.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Ion Minulescu - ”Ecce homo”

”Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...”



miercuri, 26 noiembrie 2014

luni, 24 noiembrie 2014

..cu tâlc

”Odată un bărbat a mers la frizerie pentru a se tunde și a se bărbieri. De îndată ce frizerul a început să lucreze, a început și discuția dintre cei doi. Au discutat despre foarte multe lucruri, după care au atins și subiectul religiei și al lui Dumnezeu. Frizerul îndată a spus:
– Nu cred că există Dumnezeu.
– De ce?, l-a întrebat clientul.
– E foarte simplu. Ieși afară în stradă și vei înțelege de ce nu există Dumnezeu. Spune-mi, dacă Dumnezeu există, de ce sunt atâția perverși? De ce atâția copii părăsiți? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar exista nici nefericire, nici durere. Nu pot să-mi închipui un Dumnezeu care iubește și compătimește, dar să îngăduie și toate acestea care se întâmplă.
Clientul s-a gândit puțin, însă nu a răspuns nimic pentru că nu a vrut să strice discuția. În cele din urmă frizerul și-a terminat treaba, iar clientul a plecat. Dar, de îndată ce a ieșit din frizerie, a văzut un bărbat cu părul lung și ondulat și o barba mare, însă murdare și slinoase. Era foarte murdar și neîngrijit. În acea clipă clientul s-a întors din drum și a intrat din nou în frizerie, spunându-i frizerului:
– Știi ceva? Nu există frizeri.
– Cum poți spune așa ceva?, a întrebat uimit frizerul. Nu vezi că eu sunt frizer? Abia te-am tuns și bărbierit. Ce sunt aceste cuvinte ale tale?
– Nu!, a răspuns clientul și a continuat. Dacă ar fi exista frizeri, nu ar fi existat oameni nepieptănați și cu păr lung și murdar, ca tipul cel de afară.
– Ba da, există frizeri, dar aceasta se întâmplă pentru că oamenii nu vin la mine.
– Exact!, a răspuns clientul. Aceasta este problema. Și Dumnezeu există, dar cele spuse de tine se întâmplă pentru că oamenii nu merg la El și nu cer ajutor de la El. De aceea există atâta durere și nefericire în lume.”

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Magda Isanos - ” Murim... ca mâine ”



E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

vineri, 21 noiembrie 2014

marți, 18 noiembrie 2014


Câteva gânduri despre viață și despre ceea ce ne face cu adevărat să trăim.


“Cred că adevărurile sunt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viață. În viață sunt mai importante iluziile, închipuirea, dorința, speranța.

Și apoi, știm oare ce e adevărul? Dacă eu afirm că bucata aia de geam e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parțial și, deci, un fel de minciună. Căci bucata aia de geam nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un peisaj, dintr-un oraș. E înconjurată de griul peretelui ăluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi și de infinit de multe alte lucruri. Și dacă nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil să spui totul, nici măcar în cazul geamului, un simplu fragment din realitatea materială, din simpla realitate materială. Realitatea este infinită și mai ales infinit de nuanțată, și dacă uit fie și numai una dintre nuanțe sunt un mincinos.

Închipuie-ți atunci ce înseamnă realitatea ființelor omenești, cu complicațiile, întortocherile și contradicțiile lor și, pe deasupra, și schimbătoare. Deoarece se schimbă cu fiecare clipă care trece și nu mai suntem la fel cu ce am fost cu câteva clipe mai înainte. Oare suntem întotdeauna aceeași persoană? Avem oare mereu aceleași sentimente? Poți iubi un om și, deodată, să nu-l mai stimezi, ba chiar să-l urăști. Și dacă îi spunem că nu-l mai prețuim, facem o greșeală, căci, chiar dacă faptul e un adevăr, e un adevăr momentan, care nu va mai fi un adevăr peste o oră sau ziua următoare, sau în alte împrejurări. În schimb, ființa căreia îi destăinuim sentimentul nostru va crede ca acesta este adevărul, o dată pentru totdeauna. Și se va cufunda în disperare.

(…)Din fericire, omul nu e alcătuit numai din disperare, ci și din speranță și credin­ță; nu numai din moarte, ci și din dorința de a trăi; și nu nu­mai din singurătate, ci şi din clipe de înțelegere și dragoste. Căci, dacă disperarea ar fi mai tare, ne-am lăsa cu toții să mu­rim sau ne-am sinucide; or, în nici un caz nu se întâmplă așa.

(…)Și încă mai ciudat și paradoxal e faptul că pesimiștii, o dată ce au rămas deziluzionați, nu sunt în mod constant și sistematic disperați, ci, într-un anume fel, par oricând dispuși să-și reînnoiască speranța, cu toate că se ascund sub învelișul de mâhniți universali, în virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menține puternic și mereu viguros, ar avea nevoie, din când în când, de un nou impuls, declanșat de o nouă și brutală deziluzie.

(…)Viața e atât de scurtă și de complicată, încât atunci când începi să te deprinzi cu ea, deja urmează să mori.”



Ernesto Sabato (24 iunie 1911 – 30 aprilie 2011),
fragmente din Despre eroi și morminte (1961)

duminică, 16 noiembrie 2014

”Teodiceea lui Leibniz – o măreaţă absurditate” - de Nicolae Râmbu


”1.Conceptul de „teodicee”

Temenul teodicee este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din cuvintele greceşti theos ( zeu) şi dike (reparaţie, judecată, justiţie , dreptate). În ciuda etimologiei sale, conceptul ramâne ambiguu, fiind dificil de precizat dacă este vorba de justiţia divină sau de justificarea divinităţii în condiţiile existenţei răului în lume. Este surprinzător faptul că nicăeri în cuprinsul Teodiceei, lucrare publicată în Amsterdam în 1710, în limba franceză, Leibniz nu defineşte şi nici măcar nu utilizează neologismul care apare în titlu. O serie de contemporani ai filosofului german au crezut că Teodiceea este un pseudonim , fiindcă lucrarea a fost publicată fără a se indica numele autorului.
Titlul şi conţinutul cărţii lui Leibniz determină definirea teodiceei ca doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului şi originea răului. Între 1695 şi 1697 a apărut celebrul Dicţionar istoric şi critic al lui Bayle, una dintre cele mai citite cărţi ale timpului. Din această perioada datează şi planul lui, Leibniz pentru o teodicee, plan pus de el însuşi în legatură cu următorul pasaj din Noul Testament: „ Nu cumva Dumnezeu este nedrept când îşi dezvăluie mânia?”(Rom.3,5). Presupoziţiile unei teodicee, sunt atât credinţa în divinitate, cât şi o anumită emancipare faţă de religie. Abia dezvoltarea ideilor de libertate şi subiectivitate a deschis calea tuturor teodiceelor. Conceptul de teodicee, în sens restrâns, este circumscris viziunii iluministe despre raţiune şi libertate. În sens larg, el desemnează orice doctrină filosofică şi teologică care are ca obiect raportul dintre divinitate şi răul din lume. În antichitatea geco-romană pot fi semnalate două mari teodicee: cea a lui Epicur şi cea a lui Platon. Formularea clasică a primeia este următoarea: „Sau Dumnezeu vrea să distrugă răul dar nu poate, sau poate şi nu vrea; dar atunci care este originea răului?”
Pentru Plotin, răul este o parte din armonia cosmică şi, astfel, parte din justiţia providenţială. I se reproşează divinităţii, spune autorul Eneadelor, că nu toate lucrurile sunt la fel de bune şi la fel de frumoase, aşa cum i se reproşează unui pictor faptutul că frumuseţea culorilor este inegal repartizată într-un tablou, deşi din ansamblul lor rezultă frumuseţea operei. Dumnezeu a creat, de asemenea, un univers desăvârşit, în care părţile se îmbină armonios, astfel că nu este permisă judecarea întregului prin intermediul unei părţi. Necesitatea existenţei răului în lume nu înseamnă şi o negare a responsabilităţii omului pentru faptele sale. Cu acesată convergenţă problematică, Plotin va înrâuri fundamental teodiceea creştină.
Augustin şi tradiţia augustiniană rezolvă problema originii răului apelând la învăţătura biblică despre păcatul originar. Libertatea voinţei este însă mereu sursă a unor dificultăţi insurmontabile.
Teodiceea lui Leibniz preia diferite idei şi motive din istoria filosofiei şi teologiei. Noutatea pe care o reprezintă faţă de tradiţie concepţia sa este convingerea că o dată cu Teodiceea a bătut ceasul raţiunii. Leibniz corelează problema originii răului ca cea a raportului dintre raţiune şi credinţă.
Ca doctrină, teodiceea, în genere, a fost considerată uneori ca un inutil joc de idei în jurul credinţei lui Dumnezeu. Datorită imposibilităţii de a întări credinţa însăşi prin argumente teoretice, problema teodiceei ar trebui părăsită. Pe de altă parte, „cum ar putea fi Dumnezeu apărat, dacă el n-ar exista deloc? Iar dacă el există, orice teodicee devine astfel o simplă deducţie din conceptul de Dumnezeu. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel; problema se învârte aici în jurul conceptului de ŤDumnezeuť. Ar fi oare problema teodiceei lipsită de conţinut, n-ar mai avea ea nici o semnificaţie, dacă Dumnezeu n-ar exista”?
Atunci când teodiceea ia forma dovezilor aduse în sprijinul existenţei lui Dumnezeu, problema originii răului nu dispare, ci suferă doar o reformulere: Este, oare , lumea astfel alcătuită încât să fi fost creată de Dumnezeu?
Ceea ce încearcă să dovedească orice teodicee este faptul că Dumnezeu este nu numai creatorul lumii, ci şi forţa morală originară, dătătorul legilor morale, astfel încât raţiunea practică, în sensul kantian al termenului, nu se întemeieză doar pe etos, ci pe natura însăşi. Legile morale sunt la fel de naturale şi universale ca şi cele fizice. Prin urmare, dacă sfera eticului şi cea a naturii sunt opera aceluiaşi creator, este garantată victoria binelui moral în lumea reală.Teodiceea este, aşadar în aceeaşi măsură un concept etico-filosofic şi unul religios, de unde rezultă caracterul său contradictoriu. Întotdeauna în religie se manifestă un anumit monism, o anumită afirmare a unei existenţe absolute. În etică, dimpotrivă, există mereu un dualism implicit sau explicit, ea neputând fi concepută fără afirmarea unui „trebuie”, a unui ideal opus realului. Fără monism nu există religie evoluată, fără dualism nu există morală.
Postularea originii divine a legilor morale înseamnă o formulare a problemei binelui şi răului, nu o rezolvare. Teodiceea este o încercare de a demonstra raţional tocmai acest postulat, însă orice postulat este obiectul unei credinţe. Teodiceea urmăreşte, în mod paradoxal, să întemeieze raţional credinţa. Obţinem astfel o definiţie şi mai completă a teodiceei: ea este apărarea teoretică a credinţei în victoria binelui în lume, şi dacă acest lucru nu este garantat decât de o fiinţă atotputernică, atotştiutoare şi nesfârşit de bună, teodiceea este susţinerea raţională a credinţei într-o asemenea fiinţă, în Dumnezeu. Teodiceea nu este deci doar apărarea onoarei divinităţii, prin respingerea argumnetelor scoase din existenţa răului în lume, ci demonstrarea faptului că universul a fost creat şi este guvernat de cea mai înaltă înţelepciune.
Fiindcă pentru orice teodicee Dumnezeu este atât creatorul legilor naturii, cât şi al celor morale, apărarea divinităţii prin respingerea acuzaţiilor pe care adversarii credinţei sau raţiunii însăşi le ridică plecând de la existenţa răului şi dovada existenţei lui Dumnezeu reprezintă una şi aceeaşi problemă. Orice atac la adresa bunătăţii, înţelepciunii şi puterii divine este , implicit, şi o contestare a existenţei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu fără bunătate absolută, fără atotputernicie şi fără o infinită înţelepciune este o contradicţie în termeni. Problema teodiccei devine astfel adânc înrădăcinată într-o bună parte a istoriei filosofiei. De pildă, dialogul Timaios al lui Platon sau Mângîierile filosofiei de Boethius sunt, în sens larg, teodicee, iar în sens restrâns, întregul raţionalism modern, de la Descartes până la Kant, reprezintă o teodicee, chiar dacă termenul ca atare a fost creat abia de Leibniz.
Descoperirea legii gravitaţiei universale a dat un extraordinar impuls cercetărilor privind unificarea domeniului moral cu cel natural. În Filosoful ignorant, Voltaire afirmă aşa cum legea gravitaţiei guvernează întreaga lume materială, legea morală guvernează toţi oamenii şi toate popoarele. De asemenea celebra formulă a lui Kant” cerul înstelat deasupra mea li legea morală în mine” este expresia unificarii legislative dintre natură şi spirit. În forma sa clasică, teodiceea este edificată în secolul al XVIII-lea, tocmai pentru că acest secol este străbătut de febra descoperirii unui principiu unificator între natural şi spiritual. Conţinutul lucrării Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l'homme et l'origine du mal, ca explicare a conceptului de „ teodicee”, este ca un fel de consemnare a unui proces, unde Leibnbiz este avocatul lui Dumnezeu. În această calitate , el are dintru început concluzia la care trebuie să ajungă. Demonstraţia lui nu e decât justrificarea credinţei intime că lumea este o creaţie a lui Dumnezeu, iar pentru răul din lume el nu poartă nici o vină. Teodiceea lui Leibniz este capodopera raţionamemtului justificativ, în care este pusă mai întâi concluzia, apoi premisele din care acestea trebuie să rezulte. Leibniz respinge în faţa tribunalului raţiunii, prin raţiunea însăşi, toate argumentele scoase din existenţa de netăgăduit a răului într-o lume creată de preabunul Dumnezeu. În viziunea sa, justiţia umană şi cea divină nu sunt decât cazuri particulare ale unei juristprudenţe universale, valabile pentru toate fiinţele raţionale. Între spiritul divin şi cel uman nu este decât o diferenţă de grad, nu de esenţă, de aceea avocatul lui Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp şi logician, fiindcă Leibniz consideră jurisprudenţa ca fiind logica aplicată domeniului moral.
Dincolo de orice definiţie, trebuie remarcat că teodiceea nu este o creaţie aleatorie a unui anumit gânditor ci, în sens restrâns, ea este o paradigmă de gândire a spiritului occidental din perioada modernă.

1. Forma poetică a teodiceei lui Leibniz

Se pare că în filosofie nici un mare spirit nu a îneput altfel decât prin poezie. Cine nu a avut nici o clipă sentimentul unei realizări ca poet, n-a creat nimic monumental în istoria filosofiei. O posibilă explicaţie a acestei situaţii constituie faptul că poezia este nerăbdarea de dinainte de cunoaştere, în vreme ce metafizica este nerăbdarea de după cunoaştere. În loc de demonstraţie, invocăm aici exemplul lui Platon şi Hegel, care-şi ard, fiecare în felul său, punţile care i-au purtat în orizontul metafizic, asemeni conchistadorului care şi-a ars corăbiile care l-au transportat pe teritoriul cel nou.
De asemenea, gândurile lui Leibniz expuse sistematic în Teodicee şi Monadologie au fost prezentate mai întâi poetic. Nu este vorba însă de o poezie implicită, de vreun eseu sau poem filosofic, ci de strofele compuse la moartea reginei Sophie Charlotte. „ Vă veţi convinge, domnule, citind această scrisoare, de nerăbdarea mea de a vă vedea aici şi de cât de mult preţuiesc o discuţie cu dumneavoastră, pe care o aştept cu o inimaginabilă nerăbdare.” Nerăbdătoarea autoare a acestor rânduri, dintr-o scrisoare nedatată, nu este alta decât regina Sophie Charlotte a Prusiei, iar destinatarul este Leibniz, bibliotecar şi consilier al curţii regale. „ Discuţia” pomenită se întinde de-a lungul a mai bine de opt ani şi are ca obiect Dumnezeu şi lumea.
Este greu de precizat dacă relaţiile personale ale filosofului cu regina au depăşit sfera dezbaterilor filosofice şi ştiinţifice, având în vedere, că probabil din ordinul regelui Friederich I, după moartea reginei, la 1 februarie 1705, când nu împlinise încă 37 de ani, cea mai mare parte a corespondenţei cu Leibniz fusese distrusă. Într-o scrisoare datată noiembrie 1704, 10 săptămâni înainte de moartea reginei, ea îi scria lui Leibniz, poate pentru ultima dată: „Pentru că prinţesa s-a întors, îmi este atât de frică să nu mă uitaţi , de aceea vă răspund foarte repede la ultima dumneavoastră scrisoare şi vă mulţumesc pentru ea. Veţi vedea în scrisoarea mea că este puţină gelozie în mine, care mă face să vorbesc astfel : dumneavoastră n-o puteţi vindeca decât venind aici... Aş dori ca totul să fie de partea mea: ar fi un semn că voi merge la Hanovra, ceea ce sper încă, dar nu foarte mult, fiindcă totul este imprevizibil în lumea asta.”
Leibniz şi-a petrecut 40 de ani – din 1676 până la moartea sa, în 1716 – la curtea din Hanovra. Din 1697 datează contractul său strâns cu tânăra regină. În fiecare an, pentru o însemnată perioada de timp, filosoful a fost oaspetele ei la Berlin. În parcul şi castelul Lützenburg, au loc în perioada septembrie 1701 şi începutul anului 1702 discuţiile din care va rezulta Teodiceea lui Leibniz. Sophie Charlotte a reprezentat pentru el o excepţională personalitate, sub impulsul căreia şi-a formulat şi definit ideile din Teodicee. La moartea reginei, filosoful a compus trei poezii. Cea mai intensă şi cea mai interesantă dintre ele reprezintă o expunere poetică a celebrei sale Teodicee de mai târziu. Această poezie nu poate fi în nici un caz înţeleasă doar ca redare a unui nefericit eveniment. Poemul scris de Leibniz la moartea reginei Sophie Charlotte a rămas oarecum în afara interesului literaţilor şi filosofilor, din motive pe care nu ne propunem să le anlizăm aici. Cert este că lucrarea se situează la graniţa dintre filosofie şi poezia propriu-zisă şi, de asemenea, între elegie şi poemul didactic, între poezia de curte şi predica didactic-iluministă. Nu numai încadrarea operei într-o anumită specie, ci şi perioada elaborării ei ridică o serie de dificultăţi. Se presupune că ea a fost scrisă în prima săptămână după moartea reginei, fiind deci o poezie ocazională. A fost tipărită pentru prima dată abia în 1847 . În literatură atunci când este luată în seamă, poezia este încadrată în elegiile barocului . Totuşi tema morţii capătă la Leibniz un accent şi un carater cu totul aparte faţă de lirica barocului. Poemul reprezintă, cum am amintit deja, înfăţişarea poetică a Teodiceei. Textul însuşi determină împărţirea celor 29 strofe în patru părţi, structură ce prefigurează cu claritate Essais de Théodicée; plângerea (strofele 1 – 9) , acuzarea (strofele 10 – 14), apărarea (15 – 27) şi sentinţa (28 – 29).
Ca şi Teodiceea, poezia scrisă la moartea reginei Prusiei are forma unui proces. Termenul soare (Sonne) care apare în prima şi-n ultima strofă, trădează o radicală schimbare de perspectivă. În timp ce poetul Leibniz deplânge moartea Sophiei Charlotte, pe care o compară cu un soare veşnic apus – „ Der Preußen Königin verläst der Kreiß der Erden / Und diese Sonne wird nicht mehr gesehen werden” – în final, Leibniz enunţă fără echivoc optimismul nemăsurat al Teodiceei: Trebuie să crezi în modul copilăresc, în bunătatea lui Dumnezeu, în faptul că iubirea, lumina şi dreptatea emană din el aşa cum se revarsă căldura şi stălucirea soarelui pe pământ. În strofa a V-a apare şi regele Friederich I, al cărui atribut reliefează, prin contrast, chipul reginei. El este rege prin forţa împrejurărilor, în vreme ce Sophie Charlotte este regină prin propria sa natură. Fiindcă regina îi apare poetului Leibniz ca întruchipare a unui înger – „ Ein Engel muß es seyn, der fleisch und beine nimt” – putem rezuma prima parte a poeziei printr-un vers a lui Eminescu din Motrua est: „Au moartea ta înger de ce fu să fie?”. În termenii Teodiceei: De ce există în lume oameni buni cărora le merge rău şi oameni răi cărora le merge bine. De ce un spirit ales, precum Sophie Charlotte, moare în floarea vârstei, în vreme ce o mulţime de ticăloşi se bucură de o viaţă lungă şi fără de griji?. Ce rămâne în urma unui spirit excepţional, după moartea sa? La această ultimă întrebare răspunsul poetului este fără echivoc: amintirea (Erinnerung). Aceasta este fragil-omeneasca reacţie în faţa tiraniei timpului. Amintirea presupune despărţirea , dar în acelaşi timp ea uneşte, în sensul că reactualizează tocmai presupoziţia sa. Amintirea binelui este indisolubil legată de prezenţa pierderii lui.
Dacă poemul s-ar sfârşi aici, el ar reprezenta un document legat de activitatea poetică a lui Leibniz. Ca poet, filosoful ar apărea un îndurerat ce se străduieşte totuşi să analizeze cu o distanţare raţională situaţia în care se află dar nu-şi poate scunde convingerea că durerea nu cunoaşte distanţă. Poemul continuă cu un surprinzător cum? (Wie), ce trimite direct la Dumnezeu. De la strofa a 10-a şi până la a 13-a se derulează un întreg şir de întrebări filosofice: Cum? Ea chiar nu mai există? Totul s-a risipit ca un abur? Doar cât un vis să dureze o fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Corpul şi sufletul aparţin aceluiaşi destin?
În partea a doua a poeziei, echivalenţa dintre ea şi totul – „ Wie? Lebt Sie gar nicht mehr, ist allesdan verschwunden / Gleich wie dwr rauch dahin, wie der verfloßne Studen” – conferă treptat temei generalitate şi obiectivitate. Întrebări frumos formulate şi subtile paradoxuri, ce vor fi întâlnite la Teodicee, iau locul tânguirii poetice iniţiale. Cum este posibil ca spiritul omului, parte a divinităţii înseşi, să nu împărtăşească tocmai eternitatea sa? (strofa a 11-a). Dumnezeu, atotcreatorul, este oare înfrânt de necesitate? Puterea morţii este oare mai mare decât cea a creatorului universului şi a morţii înseşi? (strofa a 12-a). Prin urmare, în partea a doua a poeziei, ea (regina) nu mai este decât un pretext. Filosoful suprimă suferinţa analizând-o logic. Conceptele ce vor fi dezvoltate în Teodicee şi Monadologie, precum Dumnezeu, spirit , necesitate, bine, desăvârşire etc., devin predominante.
„Rechizitoriul” alcătuit trimite cititorul la limita nihilismului ; Dumnezeu a murit ! În partea a treia, însă, Leibniz încearcă să evite tocmai nihilismul. Din perspectiva teodiceei pe care o expune aici, întrebările existenţiale precedente apar ca simplă retorică. Afirmând că trebuie să priveşti lumea în întregul ei pentru a dobândi adevărata înţelepciune, în mod cu totul neaşteptat, acuzatorul se transformă în apărător. Dumnezeu nu este vinovat pentru existenţa răului, rău care, raportata la întreg , este cu totrul nesemnificativ. Ideea centrală a Teodiceei este astfel prefigurată . Spirutul ( der Geist), concept ce va fi riguros definit abia în Monadologie se manifestă haotic în comparaţie cu lumea fizică şi cea biologică, dar aceasta este numai o aparenţă. Haosul din lumea spiritului ascunde o ordine mai profundă, ce nu se dezvăluie decât spiritului însuşi. Spiritul este unitate în multiplicitate (Monadologia, § 13 ), idee menită a sublinia nemurirea. Substamnţele compuse sfârşesc prin descompunere în părţile lor (Monadologia, § 4 şi 6 stofa a 11-a din poem ), pe când cele simple nu se pot dezintegra pe cale naturală. În strofa a 18-a întâlnim primul răspuns clar al lui Leibniz la întrebarea privind nemurirea sufletului: ca şi Dumnezeu, omul este o substanţă simplă (ein einfach Wesen”). Spiritele tind prin natura lor spre dumnezeu, fără a i se putea vreodată substitui. Nici o creatură nu poate fi identică creatoruluzi însuşi. Această naturală contingenţă a creaturii va fi exprimată în Teodicee prin conceptul de „ rău metafizic”. Răul moral, în schimb, nu este necesar. El rezultă exclusiv din libera voinţă a omului (strofa 21).
Spiritul uman este un microcosmos. Cu cât în el universul întreg se reflectă mai clar, cu atât el însuşi este mai perfect, şi invers. Raţiune dăruită omului de divinitate nu devine acuzatoare la adresa divinităţii însăşi, atunci când în suflet se strecoară îndoiala privind bunătatea lui Dumnezeu şi a creaţiei sale. „ Scrisoarea de faţă este mai filosofică dacât sufletul meu”, îi scria Leibniz d-rei Pelnitz, camerista reginei, evaluîndu-şi propriul său text în care-şi exprimă durerea pricinuită de moartea Sophiei Charlotte. Raportul dintre ştiinţă şi credinţă, dintre raţiune şi sentiment, este o altă temă ce va fi tratată în Teodicee.


2. Forma sistematică a Teodiceei lui Leibniz

a) Raportul dintre raţiune şi credinţă
De la apariţia sa şi până astăzi, Teodiceea lui Leibniz a fost apreciată extrem de diferit. Pe de o parte, cea mai slabă operă a filosofului, ca o lucrare pentru uzul cucoanelor, ca un text consolator pentru regina protectoare, ca o expresie a sadismului teologico-filosofic, ce proclamă, în ciuda tuturor durerilor lumii, justiţia providenţială. Pe de altă parte, Teodiceea este valorizată pozitiv. „De când am citit Teodiceea – scria un contemporan al lui Leibniz – mulţumesc lui Dumnezeu că a lăsat să mă nasc într-un secol luminat de un spirit ca al dumneavoastră. În viaţa mea am avut multe cărţi în faţă, dar nici una comparabilă cu aceasta.” Teodiceea lui Leibniz a fost „ cartea preferată a epocii” , ”cartea de căpătâi a Europei cultivate.”
Ca şi poezia scrisă la moartea reginei Sophie Charlotte, Teodiceea este tot o scriere ocazională, prilejuită de apariţia Dicţionarului lui Pierre Bayle. Acesta din urmă , recurgând atât la tradiţia epicuriană, cât si la experienţa cotidiană, constată o contradicţie insolubilă între conceptul de „Dumnezeu” şi cel de „lume”, de aceea el a respins posibilitatea unei teologii filosofice. Raţionalismul şi teologia revelată sunt , în viziunea lui Bayle, chestiuni absolut eterogene. În cele din urmă raţiunea este cea care trebuie să se încline în faţa credinţei, situaţie care va pregăti revolta raţiunii din secolul luminilor.
În scrisoarea din 30 octombrie 1710 către Thomas Burnett, Leibniz afirmă că Eseurile din Teodicee asupra bunătăţii lui Dumnezeu , a libertăţii omului şi a originii răului au fost elaborate fragmentar, din texte redactate când se afla în serviciul reginei Sophie Charlotte, la curtea căreia subiectul era dezbătut cu ocazia lecturilor ce se făceau din Dicţionarul istoric şi critic al lui Bayle.
Pierre Bayle se naşte în 1647 într-o familie protestantă, dar el se va converti la catolicism, la Colegiul iezuit din Toulouse, uznde fusese trimis spre a-şi termina studiile. Curând părăseşte catolicismul şi redevine , în 1670, protestant. În 1675, în urma unui concurs, este numit profesor de filosofie la Universitatea din Sédan. Moare la Rotterdam în 1706.
Crescut în mijlocul numeroaselor controverse filosofice şi religioase, Bayle a dobândit o adevărată artă a disputei, fiind mai degrabă un agitator al problemelor, decât un căutător de soluţii. Încercând, totuşi, să rezolve problema raportului dintre absoluta perfecţiune a lui Dumnezeu şi răul din lume, Bayle reia unele argumente maniheiste. El afirmă că este inexplicabil cum omul, deşi produs de un principiu absolut bun, este, totuşi, expus răului. Un Dumnezeu bun l-ar fi creat pe om fără vreun rău şi fără înclinaţia de a face rău. Libertatea voinţei la care se va opri şi Leibniz , nu reprezintă, în viziunea sa, o soluţie. Ştiind că se va servi rău de libertatea sa , de ce i-a oferit Dumnezeu omului un dar fatal? Pentru a scăpa de contradicţiile ce decurg din admiterea unui principiu creator, Bayle face apologia maniheismului, cu cele două principii ale sale. Acest dualism se manifestă şi atunci când Pier Bayle abordează raportul dintre raţiune şi credinţă. Acestea nu mai au nimic comun. Specificul dogmelor revelate este acela de a a contrazice raţiunea, iar cel al raţiunii, de a ridica împotriva lor obiecţii absolut irefutabile.
În acest moment de criză apare Teodiceea lui Leibniz. Punctul central al lucrării îl reprezintă „canonizarea” raţiunii: adevărata raţiune este luminată de credinţă, fiindcă ea descinde din divinitatea însăşi. Adevărurile necesare sunt o dovadă că cele două facultăţi converg în şi întru eternitate. Între ele nu există o contradicţie de principiu. Mai mult încă, raportul dintre raţiune şi credinţă se determină nu numai negativ, prin contradicţie, ci şi pozitiv, prin identitatea scopului suprem urmărit de fiecare. Triumful raţiunii luminate de graţia divină este, în acelaşi timp, şi triumful creaţiei şi al iubirii. Pe această idee se întemeiază încercarea lui leibniz de a găsi un acord între teologie şi filosofie, atât în plan teoretic, cât şi practic. Într-o asemenea viziune , se pune într-un mod cu totul nou problema originii răului: Dumnezeu, spune Leibniz, are destule de făcut, astfel încât aici, pe pământ, ne-a dăruit lumina raţiunii ca mijloc şi cale de a înfrunta toate dificultăţile.
Pentru răul ce se abate asupra celor care nu-l merită, raţiunea neatinsă de graţia divină se grăbeşte să-l pună pe Dumnezeu pe banca acuzaţilor. Prin raţiunea pe care Dumnezeu a dăruit-o, într-adevăr, omului, el însuşi se apără pe sine. Teodiceea se originează într-o asemenea rţiune şi nu este decât expunerea şi realizarea autodisculpării divinităţii, disculpare a cărei posibilitate este dată cu însăşi dăruirea raţiunii omului de către Dumnezeu.


b) Imaginea lui Dumnezeu în Teodicee

Teoria armoniei prestabilite reprezintă” coloana de suport a Teodiceei lui Leibniz” . „Nu se poate explica, iarăşi, prin nici un mijloc – se arată în Monalogie – cum ar putea o monadă să fie alterată, adică schimbată în interiorul ei de altă monadă, de vreme ce nimeni nu poate fi transpus în ea, nu am putea concepe în ea vreo mişcare care să poată fi provocată, dirijată, amplificată sau diminuată inăuntrul ei, aşa cum e cu putinţă în lucrurile compuse, unde există schimbări între părti. Monadele nu au ferestre pe care să poată intra sau ieşi ceva” Imposibilitatea monadelor de ase influenţa reciproc necesită conceperea unei armonii prestabilite, al cărei creator este Dumnezeu.
Totul se petrece ca într-o piesă de teatru în care un sctor îl loveşte subit pe altul, fiindcă autorul a conceput astfel rolul, i-a prescris, aşadar, un asemenea gest. Autorul „teatrului lumii” este Dumnezeu, iar oamenii şi lucrurile îşi joacă rolurile. În Teodicee, ca şi în Monadologie, Dumnezeu este mob’nada supremă. Ca monadă originară, el posedă în sine toate calităţile la care aspiră toate celelalte monade. Dumnezeu este înzestrat cu raţiune, pentru că a întrevăzut mulţimea lumilor posibile, cu voinţă, fiindcă a ales una dintre ele, şi cu putere, întrucât voinţa sa a fost realizată. Voinţa însă nu este identică bunului plac, iar lumea existentă nu este una oarecare, fiindcă puterea duce la fiinţă,intelectul la adevăr, iar voinţa la bine. Din desăvârşirea lui Dumnezeu rezultă perfecţiunea lumii existente, fiindcă Dumnezeu a voit-o, şi, prin urmare, ea nu poate fi decât cea mai bună dintre lumile posibile.Dacă lumea aceasta n-ar fi astfel, Dumnezeu n-ar fi creat-o.
Cu toate comparaţiile şi imaginile vii care apar în Teodicee (Dumnezeu este nemărginit ca un ocean...,el este ordinea însăşi etc.), Dumnezeu rămâne mai degrabăun principiu dacât o persoană, o idee mai mult decât o trăire. Teologia revelată joacă un anumit rol doar în legătură cu dogma păcatului originar, în rest este fără semnificaţie în planul argumentării. Cu toate acestea, motivul iubirii lui Dumnezeu capătă o valoare centrală în Teodicee. O asemenea iubire rămâne însă problematică, fiindcă, pe de o parte, ea nu aduce întotdeauna fericirea, şi pe de alta, Dumnezeu, în perfecţiunea sa, nu suferă în nici un fel.
Când Teodiceea, trimisă chiar de ajutor, Malebranche constată un anumit acord între doctrina sa ca a lui Leibniz, şise grăbeşte să tragă toate consecinţele ce rezultă din principiile admise. Dumnezeu a prevăzut păcatul primului om împreună cu toate urmările acestuia, dar nu trebuie acuzat că nu a împiedicat un asemenea act. El putea, dar nu a trebuit să-l evite, rămânând nemişcat la căderea omului în păcat, spre a nu-şi dezminţi propria sa infinitate, amestecându-se în mod direct în viaţa unei creaturi. Leibniz îi răspunde: „Nu ştiu dacă va trebui să se recurgă la acest expedient, că Dumnezeu rămânând nemişcat la căderea omului şi permiţând-o arată că cel mai perfecte creaturi nu sunt nimic în rapotr cu el; căci s-ar putea abuza de aceasta şi deduce că binele şi mântuirea creaturilor îi sunt indiferente... şi ar micşora iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu. În fond, nimic nu îi este indiferent, şi nici o creatură sau o acţiune de-a creaturii nu este socotită dreapt nimic, la el, deşi sunt ca nimic în comparaţie cu el.”
Armonia prestabilită exclude libertatea şi responsabilitatea omului, în ciuda impresionantelor eforturi de gândire pe care le desfăşoară Leibniz pentru a concilia doi termeni incompatibili. În momentele hotărâtoare ale demonstraţiile logice, leibniz abandonează modul reţional de a proceda, recurgând la metafore, comparaţii, simboluri. De exempu, trebuie să fi fost, spune Leibniz, necesităţi imperioase pentru ca înţelepciunea divină să permită răul. Este, de asemenea, criticabil modul de desfăşurare a procesului privind originea răului: acuzatul, acuzatorul şi judecătorul sunt reprezentaţi de una şi aceeaşi raţiune, care ridică pretenţia de a vorbi în numele tuturor.
Pentru a contura cât mai clar imaginea lui Dumnezeu şi a lumii create de el, Leibniz recurge şi la numeroase exemple, cele mai multe fiind luate din matemativcă şi din domeniul ştiinţelor naturii, similare raţionamentelor prin analogie. Inerţia unui corp este o dovadă a nedesăvârşirii originare a creaturii, sau alegerea celei mai bune dintre lumile posibile este comparată cu alegerea unui drum dintre două puncte. Cel mai scurt este cu necesitate unic deşi există o infinitate de alte căi, în fara liniei drepte.
În planul de ansamblu al lumii, Dumnezeu nu trasează în mod riguros traiectorie fiecărui om, ci numai în genere. Rportul dintre om şi Dumnezeu este determinat prin intermediul categoriilor de „întreg” şi „parte”. O relaţie personală şi vie dintre cei doi, bazată exclusiv pe credinţă, este exclusă. Dimpotrivă omul este silit să preia perspectiva divină asupra întregului univers. Astfel, o condamnare a lui Dumnezeu nu mai sez’te posibilă şi nici necesară. Dacă relaţia dintre om şi divinitate nu este nici individuală, nici personală, care este, totuşi, natura ei? În viziunea lui Leibniz, oamenii sunt materialul de realizare a planului său, plan care prevede şi posibilitatea unor”rebuturi”. Oamenii buni , asemeni cărămizilor care acoperă golourile existente încă într-o clădire neterminată, sunt co-participanţi la înfăptuirea proiectului divin.
Nici această imagine nu se poate substitui unui răspuns satisfăcător la problema libertăţii pe care Dumnezeu o acordă omului. Ea apare mereu limitată, or, cum poate fi în întregime responsabilă o fiinţă a cărei libertate este doar parţială? În fapt, această libertate nu este decât un spaţiu de joc. În concepţia lui Leibniz, Dumnezeu îi lasă pe oameni să acţioneze oarecum liberi în lumea lor şi îi ajută numai în mod secret. Dumnezeu se joacă adesea cu copiii, supraveghindu-i discret şi dirijându-le din umbră preocupările. În această ipostază, Dumnezeu este un fel de tutore sau de educator. Voinţa individuală este liberă şi răspunzătoare pentru neorânduiala lumii.
Teodiceea ridică acum problema valorii planului divin, în care oamenii intrvin ca „material” de construcţie. După Leibniz, omul şi lumea sa sunt doar părţi din ordinea universală. Ordinea socială şi cea morală poate fi înţeleasă numai din perspectiva celei universale şi eterne. Bogăţia şi sărăcia, stăpânirea şi servitutea etc. Sunt asemenea clapelor unui pian. Atingerea lor nu trebuie să prpducă acelaşi sunet, pentru a se naşte armonia unei compoziţii muzicale. Petele negre din societate şi din viaţă aparţin aceleiaşi armonii a cosmosului.

c).Imaginea omului

Concepţia lui Leibniz despre om ar trebui să rezulte din cea despre Dumnezeu şi să fie în perfect acord cu aceasta. În realitate, se întâmplă cu totul alfel. Dacă Dumnezeu este atotputernic, infinit de bun şi atotştiutor, omul ar trebui să fie liber, spre a da seama de răul din lume, rău care nu poate fi negat nici măcar de optimistul autor al Teodiceei. Or atributele lui Dumnezeu contrazic tocmai libertatea omului. Prin urmare, ideea lui Leibniz, conform căreia Dumnezeu nu poate fi cauza răului, este lesne contestată prin infirmarea existenţei libertăţii absolute a voinţei. Dumnezeu nu este creatorul răului, atunci când el ştie că un om într-o anumită împrejurare va acţiona împotriva legilor morale, de ce, totuşi nu-l determină să procedeze altfel? Leibniz preîntâmpină această obiecţie, de altfel atât de des formulată în istoria filosofiei şi teologiei, afirmând că şi într-o asemenea situaţie omul poartă răspunderea, nu Dumnezeu, fiindcă voinţ a sa liberă,prin lipa aspiraţiilor spre valorile superioare, se transformă în voinţă rea şi devine cauză a păcatului şi a răului. Această voinţă nu este în mpod necesar rea într-o situaţie determinantă, fiind liberă faţă de necesităţile şi constrângerile exterioare.Aceasta nu înseamnă că domneşte în ea u echilibru perfect, o indiferenţă absolută faţă de exterior. Măgarul lui Buridan este o ficţiune, fiindcă voinţa este întotdeauna într-o anumită măsură înclinată de o parte sau de alta, înclinaţie care rezultă totuşi din propria sa natură, nu dintr-o constrângere exterioară. În acelaşi timp, se naşte o anumită necesitate din înclinaţia însăşi a voinţei de a acţiona într-un fel sau altul. De aceea Leibniz distinge între necesitatea absolută , metafizică sau geometrică, şi cea ipotetică sau morală, conform căreia un eveniment trebuie să se întâmple, fiindcă a fost prevăzut de Dumnezeu.
Această prevedere nu este acelaşi lucru cu determinarea , chiar dacă ceva trebuie să se petreacă. Acest „trebuie” nu are caracterul unei necesităţi absolute. În viziunea lui Leibniz, sufletul omului este un automat spiritual, căruia nu-i este răpită libertatea şi contingenţa unei acţiuni, chiar dacă într-un anumit fel ea apre ca necesară. Un eveniment prevăzut nu este, prin aceasta, determinat, fiindcă Dumnezeu a ales cea mai bună dintre lumile posibile, dar el ua schimbat nimic din constituţia lucrurilor, lăsându-le în stare să-şi desfăşoare virtualităţile.
În acest punct al Teodiceei se ridică problema justiţiei divine. Când Dumnezeu acordă cuiva graţia sa, are în vedere faptele bune sau rele ale acelei persoane, sau îi crează posibilitatea de a înfăptui binele, fiindcă vrea să- acorde graţia divină? Ce sens ar mai putea avea faptele bune şi, în genere, pietatea atunci când nimic nu se mai poate schimba în cursul prestabilit al evenimentelor? La o asemenea întrebare, Leibniz răspunde utilizând conceptele de „cauzalitate ideală” sau „condiţie”.Faptele bune sunt o asemenea cauzalitate ideală a graţiei divine.
Raţionamentele lui Leibniz privind libertatea omului au un accentuat caracter avocăţesc. El afirmă că „liber” şi „determinat” nu sunt termeni opuşi, însă demonstraţia sa nu rezistă unui examen logic sever, fiind simplă pledoarie.

d) Originea şi sensul răului

Lumea aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile, afirmă Leibniz, stârnind mai decgrabă protestul deznădăjduiţilor decât consolându-i. Dintre numeroasele replici care s-au dat acestui celebru enunţ, nu mai puţin celebră este cea alui Schopenhauer: „Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu, n-aş vrea să fiu acest Dumnezeu: mizeria operei mele mi-ar sfâşia inima”.
Leibniz însuşi, în Teodicee, recunoaşte că există anomalii, abateri de la ordinea morală universală. El nu închide ochii, cum greşit crede adesea, faptului că suficienţi păcătoşi prosperă şi sunt fericiţi, iar nefericirea loveşte adesea pe cei nevinovaţi. Problema Teodiceei capătă acum următoarea formă: Unde există ordine şi dreptate, când oamenilor buni le merge rău şi celor răi bine? Răspunsul lui Leibniz se bazează pe distincţia dintre răul metafizic, cel fizic şi cel moral. Primul constă în simpla nedesăvârşire, al doilea în suferinţă. Răul moral este păcatul. Toate aceste forme ale răului sunt verigi ale aceluiaşi lanţ. Răul metafizic – nedesăvârşirea – a fost necesar întrucât creaţia nu poate sta în acelaşi plan cu creatorul. Prin urmare, existenţa răului metafizic este un adevăr necesar. Leibniz reia aici o idee a lui Plotin: Creatorul lumii este perfect şi, în mod necesar, creaţia sa este imperfectă. A crea înseamnă a produce ceva absolut nou, ceva care nu a mai existat niciodată. Dacă Dumnezeu cel perfect ar fi creat o altă perfecţiune el n-ar fi creat, de fapt, nimic, ci ar fi reprodus doar propria sa perfecţiune. Creaţia sa este prin urmare nedesăvârşită. Din această nedesăvârşire a creaturilor, adică, în termenii Teodiceei,din răul metafizic, rezultă răul moral, a cărui necesitate nu este totuşi absolută, ci ipotetică sau morală, fiindcă existenţa sa este condiţia celei mai bune lumi posibile. O lume perfectă, în afara faptului că n-ar fi o adevărată creaţie, din motivul menţionat deja, n-ar putea fi orientată spre mai bine. Dumnezeu, spune Leibniz, urmează legea a ceea ce este mai bun.
Din răul moral rezultă răul fizic, rău care, în mod normal, are caracterul unei pedepse. Atunci când suferă cei care nu au păcătuit, remediul, recunoaşte Leibniz, nu se poate găsi decât într-o viaţă viitoare.
Întrebarea privind originea răului trimite la alegerea celei mai bune dintre lumile posibile. Dumnezeu a prevăzut tot ceea ce este bun şi tot ceea ce este rău în derularea evenimentelor universului. Deşi este cauza originară a lumii, el nu este vinovat pentru răul din ea, fiindcă intelectul său este independent de voinţa sa. Dumnezeu nu vrea răul, dar îl permite. Conceptul de „permisiune” devine punctul central al problemei răului în viziunea lui Leibniz. Pentru a defini acest concept-cheie, el distinge între voinţa antecedentă a lui Dumnezeu şi cea consecventă. Leibniz însuşi mai numeşte cele două forme ale voinţei divine prealabilă şi finală. Prima doreşte binele, a doua vizează mai-binele. Acest mai bine cuprinde în sine, în anumite cazuri, şi răul fizic, pe care Dumnezeu îl utilizează ca mijloc, în scopul realizării mai-binelui. Răul moral, chiar şi atunci când poate fi, de asemenea, un mijloc în vederea atingerii adevăratei finalităţi a lumii, când poate contribui la realizarea unui bine sau la împiedicarea unui rău mai mare, nu poate fi niciodată obiect al voinţei divine. Dumnezeu îngăduie doar răul moral, fiidcă libertatea de a alege între bine şi rău este un atribut exclusiv al omului.Ca şi Plotin, Leibniz consideră că sensul originii răului ţine punctul de vedere din care este privită realitate. Răul este aproape nimic – presque néant – în comparaţie cu binele pe care-l conţine universul întreg. Dacă privim lumea care ne înconjoară, ea pare a fi imensă, dar dacă ne imaginăm şi restul cosmosului, ea ne apare dintr-o dată infinit de mică. În mod similar, răul din lume nu are sens decât raportat la acest „aproape nimic” , ce devine un adevărat pericol dacă ne fixăm privirea exclusiv asupra lui. Oricare parte, privită în sine, rămâne mereu întunecată, nedesăvârşită, dureroasă. Când este încadrată în ansamblu, când participă la desăvârşirea întregului, propria sa imperfecţiune capătă un sens pozitiv.
Răul este numai absenţa binelui. Nimic nu este rău în sine, în mod absolut. Umbra , spune Leibniz, redevenind poet, pune mai bine în evidenţă culori decât lumina, şi chiar o disonanţă, la locul şi timpul potrivit, contribuie la realizarea unei excepţionale armonii. Este, de altfel, o experienţă comună aceea că uneori un mic rău îl simţim ulterior ca pe un mare bine, ajutând la desăvârşirea morală. Până şi îngerilor – spune Leibniz – le trebuie pentru a nu se moleşi, obstacole.
Teodiceea se derulează între o banalizare a răului şi o instrumentalizare a sa, de aceea argumentarea este multidimensionată. Leibniz însuşi, poet, logician, matematician, filosof, jurist, vorbeşte despre „mii de căi” ce pot fi urmate spre a justifica modul de a proceda al lui Dumnezeu. În anumite pasaje, cititorul poate sesiza cu uşurinţă stilurile juristului, al logicianului, al matematicianului, sau al poetului Leibniz, dar în altele este imposibil de disociat între diferite tipuri de discurs. Toate însă au ca presupoziţie credinţa lui Leibniz în faptul că înţelepciunea divină este nesfârşită, că nimic nu este mai drept decât judecata sa şi bunătatea divină este fără margini. Credinţa în bunătatea lui Dumnezeu ia forma credinţei în bunătatea lumii create de el.


4.De la Lisabona la Auschwitz sau destinul optimismului doctrinar al lui Leibniz

Teologia a făcut din bunătatea absolută a lui Dumnezeu o dogmă, în vreme ce filosofia a încercat să o dovedească punând în evidenţă perfecţiunea creaţiei sale. Istoria omenirii şiexperienţa de viaţă a fiecăruia dintre noi dezmint la tot pasul doctrina privind cea mai bună dintre lumi. Cutremurul de pământ care a distrus oraşul Lisabona în anul 1755, făcând zeci de mii de victime, printre care mulţi oameni pioşi, a zguduit din temelii Teodiceea lui Leibniz, cu optimismul ei nemăsurat.
În literatura referitoare la problema teodiceei este deseori citat textul biblic al cărţii lui Iov. Când acesta este lovit, pe nedrept, de mânia lui Dumnezeu, nu ezită să-şi proclame nevinovăţia şi să afirme că Dumnezeu „ nimiceşti pe cel nevinovat ca şi pe cel vinbovat”, că „ cei răi... sporesc în putere... fără ca nuiaua lui Dumnezeu să-i lovească”. O mulţime de ticăloşi, spune Iov, „îşi petrec zilele în fericire... deşi îi spuneau lui Dumnezeu: Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile tale. Ce este cel Atotputernic, ca să-i slujim?Ce vom câştiga dacă-i învăţăm rugăciuni?”
Pe prietenii care-l consolează cu ideea că „de când omul a fost aşezat pe pământ, biruinţa celor răi a fost scurtă , iar bucuria nelegiuitului numai de o clipă”, Iov îi suspectează de viclenie. Ei iau apărarea divinităţii nu pentru că aşa le dictează cugetul, ci din interese meschine, din calcul al unui profit. „Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte – replică Iov – din dragoste pentru Dumnezeu şi să spuneţi minciuni ca să-l apăraţi? Vreţi să ţineţi cu el şi să faceţi pe apărătorul lui Dumnezeu?... Vreţi să-l înşelaţi, cum înşelaţi pe un om?... El vă va osândi, dacă în ascuns nu lucraţi decât păcălindu-l. Nu vă înfricoşează măreţia lui şi nu cade groaza lui peste voi? Părerile voastre sunt păreri de cenuşă, întăriturile voastre sunt întărituri de lut” În final , Dumnezeu a răsplătit revoltasinceră şi dreaptă a lui Iov, „dându-i înapoi îndoit tot ce avusese” şi a pedepsit făţărnicia consolatoare a prietenilor lui Iov.
Totuşi cartea lui Iov nu poate fi un model de teodicee fiindcă îi lipseşte structura raţională a acesteia. Textul biblic pomenit este o expresie a unei situaţii concrete, a unei experienţe particulare. Teodiceea lui Leibniz reprezintă expresia sistematică a optimismului privind soarta lumii si a omului, optimism al cărui replică, firească o constituie pesimismul sistematic al lui Schopenhauer. În spiritul european are loc o radicală schimbare de perspectivă, al cărei punct de inflexiune este anul1755, când la 1 noiembrie, într-o zi de sărbătoare , religioasă, oraşul Lisabona a fost atins, într-adevăr de „mânia divină”. Lisabona se situa în centrul cutremurului exterior, sistemul de gândire al Teodiceei şi o dată cu el, optimistul proiect al unei credinţe în Dumnezeu şi în lume erau în centrul zguduirii interioare.”
În poezie şi adevăr, Goethe, profund impresionat de acel eveniment „cu răsunet mondial”, mărturiseşte că pentru întâia dată liniştea sa sufletească fu adânc zguduită. „ Credincioşii nu pregetară atunci să cugete la soarta omului, filosofii să consoleze, preoţimea să predice şi să dojenească. Atenţia lumii se concentrează o clipă asupra acestui punct şi spiritele... simţiră... multă nelinişte în legătură cu soarta lor şi a celor apropiaţi... Băiatul (Goethe, la 16 ani, n.n. – N.R.), care auzea mereu despre toate acestea, se simţea şi el atins. Dumnezeu, creatorul şi păstorul cerului şi pământului, pe care explicaţia primului articol al crezului i-a sfârşit atât de înţelept şi îndurător, nu se arătase nicidecum a fi un părinte, dând pierzării pe cei drepţi laolată cu cei păcătoşi. Zadarnic caută cugetul cel tânăr să nu se clatine în credinţa lui (s.n. – N-R.);lucrul era cu atât mai greu cu cât înţelepţii şi cunoscătorii scripturii nu erau deloc deacord asupra modului în care trebuia înţeles un astfel de fenomen.”
Dezbaterile în jurul problemei teodiceei în genere, şi acelei a lui Leibniz îndeosebi, mai cu seamă aspecte legatede optimism, marchează prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1755, Academia de Ştiinţe din Berlin a organizat un concurs pe această temă, concurs la care au participat şi Lessing şi Mendelsson. Ca o ironie a soartei, în acelaşi an a avut loc şi cutremurul pomenit. Poemul lui Voltaire despre dezastrul Lisabonei, poem ce are subtitlu analiza acestei axiome: totuleste bine, nu reprezintă doar expresia consternării sale ci, în mod indirect, o contribuţie la dezbaterea asupra optimismului, organizat de Academia berlineză. Adevăratul subiect al poeziei lui Voltaire pare a fi mai degrabă dezastrul filosofiei contemporane lui, decât cel al Lisabonei. Filosofii care strigă: „Totul este bine” sunt, pentru iluministul francez, jalnici socotitori ai mizeriei umane. Dintr-un haos şi din nefericirea fiecăruia ei construiesc o fericire generală şi împotriva tuturor evidenţelor, proclamă lumea aceasta mizeră ca cea mai bună. ”Cândva totul va fi bine, iată speranţa noastră, acum totul este bine, iată iluzia! încheie Voltaire. Poezia sa , care îl vizează în mod direct pe Leibniz, apare la începutul anului 1756, a fost citită cu pasiune în toată Europa şi a marcat schimbarea punctului de vedere privind Teodiceea.
După 1755 a devenit tot mai clar că optimismul exagerat cedează loc pesimismului.Are loc, aşadar, o transformare a spiritului european, transformare care a condus de la sine la o condamnare drastică a Teodiceei lui Leibniz. Această sentinţă este formulată la modul clasic de Schopenhauer.Lumea ca voinţă şi reprezentare este opusul Teodiceei. „Dacă s-ar înfăţişa ochilor fiecărui om chinurile, durerile cumplite cărora viaţa lui e necontenit expusă, l-ar cuprinde groaza. Dacă optimismul cel mai îndârjit ar fi purtat prin spitale, lazarete şi săli de operaţie , prin închisori şi camere de tortură, pe câmpurile de luptă şi locurile de execuţie, dacă i s-ar deschide toate locuinţele posomorâte ale mizeriei şi dacă, drept încheiere, ar fi lăsat să privească închisoarea lui Ugolin, ar recunoaşte cu siguranţă ce fel estea această „cea mai bună lume posibilă”.
Lumea este un veritabil infern, încât apelativul „domnule” ar trebui înlocuit cu „tovarăş de mizerie” . „Nu pot să recunosc Teodiceei lui Leibniz, ca amplă expunere metodică asupra optimismului, alt merit decât acela de a-i prilejui mai târziu marelui Voltaire să scrie nemuritoruzl său Candid, care este confirmare neaşteptată pentru Leibniz a acelei scuze care cam şchioapătă, invocată de el în sprijinul relelor acestei lumi, anume că răul dă naştere uneori binelui... Lumea noastră este cea mai rea dintre lumile posibile”
Lucrarea lui Voltaire Candid sau optimismul, apărută în 1759, evidenţiază şi mai mult transformarea spiritului european care s-a produs. Scepticismul faţă de justiţia divină a devenit o constantă a cugetării filosofice europene, care va genere, în cele din urmă, ateismul şi materialismul secoluluzi următor.
Al doilea război mondial, cu al său Auschwitz, este un fenomen omolog, în sensul dat de Spengle acestui termen, cutremurului din Lisabona anului 1755. Anul 1946 în care s-au sărbătorit 300 de ani de la naşterea lui Leibniz a marcat o altă schimbare de paradigmă a teodiceei. Neîncrederea în Dumnezeu a fost înlocuită cu neîncrederea în om, idee în virtutea căreia se reconstruieşte Europa, şi lumea întreagă, astfel încât să preîntâmpine pornirile diabolice ale unui om „liber”.


5.Teodiceea ca „viclenie a raţiunii”

Raţionalismul modern este, la origine, o mişcare religioasă. Fiindcă Dumnezeu este obiectul central al cunoaşterii, întregul raţionalism modern capătă forma unei teodicee.
Raţionalismul întemeiat de Descartes şi continuat de Spinoza şi Leibniz, a fost elaborat spre a extinde şi întări credinţa religioasă cu mijloacele raţiunii. Credinţa în perfecţiunea creaţiei divine cedează locul celei privind raţionalitatea acesteia. Presupoziţia tacită a filosofilor raţionalişti este identitatea dintre perfecţiune şi raţionalitate. Descartes, Spinoza şi Leibniz nu au intenţionat să submineze credinţa creştină, ci doar să-i confere un caracter raţional. Astfel începe în epoca modernă ceea ce, prin cuvintele lui Hegel, se poate numi viclenia raţiunii.
În şitrul teodiceelor, cea a lui Leibniz ocupă un loc aparte. Filosoful german era protestant. Schopenhauer observă că primul lucru care-ţi atrage atenţia într-o biserică protestantă este amvonul, iar într-una catolică, altarul, semn că prima confesiune religioasă se adresează cu precădere raţiunii, cea de-a doua, credinţei. Într-adevăr, lucrarea lui Leibniz pune în evidenţă faptul că teodiceea modernă poate avea consecinţe cu totul opuse intenţiilor autorilor ei. Raţionaliştii nu s-au mulţumit doar să-l iubească pe Dumnezeu, ci să-l cunoască în mod raţional, fără a bănui că întotdeauna cunoaşterea ucide iubirea, că adevărul raţional şi sacrul sunt valori ireconciliabile în unul şi acelaşi plan. Prin urmare, filosofii raţionalişti au angajat raţiunea într-un domeniu în care acesta trădează cauza pe care trebuie să o susţină.Viclenia ei constă în faptul că mişcarea care începe în numele credinţei va fi deturnată, în scurt timp, spre ateism şi materialism.
Teodiceea are întotdeauna o nuanţă tragică, fiindcă este rezultatul unui aprig conflict dintre raţiune şi sentiment. Pe de o parte, dovezile teoretice pe care le aduce orice teodicee în sprijinul existenţei lui Dumnezeu sunt problematice şi, pe de altă parte, în lipsa lor, credinţa religioasă nu e decât o simplă speranţă ce nu depăşeşte sfera subiectivităţii.
O teodicee reţională – sintagma este aproape un pleonasm – este o contradicţie în termeni. Am arătat deja cum Leibniz însuşi, în Teodiceea sa, suprimă modul raţional de aproduce tocmai în momente hotărâtoare ale demonstarţiei. Folosind o expresie a lui Emil Cioran, putem spune că orice teodicee raţională este o colecţie de silogisme ale amărăciunii.
Seria teodiceelor moderne este curmată de Immanuel Kant. Cu riscul de rigoare, îndrăznim să afirmăm că gândul ascuns care însoţeşte orice demers critic al lui Kant este tocmai acela de a opri angajarea raţiunii într-un domeniu în care acţiunea ei este ilegitimă. Critica raţiunii pure are caracterul unui denunţ . Ea demască ilegalităţile şi abuzurile raţiunii. Pentru Kant, problema teodiceei devine identică celei privind dovezile existenţei lui Dumnezeu. În esenţa ei, Critica raţiunii pure nu este nici o ontologie , nici o gnoseologie, nici un tratat despre metodă, cum declară autorul însuşi, ci o nouă teodicee. Această idee poate părea paradoxală, mai ales că Immanuel Kant, în afara unui mic studiu intitulat Űber das Miβligen aller philosophischen Versuche in der Theodizee, nu se referă în mod explicit la ceastă problemă. În Critica raţiunii pure termenul nu este utilizat, însă reamintim că nici Leibniz nu teoretizează teodiceea, ci o edifică. Respingerea de către Kant a tuturor teodiceelor care au eşuat este o nouă teodicee.
Immanuel Kant a demascat falsitatea tuturor demonstarţiilor şi inautenticitatea tuturor dovezilor aduse în decursul istoriei în sprijinul existenţei lui Dumnezeu, dar intenţia „atotdistrugătorului” este cu totul alta. Dacă este imposibil să demonstrez riguros existenţa lui Dumnezeu, este, de asemenea, imposibil să demonstrezi fără erori nonexistenţa sa. Teologia raţională optimistă a Aufklärung-ului putea discredita teodiceea însăşi, prin faptul că deschidea calea ateismului şi materialismului. Limitând ştiinţa pentru a face loc credinţei, Critica raţiunii pure, repetăm, este autentica teodicee a modernităţii.
Cât despre Leibniz, trebuie să concluzionăm că Teodiceea sa este o măreaţă stupiditate. Cel mai mare teoretician al secolului său – cum a fost numit Leibniz – se contrazice, în cuprinsul Teodiceei. Un asemenea act poate trece neobservat când este vorba de unom obişnuit, dar când un mare logician şi matematician se comportă uneori ca şi cum principiile logice ar fi suprimat, cititorul nu poate rămâne indiferent. Şi tocmai acesta este rostul oricărei metafizici: de a te scoate din indiferenţă. Cum va reacţiona spiritul fiecăruia în faţa Teodiceei lui Leibnizeste, desigur, o problemă personală, dar în mod sigur această carte este o mare provocare. Când citeşti cu înfrigurare paginile în care este abordată o problemă ce preocupă, în ultimă instanţă, pe oricine, când simţi că te afli atât de aproape de un adevăr esenţial, filosoful afirmă: „nu cunoaştem în amănunt această problemă”. „Cred că am dovedit îndeajuns că Dumnezeu nu-i deloc responsabil de răul pe care-l permite. Oamenii înşişi, când îşi fac datoria, nu sunt deloc responsabili de evenimente, indiferent dacă le prevăd sau nu” spune, într-un alt loc Leibniz. Este lesne de observat, citind Teodiceea, că autorul ce-şi propune să demonstreze în mod raţionalist sfârşeşte prin a dovedi în stilul unui avocat.
Comparaţia omului cu Dumnezeu utilizată numai când convine scopului pledoariei, în schimb, la obiecţia lui Bayle potrivit căreia Dumnezeu ar trebui să facă binele în mod direct, nu prin intermediul răului, Leibniz afirmă că aceasta „ înseamnă să ne batem joc de Dumnezeu, prin mereu aceleaşi antropomorfisme”.
Stranietatea Teodiceei este dată şi de faptul că este expresia unei gândiri tipic germane, dar turnată în tiparele limbii franceze, într-o vreme în care limba Europei cultivate era latina! În plus, Leibniz, care a fost de o însemnătate notorie, vorbeşte în cel mai raţional mod cu putinţă despre cele mai sentimental-personale probleme ale omului.”


(- ceramica: Roman Khalilov)

joi, 13 noiembrie 2014

Un initiat in misterele Egiptului, a spus:





„Rațiunea nu poate știi nimic despre Adevăr, despre Real, despre Sufletul nemuritor;
Rațiunea servește doar pentru a susține o teorie spiritualistă sau una materialistă;
ar putea elabora o teza spiritualistă cu o logică formidabilă;
de asemenea ar putea structura, în opoziție, o teză de tip materialist, cu o logică asemănătoare...
Astfel că Rațiunea subiectivă, senzitivă, hrănită cu datele aduse de cele cinci simțuri, poate construi teze de tip spiritualist sau de tip materialist;
atunci nu este ceva în care se poate avea încredere...
Există un simț diferit, care este cel al PERCEPȚIEI INSTINCTIVE A ADEVĂRURILOR COSMICE ( este o facultate a Ființei ).
Dar Rațiunea subiectivă nu poate , prin ea însăși, să ne dea cu adevărat nici o informație despre Adevăr, despre Real;
Rațiunea senzitivă nu poate știi nimic despre Misterele Vieții și ale Morții...
Dumneavoastră nu puteți știi, cu raționalismele dumneavoastră, nimic despre Adevăr, despre Suflet sau despre Spirit; 

Mintea rațională nu poate știi nimic despre toate acestea...”

***
Se spune că, departe de orice școală, acel înțelept asirian, provenit din Egipt, s-a dus să cultine pământul și s-a dedicat exclusiv facultații numită de el "perceptie instinctiva a adevarurilor cosmice", facultate pe care odinioara umanitatea a avut-o , dar s-a atrofiat pe masura ce "eul psihologic", "sinele'" s-a dezvoltat..."

(S. A. Weor 
- "Dincolo de concepte" )


luni, 10 noiembrie 2014

duminică, 9 noiembrie 2014

bucură-TE!



(Princeton Univercity Art Museum, USA)

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

vineri, 7 noiembrie 2014

- reflexii în oglindă (35): limpezimea se sfâșie...


Cuvintele se repezeau în porțile și-ncuietorile minții, scrâșnind în așteptarea zadarnică a strigătului ce-ar trezii numa... dragostea.
Numărând pașii pe caldarâmul pustiu din parcul plin de frunze căzute-n albă tăcere, limpezimea unui moment se sfâsie lăsând loc ...mesagerilor.
Era timpul să fiu, să fiu asemănătoare versetelor biblice pierdute-n conștiinta pământului.



- initiativa: SoriN

joi, 6 noiembrie 2014

Clima Absentei - de Odysseas Elytis


I.
Toţi norii spoveditu-s-au pământului:
Locul lor un alean al meu l-a luat.
Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul
Unei mâini fără păreri de rău
M-am strâns într-un nod de durere.

II
Clipa e dusă pe gînduri înserând
Fără amintiri
Cu copacul ei mut
Catre mare
E dusă pe gânduri înserând
Făr-o bătaie de aripi
Cu chipul neclintit
Catre mare
Înserând
Fără dragoste
Cu gura neînduplecată
Către mare…
Iar eu în liniştea ce-am prins-o în năvod.

III.
După amiaza
Si imperiala lui însingurare
Şi tandreţea vânturilor sale
Şi aura sa cutezătoare
Nimic să nu vină Nimic
Să nu plece
Toate frunţile libere

IAR CA SENTIMENT UN CRISTAL.


(- sculptura: Livio Scarpella)

miercuri, 5 noiembrie 2014

marți, 4 noiembrie 2014

Jane Fonda - Al treilea act din piesa de teatru a vieții



”VIAȚA TA E AICI, PE PĂMÂNT

După ce ați trecut de 60 de ani, pentru că nu mai aveți foarte mulți
ani în față și pentru că nu puteți lua cu voi nimic atunci când vă
duceți, n-are rost să mai fiți preocupați să economisiți. Așadar,
cheltuiți banii pe care i-ați pus deoparte, faceți excursii, cumpărați
ce vă face plăcere și dăruiți ce vă puteți permite. Nu vă gândiți să
lăsați chiar tot ce-ați agonisit copiilor și nepoților, pentru că,
nu-i așa? nu vreți să-i transformați în niște paraziți care așteaptă
cu nerăbdare ziua în care veți muri. Nu vă faceți griji despre ce-o să
se întâmple cu ei sau cum veți fi pomeniți, pentru că atunci când ne
întoarcem în țărână nu mai auzim nici laudele și nici criticile.
Timpul în care v-ați bucurat de viața pe pământ și de bunurile pe care
le-ați agonisit cu atâta trudă se va sfârși. Nu vă frământați prea
mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or
să-și găsească, cu siguranță, drumul în viață. Nu fiți sclavul
copiilor voștri! Țineți legătura cu ei, iubiți-i, ajutați-i când au
nevoie, dar în același timp, bucurați-vă cât mai puteți de banii pe
care i-ați strâns.

Viața înseamnă mai mult decât muncă. Pensionați-vă cât de devreme
puteți și bucurați-vă de viață. Nu așteptați prea multe de la copiii
voștri. Majoritatea își iubesc părinții, dar vor fi prea ocupați cu
serviciul și alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor. Există
însă și copii nepăsători, care s-ar putea să înceapă să se certe pe
bunurile voastre cât sunteți încă în viață și chiar să-și dorească să
muriți mai repede, ca să vă poată moșteni casa și bunurile. În
general, copiii cred că li se cuvine să capete tot ce posedați, în
timp ce voi n-aveți niciun drept să vă atingeți de banii lor. Prin
urmare, după vârsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiți energia și nu
vă mai periclitați sănătatea în schimbul unei averi și mai mari,
muncind până intrați în mormânt. S-ar putea ca banii voștri să n-aibă
nicio valoare în fața doamnei cu coasa.

Când să ne oprim să mai facem bani? Cât înseamnă destul? O sută de
mii? Un milion? Zece milioane? De pe zecile de hectare de teren pe
care le posedați mâncați câteva legume și o jumătate de pâine pe zi;
din cele trei case pe care le-ați construit, n-aveți practic nevoie
decât de câțiva metri pătrați: un dormitor, o cameră de zi, o baie și
o bucătărie. Atâta vreme cât aveți o locuință și suficienți bani
pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, stați foarte bine. Ar trebui
să fiți fericiți.

Fiecare familie are problemele ei, indiferent de statutul social. Nu
vă mai comparați cu alții în ceea ce privește potența financiară.
Renunțați la competiția cine are mai multe posesiuni sau ai cui copii
sunt mai dotați... material și se plimbă mai mult prin baruri sau prin
străinătate. Mai degrabă puneți în balanță cine are mai mult timp
liber, cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv.

Nu vă frământați în legătură cu lucrurile pe care nu le puteți
schimba. Nu ajută la nimic, iar o stare psihică proastă vă poate
îmbolnăvi. Creați-vă o stare permanentă de bine și identificați ce vă
face fericiți. Atâta timp cât sunteți sănătoși și bine dispuși, vă
veți face planuri și veți aștepta cu nerăbdare ziua următoare. O zi
din viață fără un moment de bucurie este o zi pierdută. O zi care
aduce un moment de bucurie este o zi câștigată. Un suflet optimist
vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce
vindeca, pentru că nu cunoaște boala...

Păstrați-vă o stare de spirit pozitivă, faceți mișcare în fiecare zi,
întotdeauna afară, la soare, mâncați multe alimente care conțin
vitamine și minerale, și veți avea toate șansele să mai trăiți 30-40
de ani în deplină sănătate și vigoare. Bucurați-vă de ceea ce aveți și
de tot ce vă înconjoară. Și nu uitați de prieteni. Ei sunt una din
bogățiile vieții. Faceți-vă prieteni trainici, respectând câteva
reguli simple: Ascultați-i fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să
le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să le pretindeți ceva în
schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără să-i
pedepsiți; promiteți-le fără să uitați. Așa, nu veți fi niciodată
singuri.

Vă doresc o viață lungă și împlinită!”

Omul din La Mancha (1972)



”Vreţi să fiţi responsabili de toate lucrurile cu excepţia viselor voastre. Ce slăbiciune mizerabilă! Ce lipsă de curaj şi logică! Nimic nu vă aparţine atât de mult ca visele voastre.''

- Friedrich Nietzsche

caleidoscopic...


duminică, 2 noiembrie 2014

Genialul Tesla, inventatorul mileniului II

“Toate inventiile i s-au derulat mental, le-a previzualizat. De asemnea, toate au fost perfectionate, au fost corectate intr-o proiectie mentala atat de reala, incat niciodata un aparat imaginat de el nu a dat gres. Totul a functionat perfect, fara corectii ulterioare, totul a fost construit fara experimente preliminare. Nikola Tesla si-a dezvoltat o capacitate neobisnuita de proiectie astrala in alte dimensiuni, in care si-a gasit numerosi prieteni. Asa cum a comunicat cu fiintele din eteric, Tesla a facut cunostinta cu tehnica in eteric, tehnica pe care a vazut-o descompusa, in detalii, in functiune”, afirma cu zeci de ani in urma celebrul inventator roman Henri Coanda, despre cel care a fost inventatorul de geniu Nikola Tesla, un nume prea putin rostit astazi de umanitate.
Geniul uitat

Nikola Tesla s-a nascut in data de 9 iulie 1856 pe tarmul Marii Adriatice, in satul Similian, comuna Gospici, din provincia germana Lica (actuala Croatie), intr-o localitate populata de istro-romani. Tatal sau a fost preotul ortodox Milutin Tesla, numele acestuia provenind de la unealta de baza a dulgheritului, meserie de baza in familia istro-romana. Mama sa se numea Gica Tesla (Mandici) si era de o inteligenta sclipitoare, desi nu avea niciun fel de studii. Se pare ca micul Nikola sau Nicolae a demonstrat inca din primii ani ai copilariei capacitati mentale exceptionale si perceptii extrasenzoriale, el fiind mai tarziu un deschizator de drumuri in domenii tehnice vaste, precum cel al electricitatii, radioului, curentilor de inalta frecventa, sistemului de curent alternativ, campului magnetic rotativ, structurii atomului si nucleului acestuia, motoarelor si diferitelor tehnologii fara de care lumea moderna ar fi de neinchipuit. Tot ceea ce astazi numim tehnologie avansata se bazeaza pe inventiile lui Nikola Tesla, unele dintre acestea datand de peste un secol.

Nikola Tesla si primul dispozitiv wireless din lume - un telegraf -, "parintele" tuturor device-urilor de acest fel de astazi



Nici nu implinise 30 de ani atunci cand a emigrat in SUA, la insistentele lui Charles Bechelore, un asistent al lui Thomas Edison. Ajuns acolo, a fost primit rece de Edison si angajat ca inginer electronist in atelierele companiei acestuia. La scurt timp, Tesla se revolta fata de modul cum patronul sau intelegea sa-si conduca afacerile si cercetarea stiintifica, demisioneaza si se hotaraste sa lucreze pe cont propriu. Dupa succesul sistemului sau original bazat pe curenti alternativi polifazati, la inceputul anului 1885, isi infiinteaza propria firma si tot atunci, aparent straniu, un incendiu ii distruge complet laboratorul din New York. In 1891, Tesla realizeaza transformatorul care ii poarta in prezent numele si care permite obtinerea unor tensiuni cu valori de pana la cateva milioane de volti.

Prototipul transformatorului Tesla, inventa de Nikola in 1888



Pana in 1892, Oficiul de Patente al SUA i-a eliberat lui Tesla peste 40 de brevete pentru inventiile realizate conform principiului campului magnetic rotativ descoperit de el si a elementelor esentiale ale sistemului electric de curent alternativ. In 1895, devenea operationala, la Cascada Niagara, prima hidrocentrala de curent electric alternativ din lume. Emblemele masivelor generatoare instalate acolo purtau numele lui Nikola Tesla si chiar in zilele noastre, marea majoritate a motoarelor electrice inductive aflate in uz pretutindeni in lume au la baza proiectul sau initial. Inventiile sale stau la baza radarului, ciclotronului, televizorului, retelelor mondiale de radio si TV, robotilor, Internetului, pagerelor, telefoanelor celulare sau programului spatial "Razboiul Stelelor" lansat de americani in Razboiul Rece. Toate acestea sunt tributare schitelor lui Tesla. Desi a fost un geniu sclipitor al umanitatii, pe 7 ianuarie 1943, intr-o zi de miercuri, la aproximativ 10:30 PM, Nikola Tesla isi dadea ultima rasuflare, murind singur si uitat intr-o camera mica din hotelul Newyorker. Afara, orasul era insufletit de mostenirea lasata in urma de acest om, mustind de electricitatea obtinuta din viziunea materializata a lui Tesla de a trai intr-o lume complet alimentata de curent alternativ. Tesla este ingropat aproape in obscuritate; un gigant prabusit al inventicii, ale carui descoperiri raman ca fundatie pentru unele dintre cele mai prolifice performante stiintifice atinse de umanitate. Cum s-a ajuns aici? Nikola Tesla era un umanitarist, un idealist si un geniu nepervertit. Desi de cele mai multe ori a fost personificat ca un cercetator nebun, poate ca singurul lui defect a fost acela de a se fi nascut inaintea timpului sau.

Reconstituire moderna a uneia dintre "masinariile" lui Tesla, prin care inventatorul a experimentat energia electrica alternativa


Un copil... altfel

In copilarie, Tesla a avut un frate mai mare, inzestrat cu aptitudini paranormale, care a murit prematur. Parintii celor doi baieti au suferit enorm in urma evenimentului, amintirea realizarilor exceptionale ale fratelui lui Nikola facand ca eforturile fiului ramas sa para neinsemnate. Acest lucru i-a ingreunat simtitor baiatului "misiunea" de a-si impresiona parintii. Tatal lui Tesla, Milutin, insista sa il faca pe, de acum, unicul sau fiu, preot, spre nefericirea baiatului care visa sa devina inginer. Milutin nu era un individ perimat, dimpotriva chiar, era un erudit si un membru marcant al comunitatii, insagenele miraculoase de care Nikola avea sa dea putin mai tarziu dovada, par sa-i fi fost transmise pe linie materna. Provenind dintr-o familie de oameni sclipitori, mama sa Gica demonstra adesea un talent deosebit in improvizarea unor agregate necesare in gospodarie. Cu toate acestea, antrenamentele mentale la care micul Nikola a fost supus de tatal sau, i-au propulsat simtitor geniul pe care avea sa-l demonstreze ulterior intregii lumi.

Inca de mic, Tesla a suferit din cauza unei afectiuni unice, care consta in aparitia unor imagini insotite de puternice strafulgerari luminoase. Era o reactie pe care medicii nu au reusit sa o explice si care izbucnea atunci cand baiatului ii era adresat un anumit cuvant sau cand ochii lui intalneau o anumita imagine. De asemenea, imprevizibilele strafulgerari luminoase se manifestau si atunci cand Nikola se afla in situatii periculoase, stresante, sau cand era foarte vesel. Uneori,devenea capabil sa vada tot aerul din jurul sau umplut cu "limbi de flacari vii", manifestari subtile ale omniprezentei energiei eterice, a caror intensitate a crescut odata cu inaintarea in varsta si a atins punctul maxim la varsta de 25 de ani.

Reconstituire grafica a uneia dintre viziunile lui Tesla



Un timp, Tesla fost incapabil sa distinga daca imaginile derulate in fata ochilor sai erau reale sau nu. A inteles, insa, ca ceea ce experimenta nu era atat o afectiune, cat o capacitate pe care trebuia sa invete a o stapani. Acest lucru l-a determinat sa nu se mai impotriveasca manifestarilor launtrice ale spiritului sau si sa incerce sa le accepte. Nu numai ca imaginile nu l-au mai luat prin surprindere pe Tesla, dar baiatul a ajuns chiar sa dezvolte o afinitate pentru competenta sa unica de creare a unei realitati proprii, in care putea jongla dupa bunul plac cu diversele planuri virtuale. Nikola si-a cultivat intr-atat de mult aceasta dimensiune paranormala, incat a inceput sa intreprinda ample calatorii mentale, in somn sau in stare de veghe, atat in locuri deja cunoscute cat si in cele nestiute, in orase si tari straine, unde intalnea personaje si isi facea prieteni. Aceste fantezii ii devenisera la fel de dragi precum experientele din viata reala. Atunci cand Nicolae inchidea ochii, el observa de fiecare data un fundal albastru uniform si intunecat, asemanator unui cer nocturn clar si fara stele. Dupa cateva secunde, respectivul camp devenea animat cu numeroase particule verzi scanteietoare, dispuse in numeroase straturi ce avansau incet catre el. Apoi, aparea din dreapta un model format din doua sisteme multicolore de linii paralele apropiate si reciproc perpendiculare, in care predominau galbenul, verdele si auriul. Imediat dupa aceea, liniile cresteau in stralucire si totul devenea plin de puncte sclipitoare, imaginea strabatand incet campul vizual si disparand in circa 10 secunde catre partea stanga. In urma ramanea un fundal neplacut de culoare gri, pe care se perindau imaginile persoanelor vazute de Tesla in timpul zilei, dupa care urma somnul. Daca imaginile nu apareau, noaptea avea sa fie fara somn.
“Computerul” Tesla

Dupa varsta de 17 ani, Tesla putea sa vizualizeze, cu cea mai mare usurinta, un obiect, neavand nevoie de modele, desene sau alte experimente propriu-zise. Din acest motiv, baiatul avea capacitatea de a pune la lucru o piesa, mental, fara a fi necesara construirea ei efectiva, astfel incat sa isi dea seama daca va functiona sau nu, atunci cand va fi materializata. El putea dezvolta un intreg concept fara a se folosi de un singur instrument. Abia dupa ce adapta angrenajului imaginat toate imbunatatirile posibile si nu mai gasea nicio greseala, dadea forma respectivului produs al inteligentei sale. Fara exceptie, toate dispozitivele concepute de Tesla lucreaza exact asa cum le-a conceput el.

Motorul electric Tesla - pe principiul de functionare al acestuia au fost concepute majoritatea aparatelor electronice pe care le folosim astazi, de la televizor si computer la aparat de ras si lanterna



Inca din primii ani de viata, Nicolae deprinde, fara vreo explicatie aparenta, o aversiune puternica fata de cerceii femeilor, facandu-i insa placere sa deseneze alte ornamente, precum bratarile. Observarea unei perle il ducea la extaz, fiind fascinat si de stralucirea cristalelor sau a obiectelor cu muchii ascutite si suprafete plane. Nu s-ar fi atins niciodata de parul altor oameni si ar fi facut febra doar privind o piersica, iar daca intalnea o bucata de camfor (substanta organica cristalizata, incolora, cu miros caracteristic si gust amar, folosita in medicina si in industria celuloidului), aceasta ii producea un puternic discomfort. Obisnuia sa numere pasii in timp ce se plimba si sa calculeze volumul vaselor de supa, al cestilor de cafea si al bucatilor de mancare. Toate actiunile si operatiunile pe care le realiza trebuiau sa fie divizibile cu trei si daca numaratoarea nu ii iesea, se simtea nevoit sa o ia de la capat, chiar daca calculele durau ore intregi.

Pana la 8 ani, Tesla a fost un copil cu un caracter slab, temator, superstitios, prag pe care depasindu-l, a suferit o transformare extraordinara de personalitate. A gasit puterea autocontrolului si a depasirii de sine, citind pe ascuns sute de carti la care, pentru a-i proteja vederea, tatal sau ii restrictiona accesul. Tesla ajunge la un asemenea nivel de autodisciplina si vointa incat devinepeste noapte adept inflacarat al unor activitati si pasiuni (precum jocurile de noroc), abandonandu-le apoi cu vehementa intr-un timp record. In aceasta directie il ajuta atat cultura vasta pe care si-o cladeste citind, cat mai ales intelepciunea mamei sale, care il intelege deplin si ii insufla pe calea cea mai potrivita un sistem de valori corect, caracteristic unei existente demne. Sanatatea si forma fizica ale lui Tesla s-au mentinut in limite de invidiat pana la o varsta foarte inaintata a curiosului personaj. La 60 de ani, isi mai putea inca angaja trupul in acrobatii accesibile numai marilor atleti, iar ochii ii erau la fel de vioi ca ai unui copil. Mai mult de atat, se pare ca, de la implinirea varstei de 18 ani pana la moarte, lui Nikola nu i-a variat nici macar cu un kilogram greutatea corpului si, daca in copilarie era stangaci, la maturitate devenise ambidextru, folosindu-si cu aceeasi indemanare ambele membre superioare.

Nicolae Tesla - la 40 de ani arata precum la 20



In timpul gimnaziului, Nikola era pasionat de studiul matematicii. Pana la un anumit grad de dificultate, ii era indiferent daca scria simbolurile pe tabla sau le invoca mental. Cu toate acestea, baiatul a fost departe de ceea ce s-ar fi putut numi un copil cuminte sau un elev exemplar. Daca la maturitate si-ar fi publicat un volum despre nazbatiile copilariei sale, "Amintirile" lui Creanga ar fi palit cu siguranta in fata intamplarilor nastrusnice si fanteziilor uluitoare ale lui Nicolae. Ca baiat, a fost de mai multe ori la un pas de moarte, de doua ori prin inec, iar o data din pricina holerei. Era capabil sa nimereasca cu pietre pestii in aer, atunci cand acestia sareau din apa, prindea cu cea mai mare usurinta, cu ajutorul mainilor, soareci si pasari si parea sa dezvolte cate o tehnica proprie, simpla dar extrem de eficienta, pentru a rezolva aproape orice problema.

Avea o adevarata manie de a termina orice incepea, fapt care adesea l-a pus in situatii dintre cele mai dificile. Odata, incepuse sa citeasca opera lui Voltaire, cand a aflat ca existau aproximativ o suta de volume tiparite marunt ale celebrului scriitor. A trebuit sa termine ceea ce incepuse, dar dupa ce a lasat jos ultima carte si-a spus ca acest maraton al lecturilor nu se va repeta. Inca mai mult decat toate aceste lucruri, aspect deja paranormal al inventatorului, urechea lui Tesla era un instrument extraordinar de captare a semnalelor acustice. Acest simt era in cazul sau de 14 ori mai dezvoltat decat in cazul unui om obisnuit. Putea auzi ticaitul unui ceas aflat la trei camere distanta, iar asezarea unei muste pe masa din incaperea in care se afla putea provoca un sunet aproape insuportabil de puternic pentru urechea sa. O trasura ce trecea la o distanta de cativa kilometri, avea deseori efectul de a-i cutremura intregul corp. Uneori, i se parea ca pamantul de sub el tremura continuu, asa incat a trebuit sa-si puna patul pe tampoane de cauciuc pentru a amortiza socurile resimtite si a reusi sa doarma.
“Savantul nebun” avea sa schimbe lumea

Colonelul Philip J. Corso, ofiter de informatii american, membru al Consiliului Securitatii Nationale a SUA si sef al Directiei Tehnologii Straine a Armatei Terestre SUA, face unele precizari interesante cu privire la inventiile lui Tesla, dintre care, cele mai multe au fost intelese cu mult dupa moartea sa. Colonelul a fost primul care a sustinut ca inventiile lui Tesla erau atat de avansate si de greu de inteles incat ele au fost reconsiderate numai dupa ce, la Roswell, s-a constatat ca extraterestrii foloseau tehnici… Tesla. Bisturiul-laser gasit in OZN-ul prabusit acolo avea acelasi principiu - fascicolul de energie directionata - ca "Raza Mortii" a istro-romanului. "Chiar inainte ca dramaturgul ceh Karel Capek sa fi nascocit termenul "robot" in piesa "R.U.R." si inainte ca scriitorul american de literatura SF Isac Asimov sa fi inventat "robotica" in culegerea de povesti "Eu, robotul", Nikola Tesla crease un "automaton" (soldat mecanic) si un navomodel dirijat", declara colonelul Corso.

"Geniul Omenirii" cum este supranumit Tesla in anumite cercuri, pare sa fi avut o dorinta obsesiva de pace. Chiar si atunci cand inventa arme apocaliptice, o facea in speranta naiva ca va trimite razboiul in uitare, deoarece toate natiunile ar detine aceeasi putere de a-si distruge reciproc arsenalele. Ideile sale erau atat de radicale pentru vremea lor, atat de indepartate de ceea ce gandeau contemporanii sai, incat au fost ignorate, parand pentru cei mai multi oameni (si chiar cercetatori) fie niste aiureli ale unui savant nebun, fie niste lucruri total nepractice. Totusi, pana si ideile sale cele mai "lunatice" - asa cum au fost planurile de la sfarsitul secolului XIX vizand un bombardier cu decolare si aterizare verticala - par acum perfect functionale.

Pentru ca gratie proiectiilor sale mentale, stia de dinainte faptul ca toate experimentele sale vor fi incununate de succes, Tesla nu era aproape niciodata atent in laborator, studiind sau incercand sa rezolve alte probleme, in vreme ce experimentele sale erau in plina desfasurare





Daca in anii '30 ai secolului XX, inventiile lui Tesla erau publice, dupa moartea sa, in ianuarie 1943, au fost sechestrate si ascunse, sub autoritatea guvernului SUA. Oficial, dupa moartea sa, Nikola Tesla a fost trecut in uitare, dar in realitate inventiile sale au starnit interesul varfurilor Armatei SUA inca din 1945. Tesla oferise acesteia un navomodel telecomandat ce putea fi dirijat prin radio de la distanta si putea lansa torpile asupra flotei inamice. De asemenea, in 1915, Tesla oferise SUA proiectul unei rachete dirijate, mai perfectionata decat celebra V2 a lui Hitler. Cea mai importanta inventie a lui Nikola Tesla pentru apararea SUA si a Terrei ramane, insa, celebra"Raza a Mortii", despre care credea ca va aduce pacea mondiala, tocmai pentru ca ea putea distruge intr-o clipa orase si armate intregi. Tesla insusi ar fi spus despre arma sa: "Aparatul meu imi permite sa trimit spre un punct foarte indepartat energii de trilioane de ori mai mari decat este posibil cu raze de orice alt fel. Astfel, mii de cai putere pot fi transmisi printr-un fascicul mai subtire decat firul de par si nimic poate rezista." Tesla a fost coordonator al proiectului Philadelphia si tot el a pus bazele primului accelerator de particule din lume, bazandu-se nu pe teoria relativitatii, mai tarziu emisa de Einstein, ci pe principiul fulgerului globular. Nu ne-am hazarda foarte tare daca am spune ca toata tehnica de astazi, care ne face viata mai usoara, care ne permite comunicarea la distante de mii de kilometri si care anunta sa ne propulseze intr-o dimensiune a cunoasterii si a existentei cu totul nebanuita, a fost ridicata si se afla inca in plina constructie pe pilonii schitelor si inventiilor celui mai mare geniu al umanitatii, Nicolae Tesla.

In jurul nationalitatii lui Tesla, din motive mai mult sau mai putin lesne de inteles, planeaza o controversa puternica. Colonelul Corso il considera sarb, Jan van Helsing il crede croat, iar omenirea intreaga il vede oricum dar numai cu origini romanesti nu. Chiar daca nu s-a nascut in spatiul carpato-danubianio-pontic, Tesla avea totusi sange romanesc, mostenint din genele parintilor sai istro-romani, membri ai comunitatilor romanesti din Croatia.”