Albert Camus - Mitul lui Sisif

"Zeii îl osîndiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică şi fără speranţă.
Dacă-l  credem pe Homer, Sisif era cel mai înţelept şi mai prudent dintre muritori.
După o altă tradiţie, totuşi el înclina către meseria de hoţ.
Nu văd aici nici o contradicţie.
În legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al Infernului  părerile sînt împărţite.
Mai întîi, este învinuit că şi-ar fi îngăduit unele libertăţi faţă de zei, cărora le-a trădat secretele. Egina, fiica lui Asope, a fost răpită de Iupiter. Tatăl, uimit de aceastădispariţie, i s-a plîns Iui Sisif. Acesta, care ştia de răpire, i-a făgăduit lui Asope să-i spună totul, cu condiţia ca el să dea apă citadelei Corintului. Nu s-a temut de fulgerele cereştişi a ales binecuvîntarea apei, drept pentru care a fost pedepsit în Infern.
Homer ne povesteşte, de asemenea, că Sisif pusese Moartea în lanţuri. Pluton n-a putut suferi să-şi vadă împărăţia pustie şi tăcută. L-a trimis pe zeul războiului, care a scos-o pe  Moarte din mîinile învingătorului său. 
Se mai spune şi că Sisif, pe patul de moarte, a vrut, în mod nesocotit, să pună la încercare dragostea soţiei sale. I-a poruncit să nu-l  înmormînteze, ci să-i arunce trupul în mijlocul pieţei publice. Sisif s-a trezit în Infern. Şi acolo, mîniat de o ascultare atît de potrivnică dragostei omeneşti, a obţinut de la Pluton îngăduinţa să se întoarcă pe pămînt, spre a-şi pedepsi soţia. Dar, cînd a  văzut din nou chipul acestei lumi, cînd s-a bucurat de apă şi de soare, de pietrele calde şi de mare, n-a mai vrut să se întoarcă în umbra Infernului. Nici chemările, nici mînia şi nici ameninţările divine nu l-au clintit din hotărîrea lui. A  mai trăit mulţi ani încă, privind linia rotunjită a golfului, în faţa mării strălucitoare şi a pămîntului surîzător. Spre a-l supune, a fost nevoie de o poruncă a zeilor. Mercur a venit să-l înşface pe îndrăzneţ  şi, răpindu-l  bucuriilor sale, l-a adus cu de-a sila în Infern, unde stînca îl aştepta gata pregătită.

S-a înţeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atît prin pasiunile, cît şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte  în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pămînt. Nu ni se spune nimic despre Sisif în Infern.

Miturile sînt făcute pentru ca imaginaţia să le însufleţească.
În cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povîrniş de sute şi de sute de ori, la nesfîrşit; vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a piciorului care-l împiedică să se rostogolească,braţele care-l  ridică din nou, siguranţa atît de omenească a două mîini murdare de pămînt. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adîncime, scopul este atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în cîteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre cîmpie.
Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O faţă care  trudeşte atît de aproape de piatră s-a schimbat  ea însăşi în piatră!  
Il văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfîrşit.
Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atît de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe cînd părăseşte înălţimile, coborînd pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decît stînca lui.
Acest mit este tragic pentru că eroul său e conştient, într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţinut de speranţa în izbîndă?
Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic, decît în acele rare momente cînd devine conştient.
Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gîndeşte în timp ce coboară.
Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria.
Nu există destin care să nu poată fi depăşit  prin dispreţ.
Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie.
Cuvîntul acesta nu-i de prisos.

Mi-l  închipui pe Sisif întorcîndu-se către stînca sa, şi că la începutul drumului era durerea. Cînd imaginile pămîntului se îngrămădesc  prea năvalnic  în amintire, cînd chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întîmplă ca tristeţea să se trezească în inima omului: e victoria stîncii, e stînca însăşi. Uriaşa mîhnire e o povară prea grea.

Sînt nopţile noastre de pe muntele Ghetsimani.
Dar adevărurile zdrobitoare pier cînd sînt cunoscute.  
Astfel, Oedip ascultă mai întîi de destinul său fără să ştie. Din clipa în care ştie, începe tragedia lui. Dar tot atunci, orb şi deznădăjduit, cunoaşte că singura sa legătură cu lumea e mîna fragedă a unei fecioare.
Atunci răsună cuvintele uriaşe: „în pofida atîtor încercări, vîrsta mea înaintată şi măreţia sufletului meu mă fac să judec ca totul e bine."

Oedip al lui Sofocle, ca şi Kirilov al lui Dostoievski, ne dă astfel  formula victoriei absurde. Înţelepciunea antică se întîlneşte cu eroismul modern. Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. „Dar cum? Pe căi atît de strîmte...?" Există doar o singură lume.
Fericirea şi absurdul sînt doi copii ai aceluiaşi pămînt.  Ei sînt nedespărţiţi. Ar fi greşit să spunem că fericirea se naşte neapărat  din descoperirea absurdului.  Se întîmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului  să se nască din fericire. „Socot că totul e bine", spune Oedip, şi aceste cuvinte sînt sacre. Ele răsună în universul sălbatic si limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n-a fost epuizat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o dată cu insatisfacţia şi cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni.Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stînca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cînd îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalţă miile de voci uimite ale pămîntului. Chemări  inconştiente  şi tainice, invitaţii ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar şi preţul victoriei.
Nu există soare fără umbră şi trebuie să cunoaştem şi noaptea.
Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puţin, există doar unul singur, pe care el îl socoteşte fatal şi vrednic de dispreţ. Cît priveşte restul, el se ştie stăpînul zilelor sale. În acea clipă subtilă cînd omul se apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcindu-se la stîncă,contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el,unit sub privirea memoriei sale şi, în curînd, pecetluit de moarte. Astfel, încredinţat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb  care vrea să vadă si care ştie că noaptea nu are sfîrşit, el nu se opreşte niciodată. Stîncă se rostogoleşte încă şi acum.
II las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră.
Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc.

Trebuie să ni-l  închipuim pe Sisif fericit.”