"Țara aceea pustie era grădina Edenului. Iar tăcerea o rugăciune, un cântec, o poezie."

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
"Sunt pur și simplu cineva care trăiește.
Pustnicul este pur și simplu cineva care alege să trăiască singur pentru că în singurătate are momentul său privilegiat de întâlnire. 

În deșert nu există retragere, de parcă ar fi o carapace, la adăpost de greutățile tuturor. 

În deșert intri, mergi, te scufunzi, asumând istoria și problemele tuturor. 

Nu contează ce fac: contează cum trăiesc: contează, ca prin munca mea, să trăiesc viața, în toată densitatea ei. 

Apoi sunt acele momente de plinătate, în care a gândi la „după”, la munca nefăcută, la ceea ce rămâne de făcut, nu are sens. 

Simți că ai totul pentru că atingi o dimensiune absolută. 

Este sentimentul fericit al sosirii care nu se opune simțului călătoriei deoarece fiecare sosire este o etapă a unei progresii ulterioare, dar și fiecare etapă este o sosire în infinitul deja atins. 

Atunci a întinde mâna nu mai este intoleranță ⎼ scăpare din ⎼ ci speranță: alergare către. 

Iar zăbovirea nu este pierdere de timp, lene, un papuc cald: e odihnă în cuibul lui Dumnezeu. 

Poate mă voi întinde pe iarba, cu brațele deschise de parcă aș chema cerul. 

Fie ca sensibilitățile ușor sacre să mă ierte, dar o vizită în grădină este un pic ca o vizită la capelă: o întâlnire. 

Cu lucrurile și cu Dumnezeu.

Nu vreau sa fac panteism. 

Știm bine că Dumnezeu este „altul”; dar este un Altul în interior; iar ființa lui transcendentă și deasupra lucrurilor este și o ființă imanentă și în interiorul lor. 

Noi spunem „Tatăl nostru care ești în ceruri”; și este o imagine legitimă, dar am putea spune și „Tatăl nostru care ești pe pământ”. Iar prevalența unei imagini față de alta măsoară poate distanța ⎼ sau apropierea ⎼ care ne desparte ⎼ sau ne aduce mai aproape ⎼ de plinătatea acelui regat care este deja și nu este încă; încă nu ne-a lovit și deja ne atinge."

(- din Adriana Zarri, ''Un schit nu este o coajă de melc'')

-traducerea Catalina Franco-