A fost o vreme în care nici nu ştiam cum trec orele de repede, eram atât de puternic îmbătată de frumuseţea în care mi le petreceam încât mă durea revenirea, ieşirea din ele... Azi trăiesc o vreme în care simt cum trec lent clipe, ore, zile... La început am suferit mai mult decât suferinţa de a face ceea ce aveam de făcut. Apoi, după un an, am descoperit că pot fi plină de frumuseţea fiecărui moment în fiecare pas prin fiecare cameră, în balconul cu flori şi verdeaţă, în ieşirea la o cafea, prin parcuri şi muzee sau la un telefon primit din partea celor care îmi erau cu sufletul alături. Am învăţat să preţuiesc încetineala tipului şi valoare anilorde nemişcare, să nu mai cer ceva ce nu vine, grăbindu-l. Da, să nu mai grăbesc, să nu mai împing de la spate timpul... să mi-l fac frate şi să-i simt înţelepciunea... Şi nu mă înşeală niciodată. Îmi dă dimineţi, amiezi, seri şi nopţi pe care nimeni, niciodată nu a putut să mi le dea şi ştiu bine că eu iar voi fugi de el cândva, nesimţindu-i trecerea în fuga trenului, vorbelor, scrierilor, orelor, clipelor... Şi ştiu că va veni apoi timpul senectuţii în care pasul spre baie va fi atât de lent încât mi se poate pare o veşnicie, iar anii de acum îi văd ca o pregătire pentru aceia ce vor veni la sfârşit... Spuneam undeva că trebuie să trecem cu vrednicie clipele vieţii. Oricât ar fi de multe sau puţine, de senine, sau înnourate, sau înrourate... Te îmbrăţişez, ca întotdeauna, cu drag. Mult drag...
A fost o vreme în care nici nu ştiam cum trec orele de repede, eram atât de puternic îmbătată de frumuseţea în care mi le petreceam încât mă durea revenirea, ieşirea din ele...
RăspundețiȘtergereAzi trăiesc o vreme în care simt cum trec lent clipe, ore, zile... La început am suferit mai mult decât suferinţa de a face ceea ce aveam de făcut. Apoi, după un an, am descoperit că pot fi plină de frumuseţea fiecărui moment în fiecare pas prin fiecare cameră, în balconul cu flori şi verdeaţă, în ieşirea la o cafea, prin parcuri şi muzee sau la un telefon primit din partea celor care îmi erau cu sufletul alături.
Am învăţat să preţuiesc încetineala tipului şi valoare anilorde nemişcare, să nu mai cer ceva ce nu vine, grăbindu-l. Da, să nu mai grăbesc, să nu mai împing de la spate timpul... să mi-l fac frate şi să-i simt înţelepciunea...
Şi nu mă înşeală niciodată. Îmi dă dimineţi, amiezi, seri şi nopţi pe care nimeni, niciodată nu a putut să mi le dea şi ştiu bine că eu iar voi fugi de el cândva, nesimţindu-i trecerea în fuga trenului, vorbelor, scrierilor, orelor, clipelor...
Şi ştiu că va veni apoi timpul senectuţii în care pasul spre baie va fi atât de lent încât mi se poate pare o veşnicie, iar anii de acum îi văd ca o pregătire pentru aceia ce vor veni la sfârşit...
Spuneam undeva că trebuie să trecem cu vrednicie clipele vieţii. Oricât ar fi de multe sau puţine, de senine, sau înnourate, sau înrourate...
Te îmbrăţişez, ca întotdeauna, cu drag. Mult drag...