"Am ales să treacă sărbătoarea creștină pentru a vorbi despre ce se celebra în vechime la aceeași dată. Așa cum se întâmplă în cazul marilor sărbători de peste an, ziua de 14 octombrie (marcată în calendarul creștin de prăznuirea Sfintei Cuv. Parascheva) este grefată pe o sărbătoare precreștină, de o mare însemnătate în Calendarul Popular: Vinerea Mare. Dacă acum, an după an, tot mai mulți oameni merg în pelerinaj la Iași pentru a se închina la moaștele Sfintei Parascheva, vreme înainte o divinitate autohtonă, Sfânta Vineri, era invocată de femei pentru vindecarea bolilor, legarea căsătoriilor, nașterea pruncilor.
Despre „simbolurile și valorile ce le angajează reprezentarea Sfintei Vineri”, Ernest Bernea spunea că sunt atât de multe iar materialul concret atât de bogat, încât ar putea constitui ea însăși o temă specială de studiu. Sărbătoarea ei se numea Vinerea Mare de Toamnă sau Vinerea celor 12 Vineri, neavând nicio importanță în ce zi a săptămânii cădea.
„Sărbătorile femeiești tare trebuiesc păzite, mai tare decât cele bărbătești, pentru că femeia e mai iute. Într-o sărbătoare femeiască, cum e Chirica, Marina, Catrina, Nicuvioasa (Cuvioasa Paraschiva), ia să îndrăznești ceva și-i vedea! Da' în sărbătorile bărbătești, cum e Sf. Gheorghe ori Sf. Neculai etc., chiar să îndrăznești să lucrezi, nu-ți e nimică, că bărbatul e mai îngăduitori, după cum e și Sfântul Soare – el totdeauna luminează; da femeia e ca Luna: ea câteva zile, cât e plină, luminează, că să vede noaptea ca de la Soare, și pe urmă iar se pișcă! Ia, uite-te la Dochia, amu ce direge! Amu-i ploaie, amu cald, amu vânt, amu iar frumos; așa-i femeia!” (Elena Niculiță-Voronca, 1903).
SFÂNTA VINERI – bună și ocrotitoare
Imaginarul popular, influențat de prestigiul religios al Sfintei Parascheva, o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână. De multe ori apare plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice și a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post și rugăciune. Oamenii îi spuneau Împărăteasa Văzduhului, cea care păzește toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea o considerau sută la sută benefică. Copiii o cunoșteau din povești și legende: „Vineri avea un ficior/ Și-l purta domnișor./ El plângea și lăcrăma/ Da’ nime nu-l auzea…”. Descântătoarele o invocau și ele pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Țăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare și bună, un fel de Mumă a Pământului: „Vinerea este o babă bătrână și miloasă, care servește pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă și locuiește înspre miazănoapte”.
SFÂNTA VINERI – cumplită și răzbunătoare
Însă toată lumea satului știa că, dacă nu i se respectă ziua, devine cumplită și răzbunătoare „vineri, cine coase își coase gura, cine toarce își toarce mațele, cine sparge ou face culcuș moroilor în casa lui, cine-și taie unghiile își pune spini pe calea pe care o trece desculță, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine ațâță focul își ațâță flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad…” (Th. D. Speranția).
Aceeași imagine a Sfintei Vineri, patroană a lumii casnice, feminine, se regăsește și în descrierile bătrânilor din Maramureș: „La noi nu se lucrează în nicio vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am știut și m-am dat și am făcut foc în cuptor și am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd și tot a vrut să-mi bage niște fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare și neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus: - No, aista-i semn. Ți s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poți păți mai rău. Poate veni și Marțolea și toată te răsucește și te bolnăvești, de și mori. ” (Pamfil Bilțiu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu