu, la ce să-ţi descriu acel canon infernal al aşteptării, al deznădejdii? Nu te acuz, te iubesc aşa cum eşti, fierbinte şi uitând repede, darnic şi necredincios. Te iubesc aşa, numai aşa cum ai fost totdeauna şi cum eşti încă azi… Te întorseseşi de mult — vedeam asta după ferestrele tale luminate — dar nu mi-ai scris. Niciun rând nu am de la tine în ultimul meu ceas, de la tine căruia mi-am dăruit viaţa. Am aşteptat, am aşteptat ca o disperată. Dar nu m-ai chemat. Nu mi-ai scris niciun rând… niciun rând…



(partea a doua)

Copilul meu a murit ieri — era şi copilul tău. Era şi copilul tău, iubitule, copilul uneia dintre acele trei nopţi, ţi-o jur — şi când eşti în ceasul morţii, nu minţi. Era copilul nostru, ţi-o jur, niciun bărbat nu m-a atins din acele clipe în care m-am dăruit ţie şi până în acelea când copilul mi-a fost smuls din trup. Prin intimitatea cu tine, îmi devenisem sacră: cum aş fi putut să mă împart între tine care erai totul şi alţii care abia alunecau pe lângă viaţa mea? Era copilul nostru, iubitule, copilul dragostei mele conştiente şi al tandreţei tale aproape inconştiente, uşuratice, risipitoare, copilul nostru, băiatul nostru, singurul nostru copil. Dar tu întrebi acum — poate speriat, poate numai mirat — întrebi de ce ţi-am ascuns atâţia ani acest copil, şi de ce vorbesc abia azi de el, când zace aici, în întuneric, pentru totdeauna, gata să plece pentru a nu se mai întoarce niciodată, niciodată.

Dar cum aş fi putut să ţi-o spun? Nu m-ai fi crezut, pe mine, străina, care prea uşor îţi acordasem acele trei nopţi; pe mine, care mă dădusem fără împotrivire, ba chiar plină de dorinţă; niciodată n-ai fi crezut că acea femeie anonimă, întâlnită în treacăt, ţi-a fost credincioasă ţie, necredinciosului — niciodată n-ai fi recunoscut fără bănuială copilul acesta ca fiind al tău! N-ai fi putut, chiar dacă spusele mele ţi-ar fi părut verosimile, să înlături suspiciunea ascunsă că voiam să-ţi atribui ţie, om bogat, paternitatea unui copil zămislit într-o oră străină ţie. M-ai fi suspectat şi între tine şi mine ar fi rămas o umbră, o vagă umbră de neîncredere. Asta nu voiam. Şi apoi, te cunosc, te cunosc atât de bine cum nici măcar tu însuţi nu te cunoşti, ştiu că ţie îţi place nepăsarea, uşurinţa şi jocul în dragoste, aşa că ţi-ar fi fost neplăcut să devii pe neaşteptate tată şi să răspunzi de soarta cuiva. Te-ai fi simţit oarecum legat de mine, tu, care nu poţi respira decât în libertate. M-ai fi urât — da, ştiu, m-ai fi urât împotriva propriei tale voinţe — m-ai fi urât pentru dependenţa asta. Poate ţi-aş fi fost o povară, ţi-aş fi devenit odioasă, fie şi numai câteva ceasuri, câteva minute fugitive; în mândria mea însă, voiam ca toată viaţa să te gândeşti la mine fără umbră de grijă. Decât să-ţi fiu o povară, preferam să iau totul asupra mea, voiam să fiu singura dintre toate femeile tale la care să te gândeşti totdeauna cu dragoste, cu recunoştinţă. Dar, fireşte, tu nu te-ai gândit niciodată la mine, m-ai uitat.
Nu te acuz, iubitule, nu, nu te acuz. Dacă, uneori, din condeiul meu se prelinge un strop de amărăciune, iartă-mă: copilul meu, copilul nostru zace acolo mort, sub flăcările pâlpâinde. Am ridicat pumnul încleştat împotriva lui Dumnezeu şi l-am numit ucigaş, simţurile îmi sunt tulburi şi zăpăcite. Iartă-mi tânguirea, iartă-mi-o! Ştiu că în adâncul inimii tale eşti bun şi generos. Ajuţi pe oricine te roagă, ajuţi chiar pe cel mai străin. Dar bunătatea ta e atât de ciudată, e o bunătate deschisă tuturor, din care oricine poate să ia cât îi încape în mâini; e vastă, neţărmurit de vastă, bunătatea ta. Dar este — iartă-mă — este cam leneşă, îi place să fie îmboldită, să fie rugată. Tu ajuţi când eşti chemat, când ţi se cere, ajuţi din ruşine, din slăbiciune şi nu din plăcerea de a dărui. Nu ţii mai mult — îngăduie-mi să ţi-o spun deschis — la omul în nevoie şi în suferinţă decât la aproapele tău fericit. Şi e greu să te rogi de oameni ca tine, chiar de cei mai binevoitori dintre ei. Odată — eram copilă — te-am văzut prin ferestruica uşii dând ceva unui cerşetor care sunase la tine. I-ai dat repede şi chiar mult, şi încă înainte să-ţi fi cerut el; dar i-ai întins pomana cu oarecare grijă şi grabă să plece repede, ţi-era parcă teamă să priveşti în ochii lui. Acest fel de a ajuta, neliniştit, sfios, care fuge de recunoştinţă, nu l-am uitat niciodată. Şi de aceea nu am apelat niciodată la tine. Fără îndoială, ştiu că m-ai fi sprijinit chiar dacă n-ai fi fost sigur că e copilul tău. M-ai fi consolat, mi-ai fi dat bani, bani din belşug, dar cu nerăbdarea ascunsă de a înlătura orice neplăcere; ba cred că ai fi încercat să mă convingi să mă descotorosesc de copil. Şi de asta mi-era frică mai presus de orice, căci ce n-aş fi făcut dacă mi-o cereai tu? Cum mi-ar fi fost cu putinţă să-ţi refuz ceva? Dar copilul acela era totul pentru mine, doar era al tău, erai încă odată tu şi totuşi nu erai tu, nu tu cel fericit, cel nepăsător pe care nu-l puteam reţine, ci tu — aşa cum credeam, tu, cel pentru totdeauna al meu, prizonier în trupul meu şi legat de viaţa mea. Te prinsesem în sfârşit, îţi puteam simţi viaţa crescându-mi în vine, puteam să te hrănesc, să te alăptez, să te dezmierd, să te sărut când îmi ardea sufletul de dor. Vezi, iubitule, de aceea am fost atât de fericită când am simţit că am un copil de la tine, de aceea ţi-am ascuns-o, căci de acum nu-mi mai puteai scăpa.
Fireşte, nu au fost numai luni fericite, aşa cum mi le doream eu, au fost şi luni de groază şi de chinuri, luni pline de scârbă faţă de josnicia oamenilor. Am trecut prin timpuri grele. În ultimele luni nu mă mai puteam duce la magazin, ca să nu observe rudele mele şi să nu dea de ştire acasă. De la mama nu voiam să cer bani — am dus deci, până când am născut, o viaţă grea, din vânzarea celor câteva bijuterii pe care le aveam. Cu o săptămâna înainte, o spălătoreasă mi-a furat din dulap ultimele coroane, astfel că a trebuit să mă duc la maternitate. Acolo unde se refugiază în nevoia lor numai femeile cele mai sărmane, izgonitele şi uitatele; acolo, în drojdia mizeriei, a sosit pe lume copilul, copilul tău. Acolo îţi vine să mori, acolo totul e străin. Străin, străin, străin! Străine una alteia, noi care zăceam acolo singure şi pline de ură, de-a valma, unite numai prin mizerie, prin aceeaşi tortură, în acea sală înghesuită, îmbâcsită de mirosul înăbuşitor al cloroformului şi al sângelui şi răsunând de ţipete şi de gemete. Tot ceea ce sărăcia şi înjosirea au de suportat ca ruşine fizică şi morală am suferit acolo, în tovărăşia prostituatelor şi a bolnavelor, care din comunitatea sorţii făceau o comunitate a infamiei. Am cunoscut-o în cinismul medicilor tineri care, surâzând ironic şi dându-şi aere profesionale, ridicau cearşaful şi pipăiau trupul lipsit de apărare şi am cunoscut-o şi în aviditatea infirmierelor. Oh, acolo pudoarea omeneasca este crucificată cu priviri şi biciuită cu vorbe. Numele tău scris pe o tăbliţă, atât rămâne din tine acolo, căci ceea ce zace în pat nu mai e decât un boţ de carne zvâcnind, pipăit de curioşi, un obiect de exhibiţie şi de studiu. Ah, femeile care dăruiesc acasă copii bărbatului lor, care-i veghează cu dragoste, nu ştiu ce înseamnă să naşti singură, fără apărare, pe masa de experienţe! Şi când citesc în vreo carte cuvântul iad, mă gândesc îndată, fără voia mea, la sala aceea ticsită, înăbuşitoare, plină de suspine, de râsete şi de ţipete însângerate, unde am pătimit — la acel abator al pudoarei.
Iartă-mă, iartă-mă dacă-ţi vorbesc despre acestea. Dar numai acum îţi vorbesc de timpul acela. Pentru ultima, pentru ultima oară. Unsprezece ani am tăcut şi în curând am să fiu mută pe veci. A trebuit să ţip, să ţip o singură dată cât de scump am plătit copilul acesta, care era fericirea mea, şi care acum zace acolo fără suflare. Uitasem acele ceasuri, le uitasem demult, în zâmbetul, în glasul copilului, în fericirea mea; dar acum, odată mort, tortura s-a trezit din nou şi trebuie să mi-o zvârl din inimă, o singură, această singură dată. Nu te acuz pe tine, ci numai pe Dumnezeu, pe Dumnezeu care, prin moartea copilului, a prefăcut acea tortură în ceva absurd. Nu pe tine te acuz, ţi-o jur şi niciodată nu m-am răzvrătit mânioasă împotriva ta. Chiar în ceasul când trupul meu se zvârcolea în dureri, chiar în clipa când sufletul mi se sfâşia de suferinţă, nu te-am acuzat pe tine în faţa lui Dumnezeu; niciodată n-am regretat acele nopţi, niciodată n-am ocărât dragostea mea pentru tine, totdeauna te-am iubit, totdeauna am binecuvântat ceasul în care te-am întâlnit. Şi dacă ar trebui să trec încă o dată prin iadul acelor ceasuri, chiar ştiind dinainte ce mă aşteaptă, aş face-o încă odată, iubitule, încă odată şi încă de o mie de ori!
Copilul nostru a murit ieri. Tu nu l-ai cunoscut niciodată. Nici măcar întâmplător, în treacăt, n-ai întâlnit acea mică făptură în floare, făptura ta, niciodată nu ţi-au alunecat ochii asupră-i. După ce am avut copilul, multă vreme m-am ferit de tine. Dorul meu nu mai era atât de dureros. Da, cred că te iubeam mai puţin pătimaş, dragostea mea nu mă mai făcea să sufăr atât, de când îmi fusese dăruit copilul. Nu voiam să mă împart între tine şi el, astfel că nu m-am dat ţie, care erai fericit şi trăiai în afară de mine, ci acelui copil care avea nevoie de mine, pe care trebuia să-l hrănesc, pe care-l puteam săruta şi îmbrăţişa. Păream salvată de neliniştea ce-mi stârnea lipsa ta, de dependenţa mea faţă de tine, salvată prin acest alt tu, dar care era cu adevărat al meu. Rareori, foarte rareori, simţământul mă împingea umil către casa ta. Un singur lucru făceam: de ziua ta de naştere îţi trimiteam totdeauna un mănunchi de trandafiri albi, întocmai ca aceia pe care mi-i dăruiseşi tu atunci, după prima noastră noapte de dragoste. Te-ai întrebat vreodată în aceşti zece, unsprezece ani, cine ţi-i trimite? Ţi-ai amintit-o vreodată pe aceea căreia îi dăruiseşi asemenea trandafiri? Nu ştiu, şi n-am să-ţi cunosc niciodată răspunsul. Să ţi-i trimit din umbră, să fac să înflorească o dată pe an amintirea acelui ceas — atât îmi ajungea!
Niciodată nu l-ai cunoscut pe sărmanul nostru copil, iar astăzi mă învinovăţesc că l-am ascuns de tine: l-ai fi iubit. Nu l-ai cunoscut niciodată pe sărmanul băiat, niciodată nu l-ai văzut zâmbind când îşi ridica încet pleoapele şi apoi, cu ochii lui negri şi inteligenţi — ochii tăi! — arunca o lumină senină, voioasă asupra mea, asupra lumii întregi! Ah! Era atât de vesel, atât de drăgălaş; întreaga sprinteneală a fiinţei tale se repeta copilăreşte în el, se reînnoise fantezia ta rapidă şi neastâmpărată; ore întregi se putea juca îndrăgostit de lucruri, aşa cum te joci tu cu viaţa, iar apoi se aşeza iar serios, cu sprâncenele încruntate, în faţa cărţilor lui. Din ce în ce semăna mai mult cu tine. În copil începuse chiar să se dezvolte vădit acea dualitate a ta — seriozitate şi joc şi cu cât îţi semăna mai mult, cu atât îl iubeam mai tare. Învăţa bine, ciripea franţuzeşte ca un cintezoi, caietele lui erau cele mai îngrijite din clasă. Şi cât de frumuşel era, cât de elegant, în hăinuţa lui de catifea neagră sau în jacheta albă de marinar. Totdeauna şi pretutindeni, era cel mai elegant. Când ieşeam cu el pe plaja de la Grado, femeile se opreau şi îi mângâiau pletele blonde, la Semmering când se dădea în săniuţă lumea întorcea cu admiraţie capul după dânsul. Era atât de frumuşel, de delicat, de tandru! Când, în ultimul an, a intrat intern la Theresianum, îşi purta uniforma şi mica lui sabie ca un paj din secolul al optsprezecelea — acum nu mai are pe el decât cămăşuţa, sărmanul copil care zace acolo, cu buzele palide şi cu mâinile încrucişate.
Dar poate ai să mă întrebi cum am putut să-l cresc astfel, în lux, cum am putut să-i îngădui viaţa asta radioasă şi plăcută, a lumii de sus. Iubitule, îţi vorbesc din întuneric: nu mi-e ruşine, am să ţi-o spun. Nu te speria, dragule — m-am vândut. N-am devenit chiar ceea ce se cheamă o femeie de stradă, o prostituată, dar m-am vândut. Aveam prieteni bogaţi, amanţi bogaţi. La început îi căutam eu, pe urmă mă căutau ei pe mine căci eram — nu ştiu dacă ai observat-o vreodată — foarte frumoasă. Toţi cărora m-am dat se îndrăgosteau de mine, toţi mi-au fost recunoscători, toţi au ţinut la mine, toţi m-au iubit — numai tu nu, numai tu nu, iubitule.
Mă dispreţuieşti, fiindcă ţi-am mărturisit că m-am vândut? Nu mă dispreţuieşti, ştiu. Tu înţelegi toate, şi înţelegi că am făcut-o pentru tine, pentru celălalt eu al tău, pentru copilul tău. Odată, în odaia aceea a maternităţii, mă lovisem de grozăvia sărăciei; ştiam că în lumea asta, săracul e totdeauna călcat în picioare, înjosit, jertfit, şi cu niciun preţ nu voiam ca acest copil al tău, copilul tău radios, frumos, să crească în drojdia, în atmosfera apăsătoare, în vulgaritatea străzii, în aerul pestiferat ai unei odăiţe dosnice. Gura lui fragedă nu trebuia să cunoască limbajul maidanelor, nici trupul lui alb rufele mirosind a mucegai şi mototolite ale sărăciei. Copilul tău trebuia să aibă totul, toată bogăţia, toate înlesnirile din lume, trebuia să se ridice spre tine, în sfera ta.
De aceea, numai de aceea m-am vândut, iubitule. Nu a fost o jertfă pentru mine; ceea ce în general se cheamă onoare şi ruşine — pentru mine nu exista. Tu nu mă iubeai, tu, unicul meu iubit, căruia trupul meu îi aparţinea, aşa că mi-era indiferent ce se petrece cu el. Mângâierile bărbaţilor, chiar pasiunile lor cele mai puternice, nu mă atingeau în adâncul meu, deşi pe mulţi din ei trebuia să-i stimez, şi uneori mila pentru dragostea lor neîmpărtăşită, amintindu-mi soarta mea, mă zguduia. Toţi au fost buni cu mine, toţi pe care i-am cunoscut m-au răsfăţat, toţi m-au respectat. Printre ei era unul, un conte imperial, văduv şi vârstnic — acela care a ciocănit pe la toate uşile ca să obţină intrarea la Theresianum a copilului fără tată, a copilului tău; mă iubea ca pe o fiică. De trei ori, de patru ori mi-a propus să mă ia în căsătorie — azi aş putea fi contesă, stăpâna unui castel ca în basme, în Tirol, aş duce un trai fără griji, căci copilul ar avea un tată iubitor, care l-ar adora, iar eu cu un bărbat liniştit, nobil şi bun alături de mine. N-am făcut-o, oricât a insistat el, şi oricât l-a îndurerat refuzul meu. Poate a fost o nebunie; acum aş trăi liniştită, la adăpost de orice; şi cu mine copilul, copilul meu drag. Dar — de ce să nu-ţi mărturisesc? — nu voiam să mă leg de nimeni, voiam să fiu liberă pentru tine în orice clipă. În adâncul meu, în inconştientul fiinţei mele trăia încă vechiul vis din copilărie, că totuşi mă vei mai chema o dată la tine, fie chiar numai pentru un ceas. De dragul acelui ceas posibil, am dat cu piciorul la tot, numai ca să fiu liberă la întâia-ţi chemare. Ce altceva fusese întreaga mea viaţă, de la trezirea ei din copilărie, decât o aşteptare, o aşteptare a dorinţei tale?
Şi ceasul acesta a venit într-adevăr. Dar tu n-o ştii, nici n-o bănuieşti, iubitule! Nici atunci nu m-ai recunoscut — nu m-ai recunoscut niciodată, niciodată! De altminteri, te mai întâlnisem adesea, la teatre, la concerte, în Prater, pe stradă — totdeauna îmi tresălta inima, tu însă priveai fără să mă vezi. Înfăţişarea mea era cu totul alta, copilul sfios de odinioară devenise femeie, frumoasă după cât se spunea, îmbrăcată în rochii scumpe, înconjurată de adoratori. Cum era să ghiceşti în mine pe fata timidă de odinioară, din clarobscurul dormitorului tău? Câteodată te saluta vreunul dintre domnii ce mă însoţeau. Tu răspundeai şi te uitai la mine, dar privirea ta era de o politeţe străină, care mă preţuia dar nu mă recunoştea niciodată, străină, groaznic de străină. Odată, îmi amintesc încă — faptul că nu mă recunoşteai, deşi mă obişnuisem aproape cu aceasta, devenise o tortură arzătoare — eram la Operă într-o lojă cu un prieten, şi tu în loja de alături. Când a început uvertura, luminile s-au stins; nu-ţi mai puteam vedea chipul, numai răsuflarea ţi-o simţeam atât de aproape ca în noaptea aceea, şi pe balustrada de catifea care despărţea lojile noastre îţi rezemai mâna, mâna ta subţire şi delicată. Şi m-a cuprins dorinţa nemărginită să mă aplec şi să sărut umil acea mână străină, acea mână atât de iubită, a cărei strângere tandră o simţisem odată. În jurul meu plutea muzica răscolitoare, dorinţa devenea din ce în ce mai pătimaşă, a trebuit să mă crispez, să mă smulg cu putere, atât de năvalnic îmi simţeam atrase buzele spre mâna ta dragă. După primul act, l-am rugat pe prietenul meu să plecăm. Nu mai puteam suporta să te ştiu atât de aproape în întuneric — şi atât de străin.
Dar ceasul acela a mai venit, a mai venit o dată, o ultimă dată în viaţa mea irosită. A fost exact acum un an, a doua zi după aniversarea ta. Ciudat, mă gândisem tot timpul la tine, căci aniversarea ta era totdeauna o sărbătoare pentru mine. Dis-de-dimineaţă ieşisem şi îţi cumpărasem trandafirii albi pe care ţi-i trimiteam în fiecare an în amintirea unui ceas pe care tu l-ai uitat. După-amiază am ieşit cu băiatul, l-am dus la cofetăria Demel şi seara la teatru; voiam ca şi el să simtă, încă din copilărie, această zi ca o sărbătoare mistică, chiar fără să-i cunoască înţelesul. A doua zi am petrecut-o cu prietenul meu de atunci, un fabricant tânăr şi bogat, din Brünn, cu care trăiam de doi ani. Mă adora, mă răsfăţa, voia să mă ia de soţie, la fel ca toţi ceilalţi. Dar îl refuzasem, tot atât de neîntemeiat în aparenţă ca şi pe ceilalţi, deşi mă copleşea cu daruri, pe mine şi pe copil, deşi era drăguţ în bunătatea lui cam greoaie şi servilă. Am mers împreună la un concert, unde am întâlnit o societate veselă, am supat într-un restaurant de pe Ringstrasse şi acolo, în mijlocul râsetelor şi al vorbăriei, am propus să mai mergem într-un local de dans, la Tabarin. Mi-a fost totdeauna silă de acest soi de localuri, cu veselia lor sistematică, sorbită din alcool, şi de obicei refuzam asemenea propuneri. Dar de data asta — şi părea că o forţă interioară magică, misterioasă m-a împins să arunc inconştient acea propunere în mijlocul veseliei exuberante a celorlalţi — fusesem cuprinsă brusc de o dorinţă inexplicabilă, ca şi cum acolo m-ar fi aşteptat ceva cu totul deosebit. Obişnuiţi să-mi facă pe plac, s-au ridicat cu toţii repede şi ne-am dus la Tabarin, am băut şampanie, şi în mine s-a născut deodată o veselie nebunească, aproape dureroasă, cum nu mai cunoscusem. Beam necontenit, cântam împreună cu ceilalţi cântece de prost gust şi o dorinţă parcă irezistibilă mă îmboldea să dansez sau să chiui. Dar pe neaşteptate, ca şi când ceva rece sau arzător mi-ar fi apăsat inima, am tresărit; la masa vecină stăteai tu cu câţiva prieteni şi mă priveai cu admiraţie şi cu sete, cu acea privire care totdeauna îmi răscolise trupul din adânc. Pentru întâia dată, după zece ani, mă priveai iar cu patima inconştientă a firii tale. Tremuram. Era cât pe aci să scap din mână cupa. Din fericire, tovarăşii mei de petrecere nu mi-au observat tulburarea — care s-a pierdut în vacarmul râsetelor şi al muzicii.
Privirea ta devenea tot mai fierbinte, mă scălda în flăcări. Nu ştiam: mă recunoscuseşi în sfârşit, sau mă doreai cu o dorinţă nouă, ca pe altă femeie, ca pe o străină? Tot sângele îmi năvălise în obraji, prietenilor mei le răspundeam distrată. Probabil că ai observat cât mă tulbura privirea ta. Pe nebăgate de seamă, mi-ai făcut semn printr-o mişcare a capului să ies pentru un moment în vestibul. Apoi ai plătit ostentativ, ţi-ai luat rămas bun de la camarazii tăi, şi dându-mi încă o dată să înţeleg că mă aştepţi afară, ai ieşit. Tremuram ca de ger, ca de febră, nu mai puteam răspunde, nu-mi mai puteam stăpâni sângele biciuit. Din întâmplare, tocmai în acea clipă, o pereche de negri au început un dans straniu, pocnind din călcâie şi scoţând ţipete stridente; toţi îşi aţintiseră ochii asupra lor. M-am folosit de acea secundă. M-am sculat, am spus prietenului meu că mă întorc în curând şi am plecat după tine.
În vestibul, în faţa garderobei, mă aşteptai. Privirea ţi s-a luminat văzându-mă. Cu un zâmbet, ai venit repede spre mine. Am văzut îndată că nu mă recunoşteai, că nu recunoşteai copilul de odinioară şi nici fata; încă o dată, ai întins mâna spre mine ca spre o necunoscută, ca spre ceva nou.
M-ai întrebat familiar:
— N-ai şi pentru mine vreo oră liberă?
Am simţit în siguranţa cu care-mi vorbeai, că mă luai drept una dintre femeile acelea care se vând pentru o seară.
— Da! am spus eu, acelaşi „da” tremurat şi totuşi firesc, ca al fetei care îl rostise cu zece ani în urmă, pe stradă, în lumina ce amurgea.
— Şi când ne-am putea întâlni? ai întrebat.
Am răspuns:
— Oricând vrei.
De tine nu mi-era ruşine. M-ai privit puţin mirat, cu aceeaşi uimire plină de curiozitate bănuitoare, la fel ca odinioară, când te surprinsese repeziciunea consimţământului meu.
— Chiar acum? m-ai întrebat ezitând.
— Da, să mergem, am zis.
Voiam să mă duc la garderobă să-mi iau paltonul. Atunci mi-a dat prin minte că prietenul meu are tichetul pentru paltoanele predate împreună. Să mă întorc să i-l cer fără un motiv serios, mi-ar fi fost cu neputinţă; pe de altă parte nu voiam să renunţ la ceasul ce aveam să-l petrec cu tine, la ceasul dorit fierbinte de atâţia ani. Aşa că n-am şovăit nicio secundă, am luat doar şalul peste rochia de seară, am ieşit în noaptea ceţoasă şi umedă fără să-mi pese de palton, fără să-mi pese de omul bun şi afectuos, care de atâta vreme îmi purta de grijă, de omul pe care-l făceam de râs faţă de prieteni — pentru că eu, iubita lui de ani de zile, am fugit la primul semn al unui necunoscut. O, eram profund conştientă de josnicia, de ingratitudinea, de purtarea ruşinoasă pe care o arătam unui prieten cinstit; simţeam că mă fac ridicolă şi că, prin nebunia mea, jigneam de moarte şi pentru totdeauna un om cumsecade, simţeam că îmi sfâşii viaţa în două — dar ce însemnau prietenia, existenţa, faţă de nerăbdarea de a-ţi simţi încă o dată buzele, de a-ţi auzi vorbele tandre şoptite numai pentru mine? Atât te-am iubit — şi pot să ţi-o spun acum, când totul a trecut pentru totdeauna. Cred că de pe patul de moarte dacă m-ai chema, aş găsi dintr-o dată puterea să mă scol şi să merg cu tine.
În faţa intrării era o trăsură, ne-am urcat în ea şi am mers la tine. Îţi auzeam din nou glasul, îţi simţeam de aproape tandreţea — şi, întocmai ca odinioară, m-am îmbătat, m-am ameţit de aceeaşi fericire copilărească. Cum am urcat iarăşi scara, întâia oară după zece ani — nu, nu, nu-ţi pot descrie cum în secundele acelea am simţit totul de două ori mai adânc, trecutul şi prezentul, şi în toate, în toate doar pe tine. În odaia ta, puţine se schimbaseră: erau ceva mai multe tablouri, mai multe cărţi, ici-colo mobile necunoscute, dar totul mă primea familiar. Şi pe birou era vasul cu trandafiri — trandafirii trimişi de mine cu o zi înainte pentru aniversarea ta, trimişi în amintirea unei femei, pe care tu nu ţi-o aminteai, pe care tu n-o recunoşteai nici acum, când era lângă tine, când eram mână în mână şi gură în gură. Dar eram fericită: aveai grijă de trandafirii mei; era totuşi, în jurul tău, o boare, o răsuflare a dragostei mele.
M-ai luat în braţe. Iarăşi am rămas la tine o noapte întreagă, minunată. Dar nici trupul gol nu mi-l recunoşteai: mă dăruiam fericită dezmierdărilor tale savante şi am văzut că pasiunea ta nu face nicio deosebire între o iubită şi o femeie care se vinde, că te dai eu totul dorinţelor tale, cu plenitudinea spontană şi neprecupeţită a fiinţei tale. Erai atât de tandru, atât de blând cu mine, femeia culeasă într-un local de noapte, atât de nobil şi de respectuos, şi în acelaşi timp gustai atât de pătimaş femeia. Din nou am simţit, îmbătată de fericire, dualitatea fără seamăn a fiinţei tale, acea patimă senzuală, cuprinzând şi pe cea cerebrală şi lucidă, care încă de copil mă făcuse roaba ta. Niciodată n-am întâlnit vreun bărbat care în ceasurile de tandreţe să se abandoneze atât de deplin momentului, n-am întâlnit niciodată o asemenea efuziune, o asemenea iradiere venită din adâncul fiinţei — fireşte, pentru ca apoi totul să se stingă într-o neţărmurită, aproape neomenească uitare. Dar şi eu mă uitasem pe mine. Cine eram eu acum, în întuneric, alături de tine? Eram fetişcana aprinsă de odinioară, eram mama copilului tău, eram străina? Ah! în noaptea aceea pătimaşă, totul era atât de familiar, atât de cunoscut şi totuşi îmbătător de nou! Şi mă rugam să nu se sfârşească niciodată.
Dar s-a făcut ziuă! Ne-am sculat târziu, m-ai invitat să iau cu tine micul dejun. Am băut împreună ceaiul, pe care o mână discretă şi nevăzută îl preparase în sufragerie şi am stat de vorbă. Din nou mi-ai vorbit cu acea familiaritate sinceră şi cordială a firii tale şi fără întrebări indiscrete, fără nicio curiozitate cu privire la persoana mea.
Nu m-ai întrebat nici cum mă cheamă, nici unde locuiesc, eram doar o aventură fără nume, un ceas de patimă, care se pierde fără urmă în fundul uitării. Mi-ai povestit că acum aveai de gând să pleci în voiaj, în Africa de Nord, pentru două sau trei luni; tremuram în mijlocul fericirii: îmi şi ciocănea în ureche: „pierdută, pierdută în trecut şi uitată!” Îmi venea să-ţi cad la picioare şi să strig: „Ia-mă cu tine, ca să mă recunoşti în sfârşit, în sfârşit, după atâţia ani!” Dar eram atât de timidă, atât de laşă, atât de înrobită, atât de slabă în faţa ta. Abia am putut să îngân:
— Păcat!
M-ai privit zâmbind:
— Îţi pare într-adevăr rău?
Atunci m-a apucat, fără veste, un fel de furie. M-am ridicat, te-am privit lung şi hotărât. Apoi am zis:
— Bărbatul pe care l-am iubit călătorea şi el într-una.
Te-am privit drept în lumina ochilor. Acum, acum are să mă recunoască, îmi ziceam. Totul tremura şi aştepta în mine. Dar tu ai surâs şi, încercând să mă consolezi, mi-ai spus:
— Oamenii pleacă, dar se şi întorc.
— Da, numai că până atunci uită, am răspuns.
Trebuie să fi fost ceva ciudat şi pătimaş în felul cum ţi-am spus asta. Căci te-ai ridicat în picioare şi m-ai privit plin de uimire şi foarte drăgăstos. Apoi m-ai luat de umeri.
— Ce e bun nu se dă niciodată uitării, pe tine n-am să te uit — ai spus şi privirea ta s-a adâncit cu totul în mine, ca şi când ar fi voit să-şi întipărească puternic imaginea asta. Şi cum am simţit privirea aceasta pătrunzându-mă cercetător, sorbindu-mi toată fiinţa, am crezut că în sfârşit, în sfârşit, vraja orbirii se risipise. Are să mă recunoască! Are să mă recunoască! gândeam şi tot sufletul îmi tremura în acel gând.
Dar nu m-ai recunoscut! Nu, nu m-ai recunoscut! Niciodată nu ţi-am fost atât de străină ca în momentul acela, altfel n-ai fi putut face ce ai făcut câteva clipe mai târziu. Mă sărutaseşi, mă sărutaseşi încă o dată pătimaş. Trebuia să-mi aranjez părul care se răvăşise, şi pe când stăteam în faţa oglinzii, am văzut în ea — şi credeam că am să mă prăbuşesc de ruşine şi de groază — am văzut cum îmi virai discret în manşon câteva bancnote mari. Cum am putut să nu ţip, să nu-ţi trag palme în acea secundă? Pe mine, care te iubeam din copilărie, pe mine, mama copilului tău, mă plăteai pentru noaptea aceea! Pentru tine eram o prostituată de la Tabarin, nimic mai mult, şi m-ai plătit, m-ai plătit! Nu era destul să fiu uitată, trebuia să fiu şi înjosită.
Mi-am căutat repede lucrurile. Voiam să plec, să plec cât mai iute… Sufeream prea tare. Am vrut să-mi iau pălăria de pe birou, de lângă vasul cu trandafirii albi, trandafirii mei. Atunci ceva m-a împins puternic, de neînvins, încă o dată voiam să încerc a-ţi aminti.
— N-ai vrea să-mi dai unul din trandafirii tăi albi?
— Bucuros — ai spus şi mi i-ai dat îndată.
— Dar poate îi ai de la vreo femeie, de la vreo femeie care te iubeşte? am întrebat.
— Poate, ai zis. Nu ştiu. Mi-au fost dăruiţi nu ştiu de cine şi de aceea îmi şi plac atât.
Te-am privit în ochi:
— Poate tot de vreo femeie pe care ai uitat-o?
Ai ridicat mirat ochii spre mine. Eu te priveam ţintă. „Recunoaşte-mă, recunoaşte-mă, în sfârşit!” striga privirea mea. Dar ochii tăi surâdeau prietenos, fără să înţeleagă. M-ai sărutat încă odată, însă nu m-ai recunoscut.
Am păşit repede spre uşă, simţeam că îmi vin lacrimi în ochi şi nu voiam să observi. În vestibul — atât de tare mă grăbisem — era cât pe ce să mă lovesc de Johann, servitorul tău.
Intimidat şi plin de zel, Johann a sărit la o parte, a deschis brusc uşa de la antreu să pot ieşi; în acea singură secundă — auzi tu? în acea unică secundă în care m-am uitat la el cu ochi înlăcrimaţi — a tresărit deodată o lumină în privirea omului îmbătrânit. Auzi? În acea singură clipită, moşneagul care nu mă văzuse din copilărie m-a recunoscut. Îmi venea să-i cad în genunchi şi să-i sărut mâinile pentru că mă recunoscuse. Am smuls repede din manşon bancnotele cu care mă biciuiseşi tu şi i le-am întins. A început să tremure, şi a ridicat spre mine o privire speriată. În acea secundă, poate că ghicise mai mult despre mine decât tu o viaţă întreagă. Toţi, toţi m-au răsfăţat, toţi s-au arătat buni cu mine — numai tu, tu m-ai uitat, numai tu nu m-ai recunoscut niciodată!
Copilul meu a murit, copilul nostru; acum nu mai am pe lume pe cine să iubesc, decât pe tine. Dar ce-mi eşti tu, tu, care nu m-ai recunoscut niciodată, niciodată, care treci pe lângă mine ca pe lângă o apă, care calci pe mine ca pe o piatră, care mergi, mergi într-una şi mă laşi în veşnică aşteptare? Odată am crezut că te pot reţine, pe tine, fugarul, în copil. Dar era copilul tău; peste noapte a plecat fără milă într-o călătorie, m-a uitat şi nu se va mai întoarce. Sunt iarăşi singură, mai singură decât oricând — de la tine nu am nimic, nimic — nu mai am copil, n-am niciun cuvânt, niciun rând de la tine, nicio urmă a unei amintiri, şi dacă cineva mi-ar rosti numele în faţa ta, l-ai auzi ca pe ceva străin. De ce să nu mor cu plăcere, când pentru tine sunt moartă, de ce să nu plec mai departe, când tu ai plecat de la mine? Nu, iubitule, nu mă plâng împotriva ta, nu vreau să arunc jalea în casa ta voioasă. Nu-ţi fie teamă că am să te mai plictisesc, iartă-mă, aveam nevoie să strig o dată din toată inima, în ceasul acesta când copilul meu zace acolo, mort şi părăsit. Numai de data asta, de această singură dată trebuie să-ţi vorbesc apoi mă cufund iar mută în întunericul meu, cum am fost totdeauna mută alături de tine. Dar n-ai să auzi strigătul acesta cât voi fi în viaţă; numai după ce voi muri vei primi acest testament de la mine, de la o femeie care te-a iubit mai mult decât toate celelalte, pe care n-ai recunoscut-o niciodată, care te-a aşteptat veşnic, şi pe care n-ai chemat-o niciodată. Poate, poate că ai să mă chemi cândva, şi pentru întâia oară am să-ţi fiu necredincioasă — n-am să te mai aud din moarte. Nu-ţi las niciun portret şi niciun semn, după cum nici tu nu mi-ai lăsat nimic; niciodată n-ai să mă recunoşti, niciodată. A fost soarta mea în viaţă, fie aceeaşi şi în moarte. Nu vreau să te chem în ultimul meu ceas, plec fără să-mi cunoşti numele şi chipul. Mor cu uşurinţă, pentru că tu, de departe, nu simţi nimic. Dacă moartea mea te-ar îndurera, n-aş mai putea muri.
Nu mai sunt în stare să scriu… capul mi-e atât de greu… tot trupul mă doare… am febră… cred că în curând va trebui să mă culc în pat. Poate că se sfârşeşte repede, poate că odată soarta va fi bună cu mine şi nu voi mai fi nevoită să văd cum îmi iau de aici copilul… Nu mai sunt în stare să scriu. Rămâi cu bine, iubitule, rămâi cu bine, îţi mulţumesc! A fost bine cum a fost, în ciuda amărăciunilor… şi am să-ţi mulţumesc până la ultima suflare. Mie mi-e bine: ţi-am spus totul. Acum ştii, ba nu, abia bănuieşti cât te-am iubit, şi dragostea mea nu ţi-e o povară. N-am să-ţi lipsesc — asta mă consolează. În viaţa ta frumoasă şi luminoasă, nimic n-are să se schimbe, niciun rău nu-ţi fac prin moartea mea… asta mă consolează, iubitule!
Dar… cine are să-ţi mai trimită de ziua ta trandafiri albi? Ah, vasul are să fie gol, uşoara suflare, boarea firavă din viaţa mea care, odată pe an, adia în jurul tău, şi ea are să piară… Iubitule, ascultă, te rog… e întâia şi ultima mea rugă către tine… fă-o de dragul meu… Da, o aniversare e o zi când fiecare se gândeşte la sine — ia trandafiri şi pune-i în vas. Îndeplineşte-mi cererea asta aşa cum alţii pun să se citească o dată pe an o slujbă în amintirea unei dispărute dragi. Eu însă nu mai cred în Dumnezeu şi nu vreau slujbă; cred numai în tine, te iubesc numai pe tine şi numai în tine vreau să trăiesc mai departe… Ah, doar o zi pe an, în tăcere, cu totul în tăcere, aşa cum am trăit alături de tine… te rog s-o faci, iubitule… e întâia şi ultima mea rugă către tine… îţi mulţumesc… te iubesc… te iubesc… rămâi cu bine…”


R. Puse la o parte scrisoarea din mâna ce-i tremura. Apoi rămase mult timp pe gânduri. Îi răsări în minte, confuz, o amintire despre o fetiţă de prin vecini, despre o fată, despre o femeie dintr-un local de noapte, dar amintirea era vagă şi nelămurită, aşa cum o piatră luceşte şi tremură informă pe fundul unei ape curgătoare. Umbre alunecau spre el şi fugeau din nou, dar nu se închegau într-o imagine. Simţea amintirea unor sentimente — şi totuşi nu-şi amintea. I se părea că ar fi visat toate aceste chipuri, că le-ar fi visat adesea şi adânc, dar că le visase numai.
Atunci privirea îi căzu pe vasul albastru din faţa lui, de pe birou. Era gol; de ani de zile, întâia dată gol, de aniversarea lui. Tresări speriat, îi părea că o uşă s-ar fi deschis deodată pe nevăzute şi un curent rece, din altă lume, ar fi pătruns în liniştea odăii sale. Simţea o moarte şi simţea o iubire nemuritoare: ceva înmuguri înlăuntrul său. Şi se gândi la femeia cea invizibilă, imaterial şi pasionat, ca la o muzică din depărtări.

Un comentariu:

  1. Frumos, impresionant și tristețea a pus stăpânire pe mine.

    RăspundețiȘtergere