"Axios" de Nichita Stănescu

"Axios, axios!

Deplasarea spre roșu, mereu aceeași deplasare
spre roșu
o, linii spectrale ale vieții mele,
îndepărtare secretă și perpetuă
a insului de sine însuși,
pretudindeni și cu atâta pasiune
încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspândirii lui pretudindeni,
din pricina felului în care poleiește totul
cu acel „sine” de carne și sânge,
cu acel „sine” de carne și de sânge lăsat deodată
liber, față de propria-i inimă,
apt să-înconjoare orice obiect
în speranța desfrânată că
acela i-ar putea fi inimă,
într-o altă ordine, mortală, a firii...

Vai mie, și mai ales—vai
neîntreruptei deplasări spre roșu
a tot ceea ce făcea ființă
continuându-mi creierul obosit.

O, discriminare! O, risipire!
Sumbră succesiune a întregului
autonomie a unghiilor față de degete.

Și totuși, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.

Cu cât mai risipit, cu-atât
mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet,

urât de umbra copacului,
frumos fără pricină,
nici n-aș putea să mai fiu,
dacă n-aș auzi tot timpul
și dacă nu aș vedea tot timpul înfățișarea
fără de sens a-ndreptățirii mele.

Axios! Axios!
El este demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine,
el are sămânță!

El este, el este!
El are mir pe frunte!
Prin el se vede ca printr-un ochean
nenorocirea
până când se-nroșesc lentilele de sânge...

Axios, Axios!...

El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea

El are suflet, e puternic,
el are trup și este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El se zice de bine despre pietre
deci este slab.

Dar Axios, Axios!
El este, el e.

2
Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere,
apt de a fi hrană,
însumi înfometat;
cu o mână de piatră
mi-am împins, cuvântul cu dinți înapoia ochilor,
înapoia frunții,
înapoia cefei,
mai prejos de creștet,
mai presus de omușor,
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spațiu.

Destinului meu îi e foame,
destinul meu se hrănește cu alte destine.
El se hrănește ca să fie hrană la rânduri,
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.

El paște ca să fie păscut,
bea ca să fie băut,
înfulecă urând să fie înfulecat,
înghite ca să fie înghițit.

O, foame,
tu îmi îmboldești totdeauna creștetul
cu o aură de dinți.

Ne hrănim ca să fim hrană,
mâncăm ca să putem fi mâncați,
da atunci când pupila lucidă, a soarelui,
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mâncare,
mirosul de mirosit

Axios, Axios!
El se ține departe de trupuri;
mirosul îi e doar înșelăciune,
iar urma lui, în mocirlă,
e numai un fel al noroiului de a fi.

Axios, Axios!
La cina cea de taină,
el nu e de față
fiindcă nu are față .
Pentru că n-a pus fața
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame."

(Din gr. axios „vrednic”)

(Erika Hopper -art)