"Tăul fără fund" schiță dramatică într-un act de Valentin Nicolau

"Personaje:

PUSTNICUL

BLĂNOSUL

Acțiunea se petrece noaptea într-un pustiu, la bordeiul PUSTNICULUI, acolo unde și gândurile sunt departe. PUSTNICUL este o prezență concretă, BLĂNOSUL pare doar că se arată, chiar dacă vocea i se aude fără dubii.

PUSTNICUL: Când am venit aici, am crezut că mor. Dar am ajuns până la urmă și nu mă mai întorc. Am venit să mor aici. Și, dacă nu mă mai întorc, nici c-am să mai mor. (Privește cerul.) Se-nnoptează. Să ne pregătim, dară. (Verifică funia care încercuiește coliba.) Funia-i la locul ei și nimic rău nu poate pătrunde. E ca toaca bătută în jurul bisericii – ține la distanță dracii… Să mor în brațele lui Dumnezeu. Și la Judecata de Apoi să-mi zică: „Tu treci la dreapta!”. Dumnezeu te judecă după inimă. Atât. (Ridică privirea spre cer. Către pasărea care planează deasupra colibei.) Măi corbule, corbule, mi-ai adus ceva de mâncare? Voi, care trăiți mia de ani și ajungeți înțelepți de renunțați la carne și mâncați doar muguri de fag primăvara și măcrișul lupului toamna, câte vedeți voi de acolo, din înalt? (Curăță de pietre și uscături spațiul dintre colibă și funie.) Păsările nu seamănă, dar culeg. De ce omul ar prigoni și judeca pasărea? Că nu ară și nu seamănă? Ară și seamănă și ea, în felul ei. „Propovăduiți Evanghelia oamenilor și la toată făptura!” Adică și păsărilor. Și animalelor.(Aprinde lampa.) Până nu am să ajung din nou ca un copil, nu pot să răzbesc în împărăția lui Dumnezeu. Știu asta și tare mă nevoiesc și mă grăbesc, dar să fii om adult e lucru greu de dezbărat, nărav mare… Cine zboară mai iute, pasărea sau mintea omului?… Fie că ești în deșert de nisip sau în deșert de poiană, aceleași păsări vin: cintezoi, codobaturi, vrăbii, rândunele, guguștiuci, pescăruși – vin la mâncare și nu se bat. Uitele! Vine și șoarecele și se învârte în jurul funiei. Ce faci măi, băiete? Vin și celelalte animale și stăm la povești. Dar noaptea vin și tulburările. Bezna, ceața, șoaptele. Auzi urlete, copacii vorbesc între ei. Scârțâie, cârâie. Țipă. Trebuie să ai credința mai mare decât muntele ca să nu ți se facă frică. Dar ți se face frică. Bine că am ligheanul cu mine. (Ridică un lighean mic de aramă.) E din metal adevărat, sunător. E bun la spălat, că nu trebuie să mânjești locul de izvor. Iau în el apă și mă duc mai la distanță să mă curăț. Nu se face să otrăvești cu murdăria trupului tău izvorul de unde se adapă toată făptura. Animalele simt mirosul omului și fug de frică. Doar dacă mirosul e de om al lui Dumnezeu se liniștesc, că știu că el nu le e dușman. Noaptea ligheanul e sfânt. Mai ales în nopțile fără lună, ca asta. Încep șoaptele. Dumnezeu strigă, diavolul șoptește. Să ai credință mai mare ca muntele și să ții în frâu libertatea dată de singurătate! Trebuie să ai o rânduială, altfel îți pierzi mințile. Ajungi puternic cu adevărat când nu-ți mai e frică decât de Dumnezeu. Atunci, nici una dintre creaturile Lui nu-ți va face rău. Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Ajută, Doamne, necredinței mele! (Se aud șoapte.)Blănosule, iar ai venit? (Se zărește o umbră mișcându-se în jurul bordeiului.) Pleacă! Pleacă! (Ia ligheanul și începe să bată în el. Se aud bătăi de aripi, ca și cum păsările și-ar fi luat zborul speriate. Se aud animale rupând-o la goană.) Pleacă, dacă îți spun!

BLĂNOSUL: Uită-te ce mâini frumoase am! Uită-te ce coadă am! Cu coada asta am domolit femeile albe. Toate mi se supun…

PUSTNICUL: Pleacă! Dispari, urâtanie! Semeni cu omul, dar ești o dihanie mai înaltă ca oricare om, ești mai neagră ca orice umbră!

BLĂNOSUL: De ce nu mă primești după funie? Îți ofer totul! Nu vezi în ce hal ai ajuns?! Eu am totul, tu nu ai nimic. Nu vezi cât sunt de frumos? De-asta mă iubește femeia albă… Lasă-l măcar pe arici să treacă.

(PUSTNICUL bate și mai tare în ligheanul de aramă.)

PUSTNICUL: Ariciul e călăuza ta. Ariciul urăște omul, că i-a cotropit teritoriul și e mereu nevoit să se retragă. Dar cu mine e bufnița. Așa că, ariciule, fă bine și fugi în treaba ta, dacă nu vrei să încapi în ghearele joimăriței.

BLĂNOSUL: Nu se aude nici o bufniță. Mai bine uită-te ce coadă am!

PUSTNICUL: Bufnița e silențioasă, căci are aripile în formă de fierăstrău și ghearele…

BLĂNOSUL: L-ai speriat pe arici!… Eu îți pot da orice. Uită-te cât sunt de frumos!

PUSTNICUL: Ești un maldăr de pământ stricat, gura-ți roșie îți pute ca un hoit. Miroase de neîndurat!

BLĂNOSUL: Uite ce frumos sunt!

PUSTNICUL: Ai ochii roșii, ca și limba-ți băloasă.

BLĂNOSUL: Uite ce coadă am! Stăpânesc toate femeile…

PUSTNICUL: Lungă și scârboasă, terminată cu un pămătuf slinos.

BLĂNOSUL: Eu îți pot îndeplini orice dorință, de ce nu mă bagi în seamă? Ești om și vrei putere. Eu ți-o pot da. Puterea! Eu…

PUSTNICUL: Taci, dihanie!

BLĂNOSUL: Dar eu sunt mut. Vorbești cu propria ta conștiință.

PUSTNICUL: Te aud șoptind, grohăind încet și sacadat.

BLĂNOSUL: Vorbește cu mine, uite ce frumos sunt!

PUSTNICUL: Ești ca un roi negru de muște. (Bate tare în ligheanul de aramă.) Ești un șuvoi de gândaci mari și negri ce curg peste coliba mea, îi strivesc pe toți, dar mâine dimineață nici unul nu voi găsi mort.

BLĂNOSUL: Și tu îți dorești ceva. Spune-mi doar și…

PUSTNICUL: Șoareci și oameni se ridică, nădăjduiesc. Și vin dureri de strică tot ce trăiesc…

BLĂNOSUL: Uite ce frumos sunt! Spune-mi, ce nu pricepi? Ce vrei să-ți descifrez?

PUSTNICUL: Minciuna e încifrată, ca și amăgirea. Vorbă găunoasă!

BLĂNOSUL: Uite cum mi se mișcă mie coada, în toate direcțiile! Nu e o amăgire. Atunci când vei descifra, vei avea toată puterea. Puterea e ca un lac fără fund.

PUSTNICUL: Puterea e ca o mlaștină. (Bate cu putere în lighean.) O înșelăciune!

BLĂNOSUL: Nu mai bate!

PUSTNICUL: Ascultă toaca, pocitanie!

BLĂNOSUL: Ascultă-ți frica, omule! Frica e mlaștină fără fund. Ascultă cum ți se desprinde sufletul de trup. Auzi cum se sfâșie carnea? Cum se sufocă sufletul? (PUSTNICUL reduce ritmul bătăilor.) Așa. Acum auzi cum ți se desprinde sufletul de trup. E de nesuportat! De nesuportat! Ai doar alternativa să te sinucizi. Ce simplu e!(Trupul PUSTNICULUI se contorsionează, suferința îl chinuie. Încetează să mai bată în ligheanul de aramă.)Doar așa poți să scapi de durerea asta de nesuportat. Sinucide-te!

PUSTNICUL: De ce lemn să mă atârn?… Cu ce tăiș să mă retez?… Care-i prăpastia să mă-nghită?

BLĂNOSUL: Prăpastia ce se cască între trupul și sufletul tău. Frica e adâncă. Fără fund… Dacă nu m-ai primit lângă tine, atunci să te doară și să nu poți suporta! Sinucide-te!

PUSTNICUL: Din tine izvorăște frica, nu din mine. Rămână la tine! (Reîncepe să bată în ligheanul de aramă.)Rămână la tine!

BLĂNOSUL: De ce nu vrei să fim prieteni? De ce nu-mi deschizi calea? De ce stai aici? De ce nu te duci la oraș să-i vezi luminile?

PUSTNICUL: Unde mă duc, numai de mine dau.

BLĂNOSUL: Cât timp dai de tine, de mine dai. Într-o zi te vei îndrăgosti de mine, atunci când îți vei da seama cât sunt de puternic. Eu te pot scăpa de chin…

PUSTNICUL: Cum?

BLĂNOSUL: Dându-ți și ție putere. Dezleagă funia! (PUSTICUL, vlăguit, caută nodul funiei.) Să fim împreună…

PUSTNICUL: Și nu-mi va mai fi frică?

BLĂNOSUL: Când ți-e frică tot timpul, frica n-o mai simți.

PUSTNICUL: Și nu va mai durea sufletul și carnea?

BLĂNOSUL: Nici o carne nu mai doare, dacă sufletul nu mai e s-o chinuie.

PUSTNICUL: Și Dumnezeu ce va zice despre mine?

BLĂNOSUL: Crezi că-i pasă? Așa, dezleagă nodul!… Încă un pic… Vei fi asemenea Lui, puterile toate îți vor fi egale. Așa, s-a slăbit strânsura… Pustiul, ca și lumea, ți se vor supune. Și vei fi frumos… Nu te opri, dezleagă, mai e atât de puțin! (PUSTNICUL rămâne ca împietrit.) Vorbește cu mine! Nu te opri! Vorbește cu mine! Și tu vei fi frumos. Uită-te la mine! Vorbește cu mine!…

PUSTNICUL: Niciodată!

BLĂNOSUL: Vorbește cu mine!

PUSTNICUL: Niciodată! (Cade la pământ și murmură încet.) Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Doamne, Iisuse Hristoase… (Se ridică cercetând bezna din jur. Nu se mai aud decât sunetele îndepărtate ale nopții.) Am fost oleacă dus pe la iad, bag seamă… Nu mai stau de vorbă cu nimeni că nu mai am timp! Trebuie să fiu numai eu și Dumnezeu! Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât lumea asta. Nici cu oamenii nu mai vorbesc. Mă rog, doar, pentru ei. Nu te poți dărui lui Dumnezeu, dacă nu te dăruiești în întregime oamenilor. Singur nu ești primit în Rai. Doamne, nevrednic sunt! În anii ăștia de singurătate am avut timp să mă cunosc și nu merit Raiul. De aceea, moartea mă înspăimântă. Mi-e teamă că nu voi fi pregătit. Puterea Duhului Sfânt se câștigă trăind netulburat. Tulburat sunt eu… Aștept aici marea întâlnire. Mi-am cioplit crucea, mi-am săpat mormântul și, când va veni clipa, intru în el. Vine ursul, mă acoperă cu pământ și zic: „La revedere! Sfârșitul nu-i aici!”… Ați ascultat vreodată dansul puișorului de găină în ou? Dialogul între cloșcă și pui înainte de a ieși din găoace? Îi spune: șarpe, șopârlă, pisică… Am fost prigonit ca o pasăre. Am arat și am semănat în felul meu. Dar nu deznădăjduiesc!

CORTINA"

...

(Tăul fără fund” este o schiță dramatică ce făcea parte dintre „visele într-un act” imaginate de dramaturgul Valentin Nicolau. Este un text scris în vara lui 2013, care nu a apucat încă să fie publicat. Urma probabil într-un alt volum, iar unele dintre ideile din ea se regăsesc reluate și dezvoltate în ultimul lui text „Oriunde mă duc, numai de mine dau”, care va fi publicat curând într-un volum cu același titlu, la Editura Nemira.)
sursa:http://yorick.ro/