.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

luni, 31 octombrie 2016

vineri, 28 octombrie 2016

Leonard Cohen - "Take This Waltz"




"În Viena sunt zece copile,
un umăr pe care moartea suspină
şi-un codru de porumbiţe tăiate.
E o frântură de dimineaţă
acolo-n muzeul de promoroacă.
Este-un salon cu mii de ferestre.


Ay, ay, ay, ay!

Primeşte acest vals cu gura închisă.
Acest vals, acest vals, acest vals
da, da, de coniac şi de moarte
care-şi înmoaie trena în mare.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc,
odată cu jilţul şi cartea mea moartă,
prin coridorul prelung, melancolic,
în obscura mansardă a crinului,
în culcuşul vostru din lună
şi în dansul visat de ţestoasă.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte-acest vals cu talie frântă.
În Viena sunt patru oglinzi
în care ecouri şi gura ta joacă.
Şi este o moarte la pian
ce zugrăveşte cu-albastru copiii.
Pe la mansarde sunt cerşetori
Ghirlande reci de plânsete sunt.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte-acest vals care-mi moare în braţe.
Căci, dragostea mea, te iubesc, te iubesc,
în mansarda unde joacă băieţii
visând străvechi lumini ungureşti
în zvonu-nserării nepăsătoare,
visând oi şi crini de zăpadă
prin linişte frunţii tale, obscură.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte-acest vals „Te iubesc pe vecie”.
Voi dansa în Viena cu tine
cu o mască ce are
cap de fluviu. Priveşte
ce maluri am, de hiacint!
Lăsa-voi gura pe pulpele tale
sufletul meu în poze şi crini
şi-n undele-obscure-ale mersului tău
iubesc, dragostea mea, dragoste, lasă,
vioară şi groapă, eşarfele valsului."


(- versurile dupa Federico Garcia Lorca)

joi, 27 octombrie 2016

Gustav Klimt - "Copacul Vietii"



...o provocare, ca privind pictura să deslușim bogația de simboluri ce ne va acoperi întreg domeniu al gândirii, de la cosmos până la om.
Prezența singurei păsări negre, așezată in partea centrală a tabloului, este un memento...De oriunde ne/ar fi începutul, oriunde și oricând se poate căsca sfârșitul.




vineri, 21 octombrie 2016

miercuri, 19 octombrie 2016

- miercurea ...cuvintelor

Acesta-i anotimpul meu.
În iarba de-aici , mai doarme încă culegătorul de vî
nt pentru recolta sufletului meu...
Ce gînduri!
...neobișnuite.
Dacă ele nu-mi aparțin - deloc important - culorile totuși, se-mbină într-un tot de o necrezută frumusețe.
...că doar e numa anotimpul meu.

marți, 18 octombrie 2016

Calea Babelor




"Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, dau explicații jandarmilor, uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, deranjează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…
Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.
”S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…”
Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…
Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? La un curs de Personal Development?
Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.
Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.
Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…
Mă uit la Ele. Sunt Babele alea care s-au născut înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.


Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.
Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.
Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.
Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au moșit femeile și au învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.
Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și iia ei, bătute de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.
Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni șicuptioare de poale-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacă de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.
Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.
Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.
Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact laSân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.




























Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un ban deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…
Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor. Apoi, ca niște biserici mici și luminoase, mergând tot cu fruntea înainte, te întreabă, grăbite, jenate, în care parte-i gara. Se retrag. Duc cu ele busuioc, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor. Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?
Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.


Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele. Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?"





(cu admiratie si recunostinta pentru acest text)

vineri, 14 octombrie 2016

- reflexii in oglinda




- pictura: Victoria Nizovtseva

initiativa : Sorin

joi, 13 octombrie 2016

Măcar o dată în viaţă




"Măcar o dată în viaţă cineva trebuie să-ţi frângă inima. 

La fel cum măcar o dată în viaţă trebuie să laşi pe cineva să-ţi vindece rănile pe care ţi le-a scrijelit în suflet iubirea.
Măcar o dată-n viaţă trebuie să-ţi fie înşelate aşteptările şi încrederea, trebuie ca cei în care crezi să te mintă şi să te arunce din viaţa lor, să-ţi facă ţăndări visurile mărturisite şi să-şi bată joc de toată încrederea cu care li te-ai destăinuit. 

Măcar o dată-n viaţă ceilalţi trebuie să te facă să te prăbuşeşti şi să plângi de neputinţă, de dor şi din iubire pentru ei.

Şi toate astea pentru că…măcar o dată este neapărat necesar să pui punct şi să o iei de la capăt. Trebuie să înveţi să uiţi trecutul şi să mergi mai departe, să ai din nou încredere în oameni şi în tine, să-ţi deschizi din nou sufletul cu aceeaşi lipsă de teamă, să iei fiecare ciob de vis şi să reîncepi să clădeşti. Să te reinventezi. Să scrii altă poveste. Cu alte personaje. Cu alte decoruri. Cu alt scenariu şi cu alt final în care să crezi cu la fel de multă tărie.

Azi mă uit la mine şi mă văd, mă simt şi mă ştiu puternică. 

Azi umblu cu uşurinţă printre visuri şi încredere, speranţe, prieteni, credinţe şi dorinţe."

- sursa textului: webcultura.ro


- Photography: Victoria Söderström 


miercuri, 12 octombrie 2016

- miercurea...cuvintelor

~ Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi. 
Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. 
Da. 
Îţi vine să dormi când eşti trist. 
Şi să uiţi... 
Dar când te trezeşti? 
Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou...~

( `La medeleni`)



marți, 11 octombrie 2016

sâmbătă, 8 octombrie 2016

”Și prieteniile își au viața lor."


”Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.
Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.
O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.”
(Mircea Eliade – ”Șantier”.



By David de la Mano in Villa Soriano, Uruguay.
Photos: Andrés Boero Madrid.

vineri, 7 octombrie 2016

marți, 4 octombrie 2016

sâmbătă, 1 octombrie 2016